Epoca permacrizei sau despre normalizarea stării de criză

De la începutul acestui mileniu trăim într-o stare de criză permanentă, diversele crize au devenit noua noastră normalitate. Unii autori au elaborat diverse concepte, cum ar fi permacriză sau policriză (crize multiple) pentru a explica acest fenomen de crizare globală, continuă și exponențială. 

Criza este azi omniprezentă în aproape toate formele noastre de existență, de la criza petrolului sau a uleiului alimentar, la criza demografică sau cea ecologică. Abia ce am trecut printr-o criză medicală și sanitară, care a produs o criză existențială și psihologică, că planeta e cuprinsă de o nouă criză umanitară, provocată de o criză militară, ce accentuează criza politică. Totul e o „criză”, omenirea este tot timpul într-un moment de tensiune.

Dacă facem o scurtă cronologie a crizelor contemporane nu putem să nu observăm această acutizare și accelerare a situațiilor de cumpănă din ultimele două decenii. Ca niciodată în istoria omenirii am trecut dintr-o criză într-alta.

2001 - Au loc atacurile Al-Quaeda asupra turnurilor gemene din New York, începe războiul din Afganistan care va dura 20 de ani.
2003 - Statele Unite atacă Irakul, urmează un nou război de 8 ani.
2005 - Au loc 5 atacuri cu bombă în Londra, revendicate de radicalismul islamic.
2006 - Coreea de Nord anunță că a efectuat primul test al armei nucleare, devenind a noua țară cu bombe nucleare.
2007 - Începe criza sistemului de finanțare imobiliară (criza subprime). Se estimează 1 trilion de dolari în „active toxice”.
2008 - Se prăbușește sistemul bursier și cel bancar. E declarat falimentul Lehman Brothers și al altor zeci de bănci americane.
2009 - Criza financiară continuă, are loc pandemia de gripă porcină.
2010 - Grecia intră în incapacitate de plată
2013 - Primul papă din istorie care demisionează din funcție.
2014 - Califatul islamic ocupă o mare parte din Siria și Irak
2015 - Începe criza migranților din Orient către Europa occidentală. Are loc atentatul de la Charlie Hebdo
2016 - Britanicii votează pentru Brexit în proporție de 51,89%, prima țară părăsește UE
2016 - Trump e ales președinte al SUA
2019 - Trump e suspendat de Congresul SUA. Are loc „vara neagră” în Australia, cele mai mari focuri înregistrate vreodată, 3 miliarde de animale moarte sau rămase fără habitat. 
2020 - Începe pandemia Covid-19
2021 - Are loc asediul trumpiștilor asupra Capitoliului
2022 - Putin atacă Ucraina

Dintr-o anumită perspectivă pozitivă putem considera că crizele sunt explicabile ca forme de ajustare și reajustare a sistemelor sociale, politice sau culturale. După cum observa excelent Reinhart Koselleck în studiul despre „patogeneza” societății moderne (Kritic und Krise), criza și critica au în fond aceeași rădăcină etimologică, ambele provin din krinein, adică a alege. În greacă krisis însemna decizie, astfel că o criză e un moment de inflexiune în care individul sau o societate trebuie să ia o hotărâre, să facă o alegere (din verbul krínō, a alege). Koselleck susține că poate fi elaborată o „știință a crizei”, care reiese din  parcurgerea istoriei crizelor. Această viziune vede întreaga Istorie ca o suită de crize, nu doar pentru că istoria însăși are multe în comun cu isteria, dar și pentru că crizele au marcat schimbările istorice. Așadar dacă ne gândim că Europa a trecut prin sute de crize, de la prăbușirea Romei la Cruciade, de la Reformă la Revoluția franceză sau de la Războiul de 30 de ani la Primul război mondial, atunci crizele nu trebuie să ne sperie.

În secolul 19 Jacob Burckhardt a elaborat chiar noțiunea de „criză istorică” (‘Die geschichtlichen Crisen), făcând o distincție între două categorii de crize, cele adevărate, care sunt revoluții, și cele false, care sunt simple tranziții. Burckhardt și alții ca el susțineau că crizele sunt benefice. Crizele religioase nu au dus doar la crime, ci și la schimbări sociale și politice pozitive. La fel crizele literaturii sau ale artei au generat noi forme de exprimare. 

Preocuparea pentru crize a devenit acută în anii 40, când omenirea a fost confruntată cu unele dintre cele mai puternice crize, Marele Crah, urmat de Al doilea război mondial. Așa că autori precum ezoteristul francez René Guénon, care a declarat criza întregii lumi moderne, sau Ortega y Gasset, care sugera normalitatea crizelor legate de toate marile transformări, au banalizat criza. Criza, credea Guénon, e doar un punct critic în care ajunge o societate înainte de a se transforma. Așa că o catastrofă a prezentului conține întotdeauna sâmburele lumii viitoare. 

Și teoria marxistă clasică se baza tot pe o interpretare simptomatică a crizelor, mai ales a celor economice specifice sistemului capitalist. Părintele comunismului era convins că acestea pot fi puse pe seama proceselor de producție, mai ales pe scăderea ratelor de profit inerente modului de funcționare a capitalului. Tendința către crize este, astfel inerentă capitalismului, afirma Marx, pentru că crizele sunt manifestări ale contradicțiilor interne ale acestui sistem economic instabil.

Azi tot mai mulți autori folosesc noțiunea de permacriză, inventată inițial de către Cohen și Goldfinger pentru a defini situația din societățile post-industriale contemporane, extinsă ulterior de către Manuel Castells asupra democrației contemporane. Suntem într-o perma-criză (perma-crisis) datorită re-ajustării sistemelor politice și economice (în Communication Power, 2013: 296), astfel că, până când vechile convingeri și credințe se schimbă, umanitatea va trece printr-o serie de crize ale gândirii, ale politicii, ale economiei.

Mă tem că existența într-o stare de continuă criză în care experiența continuă a crizării care ne face să fim crizați noi înșine nu este atât de banală și nici nu funcționează ca un accelerator pozitiv către viitor. Sau poate că viitorul către care ne îndreptăm cu ajutorul crizelor va fi unul al socio-șocurilor ca mod de viață în care supraviețuitorii nevrozați ai permacrizelor actuale vor fi dependenți de stimulente violente și schimbări abrupte.