Recomandare duminicală: O parodie științifico-fantastică

Creatorul lui Amélie Poulain, Jean-Pierre Jeunet, a realizat primul său film pentru Netflix, intitulat Bigbug. Această parodie distopică, amplasat în anul 2045, într-o lume în care oamenii sunt înconjurați de roboți, are loc în casa lui Alice (excelent jucată de Elsa Zylberstein) din Paris. Alice e o femeie divorțată curtată de Max, care este însoțit de fiul său Léo și care e vizitată de fostul ei soț, Victor, însoțit de amanta Jennifer și de fiica Nina. Aceste șase personaje pirandelliene, împreună cu o vecină băgăcioasă pe nume Françoise, sunt închise în propria lor casă de roboții lor casnici.
Realizat în timpul pandemiei de Covid-19, filmul are nenumărate referințe la carantină, începând de la faptul că personajele sunt închise în propria casă, până la glumițele despre izolare făcute de robotul Einstein. De aici decurge și tehnica dramaturgică a filmului, care are o mizanscenă voit teatrală, în stilul pieselor „cu ușile închise”, aidoma celebrului „Huis Clos” al lui Sartre. Dar această recluziune spațială permite și desfășurarea intrigii și are funcție ironică. Roboții îi „capturează” pe oameni pentru a-i proteja de o revoltă a altor roboți.
Filmul are tonuri suprarealiste, iar umorul lui Jeunet atinge adeseori cote absurde. Desigur această producție stranie are și un palier auto-ironic, pentru că regizorul francez a înregistrat un uriaș eșec atunci când a făcut în 1997 primul și singurul său film comercial, Alien: Resurrection. 
Scenariul apocaliptic din Matrix și Terminator, unde omenirea intră în captivitatea mașinilor inteligente este parodiat de Jeunet în mod magistral. Roboții de ultimă generație, numiți Yonyx (interpretați memorabil de François Levantal), care încearcă să cucerească lumea, sunt niște caricaturi. De fapt filmul începe cu o scenă sarcastică, despre care vom afla că este o reclamă tipică pentru robiți în care se vedem roboții Yonyx cum îi transformă pe oameni în animale de companie.
Subtextul utilizat de Jeunet permite o profundă critică la adresa culturii contemporane. Pe de o parte, fapt evident și din portretizarea roboților Yonyx ca și când ar fi niște borgi din Star Trek sau multipli de Robocop, premiza în sine este o ironie la adresa totalitarismului tehnologic. Roboții Yonyx (în mod amuzant yoni este un simbol al feminității) nu doar că vor să preia controlul asupra umanității, dar vor să distrugă orice urmă de cultură umană, au cărți puse la index pe care le găuresc cu laserul scos din vârful degetelor și sunt gata să pedepsească oamenii neascultători și rebeli. Dincolo de aspectul lor caricatural, cu dinți supradimensionați și zâmbete false, roboții Yonyx sunt o reprezentare alegorică a lumii noastre hiper-tehnologizate. Lupta dintre oameni și roboți este și lupta dintre libertatea de a greși și abuzul tehnocrațiilor contemporane împotriva umanității. Toți oamenii din film sunt „defecți”, au slăbiciuni și greșesc, dar, așa cum spune unul dintre roboții „învechiți”, tocmai aceasta este calitatea noastră principală. Avem de ales între o lume a eficacității robotice, o societate a controlului absolut, și dreptul nostru fundamental de a greși, de a face prostii, de a ne satisface dorințele cele mai stupide.
Genul de umor practicat de Jeunet are un gust aparte și nu poate fi înțeles (sunt mulți critici care s-au grăbit să îl eticheteze drept cel mai prost film al regizorului francez), deși autorul însuși ne oferă cheia interpretativă chiar în poveste, în scena unde roboții domestici vor să învețe să facă glume. Dar amuzamentul trece dincolo de gagurile și umorul de situație pe Jeunet le folosește în toate producțiile sale. Aici e un umor care devine o critică adresată teoriilor despre transumanism, farsa este o palmă dată tuturor adepților înflăcărați ai robotizării relațiilor umane, e o bătaie de joc la adresa zuckerbergienilor care își doresc să trăiască în Metavers.

Dar uneori uităm că suntem deja captivii tehnologiilor noastre, după cum ne arată Jeunet în scenele în care asistăm la mai multe program de televiziune în care oamenii sunt tratați de către roboți ca niște ființe subumane. Critica la adresa sistemului media care ne pervertește pe toți e directă. Suntem deja sclavii tehnologiilor cu care ne-am înconjurat care ne dezumanizează.
Aici are loc o răsturnare de situație, care la rândul ei dobândește o funcție satirică, pentru că oamenii sunt ajutați să supraviețuiască tocmai de către patru roboți „primitivi”, care își doresc la rândul lor să se umanizeze. Menajera electronică Monique, care pe ascuns se îmbracă la fel ca și stăpâna ei sau robotul sexual Greg, de care se îndrăgostește pensionara Françoise, sunt mai umani decât „stăpânii” lor. 
Filmul lui Jeunet e îmbibat de umorul practicat de Terry Gilliam, nu doar prin jocul metareferențial practicat atât în Brazil, cât și aici. Chiar și finalul filmului Bigbug, pe care nu am să vi-l dezvălui din respect pentru narațiune, seamănă cu scena din Brazil când o muscă aterizează într-o mașină de scris automată, ceea ce provoacă un lanț de evenimente neprevăzute când musca transformă cuvântul „Buttle” în „Tuttle”.
În cele din urmă marele pericol în lumea Inteligenței Artificiale este posibilitatea Prostirii Omenirii. Într-un univers al totalitarismului mașinilor care ne dictează viețile, care ne controlează emoțiile și gândurile, primejdia nu este să fim sclavii roboților, ci acela de a deveni noi înșine niște creaturi lipsite de umanitate.