Dracula, povestea unui voievod queer

Dracula este personalitatea cea mai cunoscută din toată istoria românilor, figura lui Vlad Țepeș fiind transformată într-un arhetip cultural global prin sute de filme, de la cele tipice de groază sau cu vampiri, la comedii și parodii, inclusiv filme porno ori filme științifico-fantastice (cum este Dracula 3000). Azi Dracula este un „brand” internațional, unii au încercat chiar să îl exploateze ca „brand de țară”, în 2006 Ministerul Turismului  lansând o campanie intitulată „Ţară de basm” în care au fost cheltuite sute de mii de euro pentru realizarea unor filme de promovare a României cu Dracula în rol principal. Mai nou au apărut și vinuri românești cu etichete precum „Dracula” sau „Legend of Dracula”, ba chiar există o platformă de jocuri online numită Vlad Cazino, unde doritorii de bingo și blackjack pe computer pot să-și omoare timpul (și nu concetățenii).
Deși tindem să credem că acest fiu al lui Vlad Dracul, căruia ar trebui să îi spunem Vlad III Dracul, a ajuns faimos datorită romanului lui Bram Stoker publicat în 1897, el a dobândit o notoritate nefastă încă din timpul vieții. Prozatorul irlandez, care nu a fost niciodată în România, l-a folosit pentru a stimula fascinația concetățenilor săi pentru creaturi ciudate, exploatând pasiunea victorienilor pentru supranatural.

Însă Țepeș a fost în mod real un criminal în masă. Conform unor estimări modeste numărul celor uciși de el în doar câțiva ani de domnie depășește 100 de mii de oameni, în condițiile în care întreaga populație a Angliei din acea perioadă nu depășea 3 milioane de oameni, deci putem presupune că nici Țara Românească nu avea mai mulți locuitori.
 Istoricii noștri de extracție patriotică susțin că legendele despre Vlad „Dracula” nu au nicio legătură cu personajul adevărat, sugerând chiar că Vlad Țepeș era o victimă a propagandei anti-românești. Un astfel de efort de „spălare a imaginii” lui Vlad este făcut de filmul lui Doru Năstase din 1979, care construiește imaginea unui voievod onest și demn, care ezită să aplice pedepse și care doar reacționează atunci când este provocat și numai pentru binele poporului său (aici filmul complet https://youtu.be/GCGeje5ut3w).
Pentru a menține intact orgoliul nostru național, a fost inventat un portret eroic al voievodului, o figură autoritară, dar bun administrator, un mare erou militar, dar și o personalitate cu adânci valori morale, chiar o expresie a demnității românești. Crezând că acest domnitor ar fi eradicat toate relele noastre etnice (minciuna, hoția și lenevia) nu e de mirare că Eminescu îl invocă („Cum nu vii tu Țepeș doamne…”) ca pe o soluție salvatoare, un fel de mântuitor sângeros.
Numai că istoricii onești, cum era Kogălniceanu, recunosc defectele lui Țepeș. Viitorul premier al României moderne scria în „Istoria” publicată în 1837 la Berlin că Țepeș era „un monstru al umanității”, mai crud și mai barbar decât Nero sau Ivan cel Groaznic, un „tigru feroce” ale cărui crime ar trebui să reverbereze în istorie. Cu toate acestea mulți încă mai încearcă să îl exonereze. Procesul de disculpare al criminalului în serie începe cu Gheorghe Șincai, care se confrunta cu istorici occidentali ca Johann Christian von Engel, care făceau un portret al voievodului muntean în adevărata sa dimensiune, dar această imagine era resimțită ca o etichetă negativă pusă asupra românilor în general.
După cum observa profesorul Ioan Bogdan în „Prefața” cărții sale despre Vlad Țepeș publicată încă din 1896, moștenirea lui Țepeș în istoriografia noastre indică dimensiunea schizofrenică a psihicului nostru colectiv. Chiar faptul că mentalul nostru este scindat între „Dracula cel rău” și „Vlad cel bun” indică un defect congenital al grupului nostru social. Întreg profilul psihologic al lui Vlad III se potrivește, însă, psihozei noastre etnice. El a fost trădat de boieri, a fost victima unei conspirații mondiale a sașilor, a fost terfelit de străinii cei lacomi (cum era Matiaș Corvinul) și a suferit din pricină că avea calități ieșite din comun.
Din păcate cele mai vechi surse istorice, unele publicate tot de Ioan Bogdan (în „Vlad Țepeș și narațiunile slave și germane asupra lui. Un studiu critic”), scot la iveală portretul unui tiran însetat de sânge, o ființă monstruoasă și inumană. Nu propaganda sașilor l-a transformat într-un monstru, ci faptele sale cumplite l-au făcut notoriu în toată Europa. Nu ficțiunile sau minciunile dușmanilor săi, ci faptul că Țepeș avea o plăcere sadică de a ucide alți oameni prin orice mijloace. Pe mulți îi ardea de vii, pe alții îi trecea prin sabie și, mai ales, îi făcea o deosebită plăcere tragerea în țeapă. 
Acest „Drăculea” sau „Io Vladul voievod, domnul Ţărăi Rumâneşti” cum se descria singur, nu se mulțumea să-i lase pe alții omoare, adeseori își hăcuia victimele el însuși. Plăcerea pe care o obținea văzând torturile și suferințele semenilor săi poate fi atribuită, cum face profesorul Bogdan, unei posibile boli psihice. Vlad era o neîndoielnic o ciudățenie umană. Chiar puținele portrete de epocă păstrate până azi, cum este imaginea realizată în 1460 (deci în timpul vieții sale) și aflată în biserica Maria am Gestade din Viena pe un retabul care descrie crucificarea lui Hristos, îl arată pe voievodul român recognoscibil după șapca cu pene și perle, cu un chip diform. Și alte portrete, cum e cel din sala curiozităților castelului Ambras din Austria, o copie din 1560 realizată după un original pentru care ar fi pozat voievodul însuși, îl prezintă pe Vlad ca pe un ciudat. Nu e de mirare că el stă alături de alte făpturi aidoma lui, cum ar fi un vițel cu două capete, piticul hirsut Petrus Gonzales și portretul lui Gregor Baci, cavalerul maghiar care a supraviețuit cu o suliță înfiptă în ochiul drept. El era atât de faimos încât apare în chip de Pilat din Pont într-un tablou care descria patimile lui Isus realizat probabil de Meister der Tafeln von Velenje tot în timpul vieții lui Dracula. Tablourile acestea redau chipul unui individ cu clare tulburări psihice, pe care moștenitorii săi le-au preluat. Descendenții săi direcți, cum era Mihnea I „cel Rău”, dar și rudele sale apropiate, ca Vlad IV zis Călugărul, aveau trăsături similare de comportament psihopat.
Poveștile despre Dracola Wayda au circulat în sute de broșuri și pamflete tipărite, mai ales în Germania, numite „Narațiunile germane” (Bogdan 85-105), dar și în mai multe versiuni locale, numite „Narațiunile rusești (Bogdan 106-170). Se pare că poetul german Michel Beheim, contemporan cu Țepeș, a scris un poem cantabil care era recitat la curtea împăratului Frederic III încă de la 1463. Poemul, intitulat “Von ainem wütrich der heis Trakle waida von der Walachei” (Despre un tiran însetat de sânge numit Dracul din Valahia), era probabil interpretat în stilul „Türkenlieder” (cântece turcești). Mai multe texte au circulat prin toată Europa începând cu 1488 când au fost tipărite la Nürnberg primele cărți ilustrate cu litografii explicite. Recent a fost găsit la mănăstirea sfântul Gall din Elveția un alt manuscris ce conține aproximativ 30 de relatări despre faptele lui Țepeș, numit și manuscrisul Dracula, care se găsește și la Biblioteca Britanică din Londra. Toate aceste surse descriu episoade care mai de care mai sinistre. 
Voievodului îi plăcea să fixeze turbanele cu piroane bătute direct în cap, inventase o oală în care le fierbea inamicilor săi capetele de vii și, după cum arată una dintre cele mai cumplite povești germane păstrată în arhivele săsești de la Brașov, „Dracul cel tânăr” avea obiceiul de a lua masa printre victimele apetitului său însângerat. Când i-a atacat pe brașoveni în 1459, după ce pe mulți i-a ars de vii, pe supraviețuitori i-a adunat pe un deal unde i-a tras în țeapă și i-a tăiat bucăți în timp ce mânca. În timp ce se ospăta sub cadavrele celor trași în țeapă îi obliga și pe alții să mănânce. Când unul dintre slujitorii lui nu a mai putut să înghită din pricina mirosul fetid și s-a strâmbat a fost pus și acesta în țeapă, ca să nu mai ajungă putoarea la el. După ce a terminat cu brașovenii, după cum relatează „Poveștile săsești”, între 1461 și 1462 Țepeș s-a reorientat către incursiuni de pradă în Bulgaria, ocupată atunci de otomani unde, doar la asediul cetății Șiștov, voievodul nostru a ucis 25 de mii de oameni, mulți fiin tăiați în bucăți, chiar și copiii erau uciși în fața mamelor.
Desigur că „Dracula” zis și „Dragul” nu îi pedepsea doar pe străini, victimele cruzimii sale erau adeseori conaționalii săi. „Cumplita fire” a lui Țepeș s-a văzut imediat ce a ajuns pe tron a doua oară în 1456, primul său act de domnie a fost executarea lui Vladislav II (Ladislau Walachus), iar pe un descendent al acestuia, numit Dan, l-a îngropat de viu, i-a făcut o slujbă de înmormântare și l-a decapitat în groapă fiind. Țepeș era un criminal în serie care ucidea uneori familii întregi, cum a fost cazul familiei lui Albu, mare boier descendent al lui Basarab și asociat la tron al lui Alexandru Aldea, cronicile spunând că „Albu cel Mare” a fost tăiat și el şi „tot neamul lui”. Fiind și paranoic, pe cei care îi bănuia de trădare îi trăgea în țeapă împreună cu familia, cu nevestele și cu copiii, chiar și pe slujitori îi ucidea. Pe locuitorii Târgoviștei i-a dus cu forța la cetatea Poenari, chiar într-o zi de Paști, punându-i pe tineri să care pietre până au murit, iar pe vârstnici i-a tras în țeapă, drept pedeapsă pentru faptul că târgoviștenii l-ar fi îngropat de viu pe fratele său. Uneori, dacă un singur om dintr-un sat făcea vreo nelegiuire, erau trași în Țeapă pe toți locuitorii din acel sat, bărbați, femei sau copii.
Acest domnitor sadic practica crima ca mijloc de administrație publică, iar filmul lui Năstase reproduce exact nu doar ilustrațiile din manuscrisele medievale germane, ci și una dintre cele mai atroce episoade din cariera lui Vlad III. Din păcate regizorul român arată scena, care apare și în manuscrisele rusești medievale, ca și când ar fi normală. Potrivit unei legendelor Vlad a poruncit să fie adunați din toată Țara Românească bătrânii, bolnavii şi săracii. Sub pretextul că vor fi ospătați, aidoma episodului din Noul Testament, „calicii” Munteniei au mâncat și au băut cât au putut, mulți s-au îmbătat și s-au înveselit însă, când se simțeau mai bine, au simțit pe pielea lor tehnicile administrației prin sânge pusă în practică de Dracula. Acesta a ordonat să fie aprinsă sala de mese, arzându-i de vii pe toți petrecăreții. Se pare că urletele de durere ale cerșetorilor și ale neputincioșilor i-au provocat un mare deliciu voievodului.
Chiar dacă unii încearcă să găsească justificări, în principal că practicile violente erau comune în epocă, toți contemporanii erau șocați de cruzimea lui Vlad. Laonic Chalcocondil spune că acesta a făcut mai multe omucideri decât orice altă ființă de pe pământ, cea mai celebră fiind „pădurea de țepe”, unde a înfipt 20 de mii de oameni, nu doar soldați, ci și femei și copiii acestora, unii prunci fiind chiar băgați în țepe deasupra mamelor lor.
Cruzimea lui Vlad e justificată doar dacă îl vedem ca pe un proto-terorist, care ducea războaie prin frică și prin intimidare. Chiar și vestita sa bătălie numită „atacul de noapte” este expresia acestei mentalități teroriste.

Celebrul „atac de noapte” este dovedit istoric și de „Cronica ienicerului”, consemnările ienicerului Constantin Mihailović, un sârb din Ostrovița martor ocular la invazia lui Mahomed Cuceritorul și participant la asediul Constantinopolului,  dar și de britanicul William Wey, care îl descrie pe conducătorul valahilor cu nume precum Diavolul (The Devil), Călăul (Executioner) sau Trăgătorul în țeapă (The Impaler). Doar că atacul de noapte a fost și atacarea taberei adversarilor în timpul nopții nu este o luptă, ci doar o hărțuială. Iar după acest episod nocturn Vlad e abandonat de toți și obligat să fugă în Transilvania. Ideea că Țepeș ar dat piept cu otomanii este o invenție romantică, în mod real Drăculea atacă noaptea și apoi se retrage constant din calea trupelor turcești, fiind în cele din urmă exilat la curtea rubedeniei sale, Matiaș Corvinul, cu a cărui soră era însurat. 
După mai bine de un deceniu de exil, în 1476, Vlad se întoarce în Muntenia cu ajutorul lui Ștefan Báthory și îl asediază pe Laiotă Basarab la București, urcând a treia oară pentru foarte scurt timp pe tron. Nu știm foarte bine cum a murit Vlad III, dar cronicile spun că la începutul anului 1477 era deja mort. Unele legende pretind că ar fi fost trădat de boieri și decapitat, însă una dintre poveștile rusești ne oferă o explicație mult mai interesantă și potrivită destinului său. La venirea lui Laiotă împreună cu turcii, trupele lui Țepeș vor executa un atac specific acestuia, în care voievodul și un grup de oșteni erau deghizați în otomani. În confuzia luptei de noapte, propriii săi oșteni îl vor ucide, crezând că era turc.

Puțină psihanaliză despre trasul în țeapă 
Deși primele consemnări ale tragerilor în țeapă sunt atribuite venirii slavilor în Imperiul bizantin, iar tehnica tragerii în țeapă nu era, evident, o invenție a lui Vlad, variațiunile sadice îi aparțin domnitorului muntean. Tragerea în țeapă era în mod obișnuit practicată ca o formă de expunere publică, în aceeași epocă regele polonez Vladislav a fost decapitat și pus într-o țepușă. Dar Vlad era un „țepar” creativ, adeseori diversifica modalitățile de împlantare în țeapă, pe unii îi punea orizontal și uneori trăgea în țeapă mame cu copii la sân doar pentru amuzament. Pe unii îi împingea în gropi în care erau țepe, pe alții îi băga dezbrăcați în gropi și apoi poruncea să fie străpunși, iar câteodată îi jupuia de vii.
O explicație plauzibilă este aceea a angoasei homosexuale, pe care Vlad ar fi dobândit-o în timpul conviețuiri de la Stambul cu sultanul Mahomed II, zis Cuceritorul. Chalcocondil povestește chiar că Vlad, copil fiind, a scos pumnalul când sultanul l-a mângâiat erotic străpungându-l în coapsă, dar și că, ulterior, el a devenit favoritul lui Mahomed II. Dar practicile macabre erau printre favoritele lui Mahomed Cuceritorul care, după ce l-a decapitat pe ultimul împărat bizantin, l-a jupuit de pielea de pe cap, i-a umplut căpățâna cu paie și a trimis-o prin tot imperiul ca supușii săi să vadă că a învins.
Ceea ce istoricii noștri se fac uneori că nu știa despre voievodul muntean este faptul că el a fost instalat prima oară pe tron de către turci, cu ajutorul beilerbeiul Karadja-bei, cândva prin 1448. La numai 17 ani acest protejat personal al lui Mahomed, susținut de o mică armată de cavalerie turcească ajunge pe tronul Valahiei însă va rămâne voievod cam o lună-două, fiind învins de Vladislav II. El s-a refugiat  imediat la Edirne, unde îl aștepta „Cuceritorul”, el însuși un criminal și un violator notoriu, care abuza sexual pe cine prindea, de la prințesele capturate, la copiii acestora. Vlad, împreună cu fratele său Radu „cel Frumos”, va fi începând cu 1442 ostatic la Stambul. Deși au fost eliberați o vreme, ambii revin în 1446 în suita viitorului sultan Mahomed II. Radu cel Frumos, frățiorul homosexual al lui Vlad Țepeș nu era doar amantul lui Mahomed Cuceritorul, dar a rămas fidel turcilor și a luptat cu aceștia împotriva propriei familii. Ce s-a întâmplat cu Vlad în intimitatea camerelor de culcare ale lui Mohamed II nu vom ști niciodată, însă în comportamentul său există indicii pentru simptome tipice de panică homosexuală. Pasiunea lui morbidă pentru violentarea anusurilor victimelor e o manifestare a dimensiunii sadice a pulsiunilor sale reprimate. Marea majoritate a acțiunilor sale violente pot fi explicate prin predispoziții BDSM în care fantasmele și angoasele penetrării anale coexistă într-o manieră exagerată și criminală.
De altfel mitul lui Dracula în cultura populară contemporană este îmbibat de referințe homosexuale. Începând de romanul lui Stoker, despre care unii critici au observat a fost scris imediat după ce prietenul romancierului, celebrul Oscar Wilde, a fost condamnat pentru sodomie și până la filmul Interview with the Vampire (reg.  Neil Jordan, 1994), unde Brad Pitt și Tom Cruise au câteva interacțiuni homoerotice explicite, Dracula și vampirii sunt o reprezentare a culturii queer. Știm astăzi că Bram Stoker făcea parte dintr-o comunitatea de homosexuali ascunși, scrisorile sale către Walt Whitman, indicând o pasiune erotică ce depășea simpla prietenie.

Din Manualul de romgleză - Perversiunea de limbă

Romglezii supun tot timpul limba română la diverse perversiuni lingvistice, una dintre cele mai obișnuite fiind preluarea denumirilor unor meserii direct din engleză, fără nicio măsură de protecție. 

Un exemplu amuzant găsim într-un articol din publicația care are ea însăși un nume strămoșesc, adică „Click”, unde ne sunt prezentate sfaturile unor „terapeuți sexuali”, care „lucrează cu clienții”. Desigur că atunci când cuplăm „clienții” și „terapia sexuală” suntem deja într-o altă zonă decât cea medicală. Însă traducerea unei meserii din engleză, cum este „sex therapists”, prin „terapeuți sexuali” devine ridicolă. Știind că trebuie să facă acordul între „terapeut” și „sexual” ziaristul mioritic fără nume, care preia materialul din publicația „The Healthy”, penetrează fără jenă limba română. 

În primul rând că, pentru „terapeutul sexual”, avem deja o denumire adaptată limbii noastre, care este sexologul. Când urmează apoi un plural forțat, care produce o obscenitate, limba română se cutremură abuzată, pentru că terapeuții sexualității nu sunt ei înșiși „sexuali”, ci se ocupă doar de sexualitate.

Problema decurge din faptul că, pentru că există deja în dicționare substantivul terapeut, împreună cu derivatele sale terapeutic, terapeutică, terapie, romglezii se simt îndreptățiți să abuzeze de acești termeni după regulile limbii engleze. Numai că în română specialistul în terapeutică, înțeleasă în sens larg ca știința care se ocupă de bolile omenești, are la noi un sens relativ îngust, presupunând mai ales studierea efectelor medicamentelor asupra corpului, nu vindecarea însăși.
Traseul termenului este lung și întortocheat și începe când romanii au șterpelit și acest cuvânt din greacă, unde therapeia însemna orice formă de vindecare, iar therapon era vindecătorul. Mai multe limbi moderne au creat apoi diverse forme derivate din terapie, așa se face că în engleză a apărut „terapistul”, creat prin analogie cu alte meserii (de exemplu psychiatrist), dar și o variantă învechită cum este „therapeutist”. Aceste forme, însă, nu pot fi preluate în română pentru că ele ar deveni „psihiatrist” și monstruosul „terapeutist”. 
Fiind o limbă fără prea mulți anticorpi, romgleza tinde să se îmbolnăvească foarte repede de beteșugurile englezei. Astfel că „terapie medicamentoasă” (drug therapy) a luat locul tratamentului farmaceutic, iar „terapia vorbirii” (speech therapy) a înlocuit logopedia. Desigur că unele forme de „terapie”, de la aromaterapie la psihoterapie, împreună cu unele activități medicale, cum ar fi ergoterapeutica (vindecarea prin muncă) ori fizioterapeutul (care ne tratează cu ajutorul unor agenți fizici) sunt aclimatizabile în română.
Însă sexo-terapeutul nu ne lipsește, iar terapeuții „sexuali” pot să devină chiar o sursă de îngrijorare, pentru că cei mai mulți dintre noi nu vrem să fim vindecați de cineva care are un exces de sexualitate, ci de un sexolog care este specialist în activitățile sexuale ale oamenilor.

Cum am devenit sexo-marxist

Una dintre prejudecățile despre socialismul românesc este aceea că psihanaliza era interzisă și că nimeni nu putea să vorbească despre Freud fără să fie trimis în „Gulag” sau bătut la fund cu rigla. 

Realitatea este că în România nu a existat o școală psihanalitică nici înainte de războiul mondial. Din pricina disprețului intelectualilor noștri față de „freudism” chiar și mult lăudata cultură interbelică era opacă la psihanaliză. Pentru că autorii cei mai respectați din epocă, precum Nae Ionescu sau Mircea Eliade, scriau depreciativ despre textele de psihanaliză, acest lucru a generat o antipatie constantă față de Freud. Vedem cum acest anti-freudianism autohton a rămas intact, însuși filosoful nepereche Noica îi învăța pe discipolii săi la Rășinari despre faptul că psihanaliza reducea totul la „maman, papa, caca”. Acest dezgust intelectual era dublat și de antisemitismul tot mai evident al liderilor politici de la noi, care vedeau în teoriile lui Freud o manifestare a gândirii evreiești. În România a fost interzisă în 1932 chiar una dintre conferințele „Criterion” dedicate lui Freud, pe motiv că ar fi fost „propagandă bolșevică”. Această antipatie e conservată și de dușmanii „sexo-marxismului” de azi, universitarii conservatori care domină în continuare sfera politică și publică mioritică și care tresar de fiecare dată când aud concepte psihanalitice (poate și de frică să nu-și descopere simptomele ascunse).

Cert este că în România interbelică aproape că nu existau traduceri din operele lui Freud, iar puținele texte traduse erau mai degrabă din lucrări accesibile gustului public, cum era „Tălmăcirea viselor” (Traumdeuntung), tradusă parțial în limba română în 1900. Profesorul Constantin Vlad va încerca publicarea unei reviste de specialitate, intitulată chiar „Revista română de psihanaliză”, începând cu anul 1935, pornind de la faptul evident că Freud nu numai că nu era cunoscut, dar era și „răstălmăcit” la noi. E relevant că acesta a fost primul și ultimul număr al revistei. Iar atunci când, în 1932, același precursor al psihanalizei autohtone a publicat cartea „Mihai Eminescu din punct de vedere psihanalitic”, una dintre puținele analize clinice a comportamentului poetului „național”, criticii noștri, începând cu „marele” Călinescu, au considerat că aceste observații despre natura schizoidă a personalității lui Eminescu erau „scandaloase”, minimalizând opera lui Freud și respingând ca neserioase observațiile de factură psihanalitică.
Desigur la blocajul psihanalizei nu a ajutat nici obtuzitatea stalinistă și instaurarea unui regim primitiv ca gândire și acțiune. Însă nu comunismul e incompatibil cu psihanaliza, ci stalinismul și dogmatismul. De exemplu Troțki va publica în 1927 articolul „Cultura și socialismul”, unde va susține că psihanaliza și marxismul nu erau incompatibile, iar în „Literatura și socialismul”, din 1924, el afirma că împăcarea dintre materialism și metoda psihanalitică era posibilă. De altfel unul dintre apropiații lui Troțki, diplomatul Adolf Yoffe (scris și Joffe), a studiat psihanaliza cu Adler. De fapt, după cum consemnează Isaac Deutscher în biografia lui Troțki, acesta a fost preocupat de probleme psihanalitice până la sfârșitul vieții. Până în anii 30 în URSS exista o extrem de activă „Societate psihanalitică rusă”, iar bolșevicii nu numai că nu au prigonit psihanaliza, dar cele două doctrine au conviețuit. Nu întâmplător Editura de Stat din Moscova (Gosizdat), condusă chiar de către soția lui Lenin, Nadejda Krupskaia, a început un program de publicare a lucrărilor lui Freud. 

După moartea lui Lenin în 1924, dar poate și pentru că Țroțki era susținător al freudianismului, atitudinea lui Stalin a fost una de respingere a tuturor manifestărilor acestei discipline. După exilarea lui Troțki va fi demantelată și societatea psihanalitică din URSS, iar conducătorul acesteia, Mosche Wulff, care practica psihanaliza în cadrul Universității din Moscova în vremea bolșevicilor, va emigra mai întâi la Berlin și apoi la Tel Aviv.

Nu știm ce s-ar fi întâmplat în societatea socialistă dacă la conducerea URSS nu ar fi venit un satrap sado-masochist și dacă psihanaliza sovietică ar fi putut să se dezvolte liber. 
Repulsia staliniștilor pentru „inconștient” sau „pulsiuni” ori „perversiuni”, care este psihanalizabilă ea însăși, a fost amplificată de dogmatismul gândirii sovietice din anii 30-40. E limpede că Marele Tătuc de la Moscova, care suferea el însuși de un imens complex oedipian, exploata masochismul profund al societății rusești. După cum arată Rancour-Laferriere (în The Mind of Stalin: a Psychoanalitic Study, 1988), megalomania, paranoia și sadismul liderului sovietic pot fi găsite în traumele unei copilării cumplite.
Oricum, slugile stalinismului de la noi, printre care și academicianul Mihail Ralea, s-au grăbit să denunțe psihanaliza sub protecția ideologiei dominante. Fost profesor de psihologie în România burgheză, acesta a ajuns directorul Institutului de Psihologie al RPR în 1955 și a fost primit în Academia română (socialistă). În 1954 Ralea a publicat la Editura de Stat pentru Literatură Științifică volumul intitulat „Caracterul antiuman și antiștiințific al psihologiei burgheze americane”, unde va denunța vehement freudianismul. Promovând ideea că psihanaliza era o „știință burgheză”, instrument al capitalismului, acești staliniști de nădejde vor face imposibilă dezvoltarea psihanalizei la noi în anii 50-60. Urmând prejudecățile Tătucului de la Moscova staliniștii noștri au preluat nenumărate prejudecăți despre psihanaliză. Multe dintre acestea sunt conținute în descrierea lui Ștefan Odobleja (din Psihologia consonantistă, apărută în 1938 și republicată la editura Științifică și Enciclopedică 1982), care îl face pe Freud „șarlatan”, și care descrie teoria Inconștientului ca o „generalizare absurdă și patologică”. „Freudismul” era prezentat ca un „misticism psihologic”, iar teoria marelui psihiatrul vienez era descrisă ca o doctrină care propagă imoralitatea, viciul, destrăbălarea, pornografia și trivialitatea, psihanaliza fiind doar un „vis obscen”, un „tratament iluzoriu” al unor boli „imaginare”.
Însă, în pofida legendei conform căreia psihanaliza era „interzisă de comuniști”, eu l-am descoperit pe Freud datorită unor traduceri care au apărut la noi în anii 70-80, pe fondul liberalizării societății și culturii. Am avut o „Mare revelație freudiană” când am citit o carte intitulată generic și neutru „Scrieri despre literatură și artă”, apărută la editura Univers în 1980, tradusă de Vasile Dem. Zamfirescu, cu o prefață de Romul Munteanu. Împărțită în trei părți (Creatorul, Opera, Plăcerea estetică) cartea cuprindea unele dintre cele mai importante eseuri freudiene, printre preferatele mele fiind cel despre „Cuvântul de spirit și umor”, dar mai ales „O amintire din copilăria lui Leonardo da Vinci”. De altfel am folosit mai târziu capitolul despre Dostoievski și paricid când mi-am redactat lucrarea de licență și mă întorc chiar și azi cu plăcere la textul despre Moise și Michelangelo. Cartea avea la final un „glosar” de termeni psihanalitici care oferea oricărui cititor din România socialistă conceptele necesare pentru a înțelege metoda freudiană.
Dezghețul psihanalitic de la noi ar începe, așa cum arată doctorul Gheorghe Brătescu (în Freud și psihanaliza în România, Humanitas, 1994) cu o traducere la editura maghiară Kriterion, unde a fost publicat volumul „Pszichoanalízis” (1977), cu extrase ample din „Prelegeri de psihanaliză” și parțial din „Totem și Tabu”. Însă în librăriile socialiste se găseau, încă din 1972, prin grija editurii Dacia, volume precum cel semnat de V. Săhleanu și I. Popescu-Sibiu, intitulat chiar „Introducere critică în psihanaliză”. Deși doctorul Victor Săhleanu, cel care va crea mai târziu notoria mișcare numită „Meditația Transcendentală”, semnează această carte, principalul autor este Ion Popescu-Sibiu, promotorul studiilor de psihanaliză în România încă din anii 20, teza sa de doctorat cu titlul „Doctrina lui Freud” fiind publicată în 1927. Tot la editura Dacia va publica și Ion Vianu în 1975 „Introducere în psihoterapie”, carte în care autorul, care va emigra mai apoi în Occident unde va practica psihanaliza, prezintă de fapt tehnicile analizei freudiene.
Psihanaliza era atât de „interzisă” în România socialistă încât ea era subiect al unor cărți de popularizare științifică. Aurel Dicu a publicat o broșuri intitulată chiar „Ce este psihanaliza?”, în colecția „Știința pentru Toți”, a editurii Științifice și Enciclopedice, în 1978. Cartea explică sistematic toate conceptele freudiene, de la inconștient la libido, parcurgând istoria metodei lui Freud de la primele studii la neofreudianism, încercând să păstreze un ton neutru, dar oferind informații extrem de importante pentru o minimă educație psihanalitică. 
În 1978 Vasile Dem. Zamfirescu publică „Etică și psihanaliză”, la editura Științifică, iar în 1980 editura Didactică și Pedagogică va publica o carte cu numele marelui psihanalist pe copertă, „Sigmund Freud: Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene”, astfel că textele de bază ale psihanalizei erau accesibile tuturor cititorilor din România socialistă. 
Uneori informațiile despre psihanaliză erau conținute în studii despre psihiatrie sau psihoterapie, care va deveni „numele de cod” al psihanalizei. Astfel, în 1981, A. Olaru publică la editura Medicală  „Tradiții și orientări în psihiatria românească” unde parcurge și scurta istorie a psihanalizei autohtone. Însă o carte care a fost extrem de importantă pentru formarea mea psihanalitică rămâne imensul „Dicţionar enciclopedic de psihiatrie”, apărut în 4 volume la editura Medicală, începând cu 1987. Cărțile, pe care le păstrez cu mare grijă și azi, coordonate de profesorul Constantin Gorgos, conținea capitole consistente despre despre psihanaliză, scrise de Veronica Şandor sau Irina Talaban.
De fapt Irina Talaban, sub îndrumarea profesorului Popescu Sibiu, a practicat psihanaliza în anii 70, fără ca Securitatea să o aresteze sau măcar să o ancheteze. Și Ion Vianu va recunoaște că a practicat psihanaliza și a ținut în 1973 cursuri despre psihanaliză la Facultatea de Filologie din București fără să fie arestat. Vianu va publica în 1975 la editura Dacia un volum intitulat „Introducere în psihoterapie”, în care face elogiul fățiș al psihanalizei. În 1977 face un gest de curaj și semnează Apelul lui Goma, astfel că e obligat să emigreze și va ajunge să profeseze în Elveția la o clinică de psihiatrie. De altfel și Eugen Papadima, cel care va ajunge la Institutul de Psihoterapie din New Jersey, din Statele Unite în 1988, emul al lui Popescu-Sibiu, poate fi considerat unul dintre promotorii psihanalizei în România socialistă pentru că timp de aproape un deceniu a predat și a practicat metoda freudiană sub numele de „psihoterapie analitică”.
Din păcate, începând cu 1981, psihanaliza de la noi a căzut victimă scandalului „Meditația transcendentală”, mișcare din care au făcut parte Andrei Pleșu, Marin Sorescu, Sorin Dumitrescu, dar și Mihai Șora. În urma acestui scandal, Nicolae Ceaușescu va decide închiderea Institutului de Cercetări Psihologice și Pedagogice în 1982, România redevenind treptat un vis urât psihanalizabil. E relevant că, în aceeași perioadă, în alte țări socialiste, cum era Ungaria, psihanaliza cunoștea un reviriment. În 1987 la Budapesta a fost organizată o conferință internațională a Societății Maghiare Psihanalitice, fiind prezentată o istorie a psihanalizei în țara vecină și prietenă, mai ales a activităților grupului constituit în jurul lui Imre Hermann, președintele acestei societăți între 1945 și 1949. Hermann, autorul unei cărți despre psihanaliză ca metodă, a continuat să practice și să educe generații întregi de psihanaliști maghiari, inclusiv în timpul socialismului. Urmaș al lui Sándor Ferenczi, acesta a fost chiar decorat de statul socialist maghiar în 1969 cu Ordinului Muncii. 
La noi s-a lăsat tăcerea peste psihanaliză și psihoterapia analitică a fost practicată pe ascuns. Când am ajuns în Franța la începutul anilor 90 l-am descoperit pe Lacan și m-am reîntors la Freud și la un soi de marxism psihanalitic ale cărui concepte și abordări continuă să mă fascineze, așa cum m-au fascinat în urmă cu mai bine de 30 de ani primele lecturi despre copilăria lui Leonardo.

Blego ciao, blego ciao, blego ciao ciao ciao

Trăim astăzi într-o epocă a eroismului blegomanilor, în era activismului fără vlagă, într-o lume a nebăgaților în seamă care mânjesc opere de artă doar ca să devină vizibili pentru câteva minute, o civilizație a nulităților care visează mereu să devină „cineva” deși sunt niște „neica nimeni”. Locul partizanilor și al luptătorilor gherilă din jungle și munți a fost luat astăzi de teroriștii de aprozar și de revoluționarii de de galerie. Eroii și vitejii din trecut au fost înlocuiți de niște belicoși blegomani, care se tem să se lupte pentru idealurile lor, dar au curajul să atace obiecte neînsuflețite. Activismul molâilor a ajuns singura formă de terorism de care mai e în stare generația milenialilor, asistăm la un nou tip de război al debililor, care nu mai au vigoarea necesară ca să lupte pe câmpuri de bătălie adevărate, așa că se lipesc cu prenadez de pereții muzeelor.

Cele mai recente operațiuni din teatrul de război al activiștilor molâi s-au produs la începutul lunii octombrie 2022, când doi tineri membri ai mișcării „Just Stop Oil”, au aruncat plini de curaj conținutul unei cutii de supă de roșii pe unul dintre tablourile lui van Gogh de la Galeria Națională din Londra, lipindu-se apoi cu mâinile de peretele muzeului în semn de protest. Ieri alți trei „activiști” ai aceleiași mișcări au fost arestați pentru că au atacat cu o substanță necunoscută tabloul „Fata cu cercelul de perlă” al lui Johannes Vermeer, unul dintre ei lipindu-și fruntea cu adeziv de peretele galeriei. 
Pentru că nici paznicii muzeelor nu mai au curajul să le tragă o lanternă în cap tembelilor care atacă tablouri, acțiunile lor sunt simptomatice pentru civilizația contemporană unde până și activismul a devenit lipsit de vlagă și creativitate. Dincolo de senzația acută că asistăm la un film cu Mr. Bean, care distruge tabloul lui Whistler pretinzând că este expert în artă, imaginile cu junii acneici care se înfruntă cu simezele ar fi amuzante, dacă nu ar fi grotești. Desigur, agresiunile împotriva capodoperelor sunt vechi de când lumea, de-a lungul timpului mai multe opere artistice, statui, monumente, tablouri sau imagini publice au fost atacate, distruse sau deteriorate. Dario Gamboni (The Destruction of Art) face o bine documentată istorie a acestor distrugeri, urmărind traseul istoric al iconoclasmului.
Mona Lisa este astăzi în spatele unei sticle antiglonț tocmai pentru că a fost vandalizată de mai multe ori de-a lungul timpului. În 1956 un tânăr bolivian a aruncat cu o piatră în tablou, în 1974 ea a fost stropită cu vopsea roșie, iar în 2009 a fost lovită cu un vas de teracotă. În 2022 un alt protestatar climateric de mare curaj a aruncat cu o prăjitură în tablou. Și alte opere au fost victime ale prostiei omenești. „Rondul de noapte” al lui Rembrandt a fost tăiat cu cuțitul de câteva ori, asupra tabloului „Fecioara cu Pruncul” al lui Da Vinci cineva a tras cu pușca, găurind pieptul Fecioarei, tablouri fiind atacate cu acid sulfuric, în vreme ce opera provocatoare a lui Andres Serrano a fost lovită cu ciocanul.
O explicație simplă este aceea că, dorind să beneficieze de notoritatea pe care o au unele imagini activiștii politici se „lipesc” de simbolurile deja existente ca să își transmită mai ușor mesajele politice. Modelul tuturor activiștilor contemporani rămâne sufrageta Mary Richardson, care, în 1914, a tăiat cu toporul minunatul tablou al lui Velázquez, unde Venus apare goală în fața unei oglinzi. E sugestiv și faptul că domnișoara Richardson a devenit mai târziu membră a partidului fascist britanic, pentru că există o doză mare de fascism în distrugerea operelor de artă. Multe tablouri realizate de pictorii moderniști, etichetate drept „degenerate” au fost distruse de naziști. Mii de opere expresioniste, impresioniste sau cubiste sunt astăzi pierdute pentru totdeauna pentru că niște barbari cu ifose se credeau critici de artă.
Acești vandali fără vlagă fac de rușine până și termenul de vandalism. Inventat în secolul 18, când abatele Henri Grégoire a publicat un raport public prin care atrăgea atenția asupra distrugerilor din timpul Revoluției franceze, vandalismul în sine este bazat pe o gogomânie. Bunul abate a folosit numele vanadalilor, care într-adevăr au intrat în Cetatea Eternă, crezând că aceștia au distrus Roma. Puțină lume știe că vandalii au locuit o vreme în Dacia, fiind colonizați de către romani undeva în nordul Dunării, unii dintre ei ajungând printre cei mai importanți lideri militari ai Imperiului roman, dar și mai puțini știu că vandalii au fost victime ale propagandei catolice. Vandalismul a devenit o etichetă negativă pe nedrept deoarece, atunci când au ocupat Roma în anul 455, vandalii nu au distrus nicio clădire, nu au demolat nicio statuie. Vandalii erau creștini, doar că de confesiune ariană, iar regele Geiseric, al cărui fiu trebuia să se căsătorească cu fiica împăratului Valentinian III, nu a atacat Roma, ci pe uzurpatorul Petronius Maximus, care îl asasinase pe împărat și își căsătorise fiul cu fiica acestuia.
Oricum, pentru că abatele francez nu citise prea multă istorie, el a cuplat barbaria medievală cu distrugerea imaginilor religioase și a altor bunuri ale Bisericii catolice din acel moment, inventând vandalismul. Dacă în contextul revoluționar „vandalismul” avea funcție politică, mânați de idealurile revoluționare cetățenii și-au manifestat furia față de reprezentările trecutului, prin violență, vandalismul a ajuns să însemne azi orice formă de distrugere gratuită și smintită a unor opere de artă. De multe ori vandalizarea artei (Kunstvandalism) este nejustificată, mulți dintre atacatori suferă de boli psihice și sunt motivați de un soi de frustrare personală.
Neo-vandalii din noua generație de nulități patentate, auto-proclamații „activiști” care atacă tablouri, duc un război de natură lingavă. Ca și „luptătorii” pentru apărarea climei care au atacat cu cartofi piure un tablou al lui Claude Monet, neo-eroii se implică doar în cele mai puțin periculoase zone ale societății contemporane, muzeele și galeriile de artă unde cel mai rău lucru care li s-ar putea întâmpla ar fi să li se ceară să nu facă gălăgie. Atacatorii tabloului „Floarea soarelui” probabil că nu fac distincții între pictura în ulei și uleiul care poluează natura, însă acest lucru nu îi împiedică să se afle în treabă. Învățați de mici că trebuie să se facă remarcați și că au voie să se exprime, indivizi care nu au creat nimic în viața lor ignară parazitează 
Bravii mileniali care trag cu ketchup în loc de kalașnikov și fac revoluție doar în weekend, pentru că în timpul săptămânii sunt prea ocupați cu jocurile video și cu „bingiuitul” de seriale pe Netflix, ar trebui să își asume ca imn refrenul „Blego, ciao!”.

De la lupta de clasă la lupta de casă

După ce și-au dat foc la sutiene, o parte dintre feministele lumii au ieșit pe balcoanele apartamentelor lor din centrul Parisului și au descoperit naturismul, după care au creat o nouă ideologie politică numită ecofeminism. Termenul, inventat în 1974 de către activista Françoise d’Eaubonne, fondatoare a Frontului homosexual de acțiune revoluționară din Franța, propune o viziune politică radicală despre istoria omenirii. În logica ecofeminismului toate defectele societății contemporane, de la crizele economice la catastrofa climaterică, sunt rezultatele dominației bărbaților asupra planetei. 

Sloganul acestei mișcări este „Bărbații sunt de vină” cu toate că, după cum zice vechiul banc autohton, „divină suntim amândoi”.

O serie de idei ecofeministe sunt avansate într-o carte-manifest publicată recent de către Sandrine Rousseau și colegele sale, Adélaïde Bon și Sandrine Roudaut, ambele militante feministe și intitulată „Dincolo de Androcen” (Par-delà l'androcène. Seuil, 2022). Autoarele propun o serie de soluții politice prin care își imaginează că vom putea ieși din logica nocivă a masculinității. Ca să înțelegem cele câteva scenarii posibile, care ne-ar ajuta să ieșim din logica Androcenului, trebuie să înțelegem mai întâi conceptul.
Androcenul (Androcène) e un termen inventat de alte două ecofeministe, Myriam Bahaffou și Julie Gorecki, care au reformulat noțiunea mult mai cunoscută de Antropocen (Epoca omului), printr-un joc de cuvinte care transformă „umanitatea” (antropos) în „masculinitate” și care descrie o Epocă a Bărbatului (ἀνδρός/ andros însemnând bărbat în greacă). Această Epocă a Bărbaților a produs o serie de efecte maligne asupra lumii noastre, nu doar cum sunt cele indiscutabile, consecințe nefaste ale virilității - violență, conflicte militare, teroare. „Bărbat-era” a adus cu sine și o gamă de dezastre, printre care criza climaterică, pentru care nu putem responsabiliza un singur gen al speciei noastre. 
Dar cele trei autoare, ca și alte colege ecofeministe, refuză să accepte că responsabilitatea pentru efectele presupusului Androcen (de fapt doar un alt nume pentru Antropocen) ar aparține întregii umanități și afirmă sus și tare că doar bărbații sunt de vină pentru toate relele omenirii. Bărbații nu doar că au adunat averi pe spinarea sclavilor, au condus planeta luptându-se între ei, au cucerit și au distrus civilizații (ceea ce este trist, dar adevărat), dar sunt de vină pentru tăierea pădurilor și a părului pubian, au expropriat pământurile băștinașilor și sunt responsabili pentru fiecare dintre beșinile vacilor care poluează aerul, devenind principala amenințare pentru urșii polari și pentru cacatoe. 
Dacă e adevărat că bărbații au pus în practică extractivismul, au extins colonialismul, au instrumentat capitalismul și, desigur, au impus patriarhatul, Androcenul sau Epoca bărbaților nu a însemnat exploatarea tuturor ființelor de către un grup mic de asupritori pentru că erau dotați cu penisuri. Aceștia au fost însoțiți și ajutați de o armată de odrasle și gospodine victoriene, cu și pentru care au supus totul în jurul lor, de la animale la băștinași și sclavi, violând Mama Natură. Rousseau și colegele ei se fac că nu știu că societatea exploatării nu este creația unui sex uman, ci a unei clase extrem de reduse de indivizi. 
Acest lucru nu le împiedică să elaboreze o succintă analiză ecofeministă asupra fenomenelor istorice, ajungând la concluzii deja vehiculate, cum ar fi aceea că vânătoarea de vrăjitoare din Evul Mediu era de fapt un conflict ecologic, pentru că zecile de mii de femei ucise de bărbați sub pretextul că ar fi fost vrăjitoare erau în mod real doar proto-apărătoare ale Naturii. Sau, așa cum susținea Ane Karpf într-un alt manifest ecofeminist, lumea este împărțită între petro-bărbații care au distrus planeta și eco-femeile care o pot salva (How women can save the planet, 2021). Denunțând convergența dintre masculinitate, combustibilii fosili și autoritarism, dintre meniul carnivor și bărbați, aceste teorii susțin că bărbații sunt „ecocidarii” planetei. Ei sunt ucigașii și distrugătorii biodiversității, în timp ce femeile salvează pădurile de mangrove și luptă cu deșertificarea. Făcând o ierarhizare forțată a lumii, Androcenul a construit o societate în care bărbații s-au cățărat în vârful lanțului trofic, masacrând totul în jur. Ei au mânjit planeta cu deșeuri, au murdărit-o cu petrol și au ars pădurile, au turnat beton peste tot și au construit drumuri, au ajuns în spațiu, făcând mizerie chiar și acolo. Androcenul a sterilizat și a distrus, a devastat și a exploatat.
Prin urmare, dacă Androcenul aparține Eroilor, vânătorilor și ucigașilor, cuceritorilor planetei și ai Cosmosului, îmblânzitorilor și dominatorilor, urmează o „nouă eră” visată de ecofeministe, care ar aparține „khmerilor verzi” conduși de ecoeminismul radicalizat. Premisa este că „suntem natură înainte de a fi cultură”, iar această reîntoarcere la natură promisă de ecofeminism ar urma să ducă la un binevenit echilibru între om și Natură. Astfel că în locul violenței masculine ar urma să fie adusă împăcarea ecofeministă, care, desigur, presupune obligația de a mânca doar meniuri vegetariene, dar este un mic sacrificiu în fața atâtor rele ale societății umane sunt puse în cârca bărbaților.
Autoarele citează din antropologul feminist Françoise Héritier, care a constat că disprețul milenar al masculinului față de feminin decurge dintr-o neputință a bărbaților. Aceștia, incapabili să nască, au decis să controleze toate formele de reproducere, inclusiv cele ale lumii naturale. Așa se face că Androcenul nu este doar feminicid și homofob, extractivismul său fiind ecocid, iar gusturile culinare ale masculinității au efect criminal asupra Naturii. 
Ca și d’Eaubonne, care considera că masculinitatea toxică era sursa principală a tuturor  relelor de pe Pământ, ecofeminismul radical a transformat critica bogaților și a capitalismului într-o critică a bărbaților și a testosteronului. Cartea lui Rousseau și a colegelor ei are formatul unui manifest pentru că, de fapt, autoarea principală este politician, deputat al partidului ecologist francez (Europe Écologie Les Verts). Pentru Rousseau și colegele ei singurul mod de a ieși din acest cerc vicios creat de masculinitate este să ne imaginăm o altă societate, bazată pe egalitate și bunătate. Nu știu dacă bunătatea începe prin a acuza bărbații de tot ceea ce a făcut rău omenirea și nu cred că este responsabilitatea „masculilor” din toate timpurile pentru tot ceea ce nu merge bine în societate. E ușor să dăm vina pe testosteron, din păcate astfel de acuzații duc la o serie de concluzii grotești. 
Autoarele ca și alți teoreticieni ecofeminiști, pornesc de la o constatare corectă, aceea că trăim într-o lume dominată de o majoritate albă, burgheză și heteronormativă. Critica ecofeministă este binevenită, dar după ce constatăm că Androcenul ar fi o civilizație fără emoții, o epocă a rațiunii distrugătoare, bazată pe calcule și tehnologii, concluzia că ar trebui să o înlocuim cu o epocă a sentimentelor devine ridicolă atunci când e transformată în practică politică. Dacă societatea bărbaților a fost individualistă și materialistă, dezvoltând sistemul rasist și colonialist, soluția ecofeministă este un soi de colectivism bazat pe accesul la bunuri și servicii, ceea ce, iarăși, este de dorit. Dar soluția transformării politicii globale a dominației bărbaților prin schimbarea lor cu feministe și lesbiene, cu persoane gay, queer și trans, cu identități non-binare și persoane cu dizabilități nu este decât o nouă formă de violență socială. Diversitatea este, desigur, dezirabilă și ar putea face ca sistemele noastre politice să fie mai receptive și mai puțin represive. Autoarele au dreptate când atrag atenția asupra faptului că monoculturile și uniformitatea sunt nocive, dar înlocuirea masculinității toxice cu feminismul radical aduce prea mult a distopie.
Comportamentul eco-conștient nu aparține exclusiv femeilor, dovadă că există nenumărate femei care aruncă mizerii în râuri și poluează natura. Dislocarea puterii patriarhatului și a capitalismului și înlocuirea lor cu un soi de dominație tandră a ecologistelor nu rezolvă problemele sistemice ale capitalismului, iar antagonismul bărbați-femei nu face decât să mute atenția dinspre exploatarea economică spre un fals conflict. 

De la naționalism la patriotismul melodramatic

Sunt un consumator avid de filme istorice, poate și pentru că am crescut cu poveștile despre daci și romani din producțiile autohtone, cum erau Dacii sau Columna. Vizionez cu mare plăcere toate producțiile din genul istoric așa că am fost imediat captivat când Netflix Germania a lansat sezonul 2 al serialului Barbaren (Barbarii), care continuă povestea lui Arminius, faimosul erou care a distrus legiunile romane în pădurea Teutoburgică.

Arminius este acum „Ari Reik”, adică șeful de trib al cheruscilor, iar iubita lui, Thusnelda, devine un fel de farmazoană care luptă alături de bărbați pentru „libertate și unitate” germanică. Influența serialului „The Vikings” lansat de History Channel devine evidentă în toate cele șase episoade ale acestei producții realizată în studiourile de la Budapesta. El se bazează în continuare pe aceeași autenticitate formală pe care am apreciat-o și în primul sezon. Romanii vorbesc fluent în latină (deși germanii vorbesc limba inventată de Luther), iar armele, costumele și decorurile sunt extrem de bine documentate și veridice. 

Din păcate scenariștii au decis să introducă în poveste o serie de elemente care nu doar că schimbă adevărul istoric, dar edulcorează relațiile dintre personajele reale. Ceea ce s-a întâmplat după bătălia în care Arminius și-a trădat tatăl adoptiv, pe Varus, și a distrus trei legiuni romane făcându-l pe Augustus să plângă, este mult mai interesant în mod real decât maniera în care sunt redate unele dintre evenimentele prezente în serial. 

Înțeleg de ce producătorii au simțit nevoia să adauge multă melodramă care, ca și excesul de ciocolată în prăjitură, dăunează grav filmului, dar metodele acestea de popularizare a istoriei frizează uneori ridicolul.
O schimbare este aceea că „Ari Reik”, prescurtat „Ari”, e prezentat nu doar ca un personaj patriotic, care dorește doar „libertatea” poporului său (care nu exista pe-atunci), dar devine și un lider altruist. În mod real Arminius a continuat să lupte cu romanii și a vrut să devină șeful tuturor triburilor germanice, fiind în cele din urmă ucis de către propriile rubedenii la doar opt ani după faimoasa bătălie tocmai datorită acestui orgoliu. Bătălia din pădurea Teutoburgică, ale cărei urme au fost găsite de arheologii contemporani lângă satul Kalkriese de astăzi, a avut o serie de consecințe dramatice prin ele însele. Deși istoricii naționaliști îl prezintă ca apărător al libertății tuturor germanilor împotriva tiraniei Romei, Arminius a fost el însuși un tiran, mânat de idealuri politice egoiste, dar a fost și extrem de crud. Știm că o parte dintre cei 20.000 de soldați romani erau ținuți în gropi publice și batjocoriți (deși în film romanii sunt prezentați ca niște monștri).
Schimbarea de nume a lui Arminius în „judele Ari”, titulatură foarte probabilă pentru un șef de trib germanic din primul deceniu al erei noastre, este justificată. În mod constant romanii (ca și grecii) poceau numele populațiilor cu care se întâlneau. Așa se face că numele și prenumele celor despre care scriau sau intrau în contact erau adeseori transcrise în multiple variante. Șeful cherusc era numit în fel și chip - Hariminius, Ariminius sau chiar Armenius. Chiar numele lui modern va fi inventat de Martin Luther, Arminius devenind Hermann abia în secolul 15. El va fi transformat în germanul prin excelență, pornind de la o presupoziție falsă că germanii erau numiți și „hermani”, iar Germania era de fapt Hermannia, o țară a super-luptătorilor (her+man) pentru libertate. 

Naționalismul germanic a exploatat timp de câteva secole acest mit. A apărut o întreagă literatură naționalistă, iar la un moment dat miturile naționaliste au ajuns să se amalgameze. Așa se face că Arminius este uneori confundat cu Siegfried, Thusnelda e transformată în Krimhilda, chiar și tatăl lui Siegfried este Sigimunt, în paralel cu Sigimer, părintele șeful cherusc. Händel va compune o operă în trei acte intitulată Arminio, dedicată vieții eroului, iar compozitori mediocri, cum era Heinrich Hofman, vor dobândi notorietate cu opere despre „Armin”. 

În secolul 19 va fi ridicat un uriaș monument comemorativ, numit Hermannsdenkmal, în care numai sabia eroului are 7 metri, dovadă a rolului important pe care Arminius/ Hermann îl avea în propaganda naționalistă germană. Evident, naționalismul a construit o imagine falsă bazată pe stereotipuri rasiste, explicite mai ales în tabloul lui Johannes Gehrts, realizat în 1884 (Armin verabschiedet sich von Thusnelda), care cultiva imaginea unui șef de trib cu trăsături ariene. Evident că și în Germania nazistă Hermann/ Arminius va fi cultivat în mod sistematic, relația dintre primul „Reich” germanic creat de către eroul anti-roman și Hitler fiind exploatată cu scop propagandistic.
Și cinematografia germană va cultiva acest personaj, de la Leo König, care a făcut unul dintre primele filme pe acest subiect, intitulat Die Hermannschlacht, confiscat de sovietici în 1945 și redescoperit abia în 1990 la Moscova, la Hermann der Cherusker (din 1967), conflictele germanilor cu romanii au fost mereu fundamentul pentru subgenul  „Kolossalfilme”. Chiar și Gladiator al lui Ridley Scott este amplasat în contextul acestor lupte, doar că un secol mai târziu. 

Multe dintre aceste filme perpetuează una dintre cele mai amuzante reprezentări ale războinicului german. Imaginea eroului cu cască înaripată, devenită un loc comun în imaginarul colectiv, pentru că vulturul era animalul totemic al noului Reich este o inepție. Casca cu aripi este o invenție pur romantică, ca și căștile cu coarne ale vikingilor. În mod real triburile germanice nu prea purtau căști, mai ales că metalele erau rare și greu de prelucrat, Tacit spune că doar câte unul mai purta o pavăză de cap făcută din piele și foarte rar din metal.
Așa că decizia curajoasă a producătorilor de a-l distribui în rol principal pe actorul Laurence Rupp, care arată mai degrabă ca Zlatan Ibrahimović și mai puțin ca reprezentările lui Arminius din mitologia naționalistă germană, trebuie apreciată. Ea este, însă, subminată de eforturile de a-i da eroului un plus de „umanitate”. Arminius, care a fost și rămâne pentru istoria germanilor un mit fondator, își păstrează puternica dimensiune patriotică chiar și atunci când este golit de elementele naționaliste, dezvoltate începând cu secolul 15, când a fost redescoperit manuscrisul lui Tacit (Publius Cormelius Tacitus) intitulat „Germania”. Noul „Ari” este în continuare susținător al germanismului, Triburile germanice nu erau doar divizate, dar aveau  
Cartea aceasta a fost o sursă importantă pentru naționalismul german. Germania, a fost găsită relativ târziu, fiind retipărită la Veneția abia în 1470 și apoi publicată la Nuremberg, în 1473. 
Din păcate multe surse istorice, cum ar fi istoria războaielor germanice, redactată de Pliniu cel Bătrân (Plinius Secundus fiind contemporan cu evenimentele), s-au pierdut. Dar consemnările lui Tacit din Annales (Istorii), care includ o mare parte din informațiile de epocă și mai ales secțiunea dedicată lui Germanicus și lui Tiberius, oferă suficiente date pentru a înțelege evenimentele.
De la Tacit este preluat un alt fir narativ important, explorat și de către autorii seriei, este conflictul fratern dintre „Ari” și fratele său, Flavus Varus, care a rămas fidel Imperiului roman. Acest conflict era real și ne arată relațiile complexe pe care romanii le stabileau cu popoarele cucerite. Conflictul dintre cei doi este descris cu mare atenție în Annales și este sigur că Flavus lupta alături de Tiberius și Germanicus împotriva lui Arminius. Numai că scenariștii simt mereu nevoia să amestece informațiile istorice cu instrumentele lacrimogene ale melodramei. Așa că lui Flavus îi este adăugată o dimensiune, extrem de deranjantă. În conflictul dintre șeful cherusc și Marobod (Maroboduus), conducătorul alianței marcomanilor, este introdusă o presupusă relație de iubire homosexuală între acesta și fratele lui Arminius. Marobod a fost un personaj istoric real care apare tot la Tacit (cartea 2: 26) și este o figură extrem de interesantă. Conducător al suebilor și aliat al romanilor, el se va refugia la Ravenna după anul 19, când a fost alungat de la șefia triburilor, unde va trăi ca un cetățean roman până la finalul vieții în anul 37. 
Scenariștii introduc și alte schimbări melodramatice fără o altă utilitate decât extravaganța narativă. Deși Tacit spune că Thusnelda era însărcinată cu fiul lui Arminius când a fost capturată de Germanicus și dusă la Ravena, în film ea are deja copilul, despre care aflăm că nu este al lui „Ari”, ci este al lui Folkwin, un erou ficțional introdus în prima serie. Ca să nu rămân doar Thusnelda personaj de telenovelă, realizatorii filmului îl aduc în poveste și pe Gaius, un presupus fiu al lui Arminius dintr-o altă căsătorie de la Roma care, după ce stă o vreme printre barbari, decide că e mai bine să devină german, decât să rămână roman.
Un alt defect narativ ce ține de dinamizarea excesivă a intrigii este dat de multiplele peregrinări ale lui Arminius în tabăra romană, la un moment dat el este capturat de către romani și apoi salvat de numai trei tovarăși (dintre care două femei). Și, deși băștinașii germanici treceau multe ori dintr-o tabără în alta, așa cum face lnguiomerus, unchiul lui Arminius, care va fi mult timp colaborator al romanilor, după care se va alia cu nepotul său rebel, granițele dintre legionari și satele cheruscilor sunt mult prea fluide.
Realitatea este că lumea germanică nu era atât de ostilă civilizației romane. Chiar Segestes, socrul lui Arminius și tatăl Thusneldei, era cetățean roman. Tacit ne spune că Segestes însuși le-a oferit-o romanilor pe propria fiică în schimbul unei funcții imperiale în Galia. Alte surse spun că a asistat personal la umilirea acesteia pe străzile Romei în timpul paradei de victorie a lui Germanicus. Este sigur că nu toate triburile de la nord de Rin erau inamice Imperiului roman, victoriile împotriva lui Arminius au fost posibile cu ajutorul multor luptători germanici, mai ales numiți chaucii, strămoși ai francilor și ai saxonilor, iar atacul principal în bătălia de la Idistavisus a fost condus de către șeful călăreților batavi, numit Chariovalda. De altfel știm că Adgandestrius, un șef al chattilor, le va promite romanilor că îl va otrăvi pe Arminius (iar romanii refuză!), în vreme ce planurile de bătălie ale lui Arminius au fost dezvăluite lui Germanicus chiar de către un dezertor din tabăra cheruscilor).
Trebuie spus că serialul menține o serie de prejudecăți despre romani, imaginea negativă a viitorului împărat Tiberiu și, în mod special, reprezentarea malițioasă a lui Germanicus (fiul lui Nero Claudius Drusus, zis și Drusus cel Bătrân) este nedreaptă. Arătați ca niște intriganți rasiști, romanii sunt vulgarizați. Însă acest Germanicus, care a fost tatăl viitorului împărat poreclit Caligula, era o figură remarcabilă, fiind comparat în epocă cu Alexandru Macedon. El va schimba strategia militară a Imperiului și, în anul 16 e.n., va zdrobi armatele cheruscilor în bătălia de la Idistavisus, unde Arminius a fost rănit și a fugit de pe câmpul de luptă.

Dincolo de toate aceste observații, serialul oferă nu doar câteva ore de scufundare în istoria antică, dar poate fi un stimulent intelectual pentru o meditație asupra unor evenimente și personaje care au schimbat soarta omenirii.

Aici filmul promoțional al serialului:

 

Prostia românească, moștenire strămoșească

Mai mulți concetățeni care confundă deșteptăciunea cu înțelepciunea și obrăznicia cu inteligența, au gândit ideea creață că pot salva „identitatea națională” obligându-i pe elevii din școlile de pe plaiurile unde au cântat strămoșii lor la frunză să învețe pe de rost proverbe și să horească doine în pauze. Ideea că ar exista un „suflet românesc” și o „înțelepciune mioritică” păstrată prin zicale, proverbe sau zicători, sau în ceea ce numim generic „înțelepciune populară”, este o gogomănie. Presupoziția că strămoșii noștri au creat diverse forme de cultură alternativă vine dintr-un complex de inferioritate al unui popor fără cultură scrisă timp de milenii, o societate fără filosofie și fără artă, dar plină de ifose. 
Nu știu dacă putem să înlocuim sculptura clasică cu cusăturile de pe ițari și filosofia platonică prin expresii neaoșe, dar este cert că nu putem vorbi despre identitate națională în zicerile populare. Chiar dacă uneori folosim ca un turnesol etno-psihologic unele „panseuri” locale, cum este încurajarea nemuncii („Cine-i harnic și muncește ori e prost ori nu gândește”) sau lenea („freacă menta”), paremiologia, știința care studiază proverbele și expresiile pline de înțelepciune, una dintre cele mai vechi discipline ale filologiei, demonstrează că nu putem face corelații între trăsăturile naționale și cuvintele de înțelepciune.

Paremiologul danez Bendt Alster, care a sistematizat mai multe tăblițe scrise cu litere cuneiforme descoperite în Sumerul antic, a demonstrat că proverbele au un traseu cultural milenar. Putem să urmărim cum aceste texte de înțelepciune antică trec prin literatura clasică și devin apoi proverbele europene contemporane (Bendt Alster. Wisdom of Ancient Sumer, CDL Press, 2005). Tot felul de precepte, sfaturi, cuvinte de înțelepciune transmise pe cale orală, felurile sugestii existențiale, chiar și ghicitori cu rol educativ care compun „înțelepciunea populară”, pot fi regăsite în cele mai vechi texte din istoria omenirii, care, desigur, nu au fost scrise de geto-daci.

Printre cele mai vechi forme de înțelepciune sunt cele din categoria numită „sfaturi paterne”, în care un tată transmite către fiul său felurite valori, idei, principii de viață. Așa sunt cuvintele unui bărbat nenumit din Șurupak către fiul lui Ziusudra, ori cele ale regelui Ur-Nimurta. Alster arată că unele dintre cele mai vechi forme de proverbe aparțin categoriei „carpe diem”, majoritatea fiind variațiuni pe „tema vanității”. Așa sunt sfaturile tatălui sumerian în formula „Nin-nam nu-kal” (Nimic nu contează), preluate apoi în Qohelet (Ecleziastul) și adoptate mult mai târziu de țăranii de la noi (aici găsiți Šuruppag către fiul său: https://etcsl.orinst.ox.ac.uk/cgi-bin/etcsl.cgi?text=t.5.6.1#).

Multe astfel de aforisme și vorbe de duh aparțin literaturii antice, de unde au fost preluate în viața de zi cu zi. Un exemplu este poemul didactic al lui Hesiod numit „Munci și zile” sau fabulele lui Esop. La Hesiod găsim nenumărate sfaturi, precum „Un om care face rău altuia, de fapt își face rău lui însuși”, de unde apoi au fost dezvoltate multe alte proverbe, devenite la  noi amenințarea cu săpatul gropii altuia.

Nici Biblia nu este scutită de acest proces de proverbializare trans-națională. Așa cum a demonstrat egiptologul englez Wallis Budge, chiar „Proverbele” preaînțeleptului Solomon din scripturile iudeo-creștine nu sunt altceva decât împrumuturi din texte mai vechi, cum ar fi Sfaturile lui Amenemope, preluate uneori cuvânt cu cuvânt (aici mai multe: https://www.perankhgroup.com/Amenemope.htm).

Fascinația pentru proverbe începe în Europa renascentistă o dată cu unul dintre primii colecționari de proverbe care a fost Erasmus din Rotterdam. El a publicat pe la 1500 o primă versiune a cărții numită „Adagia” (Adagii), care a ajuns în cele din urmă la peste 4150 de zicale. Din păcate la noi culegerile de proverbe au apărut mult mai târziu, primul fiind Iordache Golescu (în „Proverbe comentate”. ed. Gh. Paschia, Editura Albatros, 1973) care a adunat la 1800 un set de cuvinte de „Înțelepciune rânduită cărturărește”, dar, tocmai datorită acestor prelucrări târzii, nu putem să fim siguri care este sursa multor forme de înțelepciune românească.

De fapt proverbele nu sunt creația unui singur popor. Nu doar că mecanismele proverbializării sunt universale (aliterații, elipse, metafore, paralelisme etc.), dar și conținutul acestora trece dincolo de granițele naționale. Paremiologul maghiar Gyula Paczolay a urmărit traseul a 50 de proverbe din diverse culturi europene (în European Proverbs in 55 Languages with Equivalents in Arabic, Persian, Sanskrit, Chinese and Japanese (1997) și a demonstrat universalitatea proverbelor, care este accelerată astăzi de globalizare și de cultura populară. Multe sunt transmise azi prin mass media (personaje din filme, expresii din reclame etc.) și uniformizează conținutul paremiologic. 

Un exemplu este conexiunea dintre „înțelepciunea” românilor și cea a maghiarilor. Dacă citim cartea lui Paczolay, o colecție de 750 de proverbe ungurești, devine evident că aproape toate proverbele „mioritice” sunt de fapt prezente în literatura populară a vecinilor noștri. Ceea ce inculții de azi cred că ar fi zicale strămoșești, cuvinte de înțelepciune moștenite din moși-strămoși, transmise direct de la Zalmoxis, sunt doar adevăruri universale, zicători, maxime, aforisme, cugetări și felurite panseuri care au circulat tip de mii de ani în cultura europeană.

Unele dintre acestea, cum sunt cele din categoria sfaturilor de viață (Grăbește-te încet) sau diversele indicații practice (Câinele care latră nu mușcă) nu au o mare valoare filosofică. Altele sunt pur și simplu expresii paradoxale, jocuri ale minții. Cartea „Proverbelor” din Vechiul Testament, dar și multe dintre pildele lui Isus, intră în această categorie de expresii memorabile, dar ilogice sau chiar absurde (cum ar fi intrarea cămilei prin urechile acului). 

Numai că, pentru că proverbele care li se aplică multor conaționali sunt din categoria „prostul nu e prost destul, dacă nu e și fudul” și pentru că am ajuns să fim conduși de proști ori, după cum vedem adeseori în Parlamentul României, cel mai rău este că se „întâlnesc hoțul cu prostul”, vom ajunge să îi învățăm pe copii cu de-a sila tot felul de inepții. În cele din urmă, după cum zice un proverb ce pare strămoșesc, dar care se găsește și în „Jacula Prudentum”, culegerea cu peste 1000 de ziceri făcută în 1651 de preotul englez George Herbert, când un prost dă cu piatra în fântână, o mie de înțelepți se vor străduiesc să o scoată din apă.
Am făcut o scurtă listă de proverbe pe care cei 34 de A(i)UR-iștii de la noi ar trebui să le scrie de 100 de ori în caiețelele lor de notițe înainte de a mai avea inițiative, pentru că de prea multe ori „prostul moare de grija altuia”:

1. Nu mai umblați cu cioara vopsită (nu este neapărat o constatare rasistă);

2. Nu mai faceți din rahat bici (fără să fie o ofensă la adresa dulciurilor turcești);

3. Nu vă mai trageți pe fund (aici este vorba despre pierderea de vreme prin Parlament);

4. Nu mai trageți mâța de coadă (idem);

5. Nu mai dați cu mucii în fasole (ne referim la calitatea străveche de a murdări orice);

6. Dacă tăceai, filosof rămâneai;

7. Cine seamănă, se adună;

Ultimele, dar nu cele de pe urmă:

8. Ai plecat bou (în Parlament) și ai ajuns vacă;

9. Nu vă mai băgați nasul unde nu vă fierbe oala!

10. Dacă din cur faci, din cur mănânci;

Climatismul ca religie globală

Ecologismul este astăzi un curent politic tot mai popular, „verzii” obținând în Germania la ultimele alegeri europene peste 20% din voturi. Adeseori considerat o expresie a „stângismului”, ecologismul e confundat adeseori cu ecologia, deși conceptele ecologice au fost aplicate asupra societății umane relativ recent, știința numită ecologie umană apărând abia în 1921. Unul dintre pionierii ecologismului, care a scris pe la sfârșitul anilor 50, este filosoful și futuristul francez Bertrand de Jouvenel. El a inventat de fapt noțiunea de ecologie politică (ecologie politique) și a susținut crearea unui domeniu aparte al studiilor sociale, care se ocupă cu studierea relațiilor dintre mediu și formele sociale. De aici s-au dezvoltat alte câmpuri precum sociologia mediului, geografia mediului și multe altele, ecologia devenind o preocupare pentru toate disciplinele academice, dar și pentru oamenii obișnuiți.
Philippe Pelletier, care este un eco-sceptic, autor al mai multor cărți, articole și conferințe despre ecologie (aici puteți asculta prelegerea despre ecologie și anarhism: https://youtu.be/5hsAfdroUig), caută o serie de explicații cu privire la acest fenomen care trec dincolo de discursul dominant al ecologismului politic. În 2015 Pelletier a publicat mai multe volume pe acest subiect, cum ar fi Effondrement et capitalisme vert: la collapsologie en question (Colaps și capitalism verde. Întrebări despre catastrofism), dar și Noir & Vert. Anarchie et écologie, une histoire croisée (Negru și verde: Anarhie și ecologie, istorii încrucișate), iar acum revine cu o carte provocatoare, intitulată Le Puritanisme vert: Aux origines de l’écologisme (Puritanismul verde: despre originile ecologismului, Le Pommier, 2021).

Autorul, fost profesor de geografie la Universitatea Lyon 2, pornește de la o observație aparent banală, aceea că există o relație privilegiată între ecologism și o versiune radicală a protestantismului. Nu doar că Greta Thunberg, juna activistă pentru dreptate climaterică și vestala adolescentină a Bisericii ecologiste globale provine din Suedia, unde peste 55% dintre locuitori sunt protestanți, dar și Al Gore, profetul politician al catastrofismului provine dintr-o familie evanghelică din Sudul Statelor Unite, el aparținând așa-numitei Biserici a lui Christos (Church of Christ).

Argumentele sale sunt extrem de convingătoare, pentru că Pelletier susține că resursele ecologismului ca ideologie politică ce transformă realitățile și valorile lumii contemporane de sunt de fapt rezultatul unei viziuni teologice, de extracție puritanistă. Ca și membrii sectei presbiteriene engleze, numiți puritani, credincioși care au emigrat în America începând cu 1620 și au întemeiat Noua Anglie convinși că vine sfârșitul lumii și ecologismul are o puternică dimensiune apocaliptică.

Credincioșii îmbarcați pe nava Mayflower, care se rugau și vărsau peste bord convinși că vor întemeia un Nou Ierusalim în America de Nord în așteptarea sfârșitului lumii, colapsologii ecologiști nu sunt altceva decât niște apocaliptici reciclați. Bau-baul ecologiștilor de azi trebuie văzut ca un ecou al puritanismului de secol 17. Un exemplu negative este pastorul Cotton Mather, care a tot calculat venirea sfârșitului lumii, mai întâi în 1697, după care a mutat-o în 1716 și apoi, înainte de a muri în 1727, a „resetat” data Apocalipsei iminente. Și ecologismul vede peste tot catastrofe gata să se producă și ni le livrează într-un discurs al spaimei. Acest discurs seamănă mai mult cu poeziile lui Michael Wigglesworth decât cu teoriile lui Marx. Wigglesworth a scris în 1662 unul dintre cele mai populare poeme din epocă intitulat „The Day of Doom”, în care descria în termeni înfiorători momentul reîntoarcerii lui Hristos și finalul cumplit al lumii. 

O astfel de cucuvea proto-ecologistă era și Thomas Malthus, preotul anglican care era convins că omenirea era condamnată de tendințele demografice, astfel faptul că populația creștea într-un ritm mai alert decât creștea producția de alimente era un argumente că vom ajunge la foamete, sărăcie, războaie și alte dezastre. Aidoma sfârșitului lumii pe care îl așteptau puritanii englezi, ecologiștii contemporani ne sperie mereu cu colapsul climateric iminent.

Dușmani neînduplecați ai catolicismului, acești „Pelerini” (Pilgrims) împărtășeau o viziune puternic influențată de calvinism, dorind să practice o formă „pură” de creștinism, de unde și numele de puritani. Mecanismele ecologismului contemporan trebuie căutate în aceste fundamente teologice și filosofice ale puritanismului. Pentru că, dacă vrem să înțelegem ecologismul, trebuie să ne întoarcem la ideea centrală a protestantismului, care susținea că omul a fost alungat din Paradis și că acest Paradis trebuia refăcut pe baza unei „curățiri” a umanității. De aici și preocuparea pentru protecția naturii, care este importantă, dar care în viziunea radicală a ecologismului presupune crearea de parcuri naturale și rezervații în care oamenii nu mai sunt bineveniți. Mai importantă este ideea tipic protestantă, conformă căreia omul este păcătos și definitiv decăzut, deci umanitatea este în mod fundamental nocivă. Sunt mulți cei care, pentru a salva urșii polari, sunt gata să rărească numărul de oameni de pe Pământ. Dorința puritanilor de a construi niște colonii ale purității seamănă foarte mult cu dorința excesivă a puritanismului de a curăța omenirea de defectele sale contemporane.

O altă componentă puritană a ecologismului este dimensiunea „punitivă”, care se manifestă alimentar, comportamental, dar și moral. Caracterizați de un tip de austeritate mai mult decât spartană, o trăsătură specifică a puritanismul anglo-saxon, cultura protestantă americană a dezvoltat mai multe forme de restricții cu caracter social. Pelletier sugerează că ideologia „verde” a preluat din puritanism și ideea vieții frugale și simple. Ca și puritanii, ecologiștii sunt tot mai preocupați nu doar de propria lor austeritate, dar și de impunerea ei asupra tuturor semenilor. Există o intransigență puritană pe care o regăsim și la ecologiștii noștri, pregătiți să taie în carne vie când se întâlnesc cu orice consumator de hamburgeri.

În cele din urmă cartea lui Pelletier este o reinterpretare provocatoare a istoriei ecologismului și atrage atenția asupra faptului că ceea ce pare să fie o soluție politică și economică inovatoare, își are resursele într-o serie de opțiuni teologice mai puțin atrăgătoare decât admirabila dorință de a salva planeta de oamenii care o populează.