Din manualul de romgleză sau despre intriganta limbă română
Romgleza produce mereu noi îmbârligări ale semnificațiilor, așa cum putem vedea dintr-un articol în care ziaristul vorbitor al neo-limbii scrie despre o „descoperire intrigantă”. Dacă transmiterea genelor părinților la copii nu este ceva ieșit din comun, modul cum jurnalistul folosește o expresie inexistentă în română este o formă de transmitere a prostiei lingvistice. Formula „în mod intrigant”, utilizată pentru „intriguingly”, din articolul copiat, arată cum se inventează noi semnificații fără sens.
Intrigă (cu formele sale derivate ca intrigant și intrigator) e un cuvânt frumos, moștenit din latină, unde „intrico” era compus din prefixul „in” și „trico”. Noi l-am preluat târziu din franceză, de unde avem și sensurile figurative, pentru că intrigarea e suspiciunea produsă de intrigi. Traseul neologismului e mai lung, pentru că el s-a format inițial în italiană, care a transformat intrigo și intrigare în intriga ca tehnică dramaturgică, înseamnând a inventa, a îmbârliga o poveste. De aici avem și intriga amoroasă (intrigo amoroso), care presupune o îmbârligătură de sentimente, pasiuni și înșelătorii, dar și felurite încurcături emoționale. Ca adjectiv, intrigant înseamnă în limba română pur și simplu cineva care uneltește, care face intrigi. Prin urmare intrigantul e sforarul, cel care face tot felul de mașinațiuni pentru a-i băga pe semenii săi în încurcătură.
Așa cum și romgleza ne bagă în ceață, pentru că adjectivul „intriguing” din engleză nu are același sens ca intrigantul nostru. Pentru descendenții intrigantului Albion „intrigant” a ajuns să însemne și interesant. Adică ceva care provoacă sau stimulează curiozitatea și este chiar provocator sau excitant, ca rezultat al unei intrigi. Fenomenul se datorează faptului că englezii au preluat termenul tot din franțuzescul „intriguer”, dar i-au deplasat sensul. Astfel că „intriguing” a pătruns în engleză ca un galicism, care și-a pierdut semnificația inițială, având un nou sens.
Acesta e acum preluat de intriganții neolimbii, care confundă interesant, cu intrigant. Deși nu e o intrigă prea palpitantă, „modul intrigant” în care vorbesc semenii noștri o limbă ciudată e doar o formă de zavistie lingvistică.
Intrigă (cu formele sale derivate ca intrigant și intrigator) e un cuvânt frumos, moștenit din latină, unde „intrico” era compus din prefixul „in” și „trico”. Noi l-am preluat târziu din franceză, de unde avem și sensurile figurative, pentru că intrigarea e suspiciunea produsă de intrigi. Traseul neologismului e mai lung, pentru că el s-a format inițial în italiană, care a transformat intrigo și intrigare în intriga ca tehnică dramaturgică, înseamnând a inventa, a îmbârliga o poveste. De aici avem și intriga amoroasă (intrigo amoroso), care presupune o îmbârligătură de sentimente, pasiuni și înșelătorii, dar și felurite încurcături emoționale. Ca adjectiv, intrigant înseamnă în limba română pur și simplu cineva care uneltește, care face intrigi. Prin urmare intrigantul e sforarul, cel care face tot felul de mașinațiuni pentru a-i băga pe semenii săi în încurcătură.
Așa cum și romgleza ne bagă în ceață, pentru că adjectivul „intriguing” din engleză nu are același sens ca intrigantul nostru. Pentru descendenții intrigantului Albion „intrigant” a ajuns să însemne și interesant. Adică ceva care provoacă sau stimulează curiozitatea și este chiar provocator sau excitant, ca rezultat al unei intrigi. Fenomenul se datorează faptului că englezii au preluat termenul tot din franțuzescul „intriguer”, dar i-au deplasat sensul. Astfel că „intriguing” a pătruns în engleză ca un galicism, care și-a pierdut semnificația inițială, având un nou sens.
Acesta e acum preluat de intriganții neolimbii, care confundă interesant, cu intrigant. Deși nu e o intrigă prea palpitantă, „modul intrigant” în care vorbesc semenii noștri o limbă ciudată e doar o formă de zavistie lingvistică.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire