Despre manelizarea socialismului zoios

Moartea lui Tiberiu Ceia mi-a adus aminte de sunetele din anii 80, când viața în socialismul românesc de la firul ierbii avea o componentă intens manelizată și care este prea puțin studiată și înțeleasă. O componentă a existenței oamenilor obișnuiți din timpul socialismului, cultivată și cu acordul conducerii de Partid și de Stat, a fost dată de nenumăratele „cântece de voie bună”, după cum spune titlul de pe coperta albumului scos de Tiberiu Ceia împreună cu Ion Dolănescu în 1981. Este știut faptul că Tovarașa și Tovarășu' îndrăgeau muzica de acest tip, că Irina Loghin era invitată mereu la sindrofiile Ceaușeștilor, unde răsunau și romanțele Ioanei Radu, pe care se pare că Nicolae o chemase chiar să cânte la parastasul tatălui fostului președinte al Republicii Socialiste România. 
Republica aceasta putea la fel de bine să fie redenumită „Republica manelistă România”, pentru că pe lista cu „soliști” care interpretau diverse piese pe la petrecerile Ceaușeștilor și care erau promovați la radio și televizor, se numărau nume precum Benone Sinulescu, Gheorghe Turda sau Gică Petrescu. Gustul ceaușeștilor în materie de muzică, limitat la acești „guriști” ai socialismului de prost gust, a devenit un etalon colectiv. Socialismul zoios, combina voioșia cu soioșenia, efect continuat după prăbușirea regimului prin ieșirea la suprafață a continuatorilor acestei tendințe de mahalagizare socială și culturală.
Printre cele mai populare cântece, transformate în șlagăre ale manelizării mahalalelor socialiste, era și o piesă de pe primul album scos lui Tiberiu Ceia de către Electrecord, în 1971. Acesta conținea 4 piese (în formatul tipic EP), printre care melodii de mare respirație cum era „Păsăruică, Păsărea”, dar mai ales „Frumoasă-i vecina noastră”. Unele dintre cântecele lui Ceia vor fi imprimate ulterior pe casete audio ce purtau eticheta sugestivă cu „banda Lucky China", ceea ce devenise garanția proastei calități materiale și artistice.
Piesele cântate de Ceia includ nenumărate referințe la „mândruliță” și la „măiculiță”, dar și la dăscăliță - îmi amintesc că piesa „Dăscăliță, dăscăliță” era prilej de referen parodic, în care „Dăscăliță, dăscăliță, ne-ai chemat de pe uliță” devenea „ne-ai luat de pe oliță”.
Dar, dintre toate cântecele acestea, două piese rămân pentru mine inevitabil legate de acest socialism soios, dar voios. „Tot așa mă bate gândul” și „Frumoasă-i vecina noastră”, care răsunau în blocurile socialiste și care îmi provoacă și astăzi amintiri amestecate, de repulsie și nostalgie.
Stilul lui Ceia, un amestec manelizator, în care se combinau elemente de muzică lăutărească, cu influențe sârbești și cu ritmuri turcești, dar mai ales cu versuri vulgare și inepte, e relevant pentru atmosfera muzicală impusă de acești „rapsozi”. Cu accent puternic accent bănățean (noapcie, veșină, a sci, zâșie) și cu imaginea de Elvis al folclorului neautentic, îmbrăcat ca un țipțăr și cu voce de efeminată, Ceia cânta despre „veșina”, care „scoatie” capul pe fereastră și care îi producea cetățeanului înfierbânt pasiuni minore.
Din pick-upurile sovietice duduiau melodii doldora cu tot felul de aluzii erotice (ca în „Mărie, poale ciurate” unde deflorarea era tema centrală), iar variantele pe casetă audio făceau ca piesele acestea (cum sunt cele înregistrate cu Dolănescu, ce includeau titluri precum „Toată lumea-mi zice lotru” sau „Au, Au, Au, cum trece vremea” ori „Aoleo, leliță floare”) erau niște lamentații din gama „Au inima mea și-e frumoasă-i dragostea”. Singurul gând care îi „bătea” pe acești interpreți care ocupau mintea a milioane de concetățeni era „plecarea cu mândra în lume” (ca în „Tot așa mă bate gândul”) sau chiar invocarea lui Dumnezeu (horribile dictu în comunism) pentru pedepsirea „mândruței” infidele.
Aici varianta piesei, transmisă de Televiziunea română chiar în „epoca de aur”, în anul de grație 1975!

Puța lui David și mintea neo-puritanilor

Părinții de la o școală din Tallahassee s-a revoltat când au aflat că profesoara de istoria artei le-a arătat copiilor imagini cu „David” lui Michelangelo. În urma plângerilor acestor părinți, care s-au scandalizat că plozii lor au fost expuși unor „imagini pornografice”, directorul școlii a demisionat, iar profesoara a fost destituită. Marea ticăloșie a profesoarei numită Hope Carrasquilla era aceea că, la cursurile despre Renaștere, avea nerușinarea să le arate elevilor săi pornoșaguri, printre acestea numărându-se goliciunea intitulată „Nașterea lui Venus” realizată de Botticelli precum și scene dezgustătoare din Capela Sixtină, cum e aceea în care Adam apare dezbrăcat și este atins cu degetul de către Dumnezeu. În mod ironic, școala din Tallahassee se numea „clasică”, deși în mod real ea arată mai mult ca un focar al gândirii reacționare.
Degeaba primarul Florenței, Dario Nardella, i-a invitat pe „tallahassieni” să facă o vizită la Galleria dell’Accademia, să vadă sculptura originală. Mentalitatea părinților din Florida, care reverberează în discursurile unor politicieni cum este guvernatorul acestui stat, Ron deSantis, este îmbibată de puritanism.

Așa cum arăta profesorul de literatură de la Harvard, Sacvan Bercovitch (The Puritan Origins of the American Self, 1975), America e o țară cu suflet puritan. Adevăratul „părinte fondator” al Americii nu este George Washington, ci John Winthrop, cel care a fost guvernator al celor 12 colonii înființate în America de Nord de către coreligionarii săi. Studiile lui Bercovitch (American Puritan Imagination: Essays in Revaluation), care analizează imaginația și retorica puritană, indică faptul că puritanismul continuă să domine gândirea americană contemporană.

Ghidată de acest impuls teocratic și de un mod de raportare la societate, la oameni, la valorile morale, la artă și la cultură, gândirea puritană vede peste tot corupție și degradare morală, instaurează o atmosferă de intoleranță față de opiniile divergente, recurge la stigmatizarea socială a celor considerați impuri și are tendința de a-i judeca pe alții (judgmentalism), dar și de a-și afirma și impune propriei exemplaritate (dovadă excepționalismul american, pentru care doar valorile „lumii libere” sunt bune). 

Această retorică puritană, transmisă din generație în generație, funcționează pe baza a două predispoziții ale gândirii puritane: ieremiada și neemiada (după numele celor doi profeți biblici). Winthrop, care era numit și un „Neemia american”, e exponentul neemiadei ca mod de a impune pioșenia cu forța, urmată de amenințarea cu pedepse inimaginabile pentru toți cei care îndrăznesc să fie diferiți. Iar ieremiada (după numele profetului plângăcios din Vechiul Testament) este asumarea unui discurs în care toată lumea și întreaga societate sunt decăzute. După cum reiese adeseori din ieremiadele pastorilor protestanți, pretutindeni este murdărie, toți oamenii sunt păcătoși, doar doctrina abstinenței și asumarea culpei sunt salvatoare.

Secularizarea puritanismului a păstrat intactă ipocrizia moralizatoare, caracteristică pentru toți fanaticii religioși. Puritanismul este, așa cum indică și numele acestui grup de protestanți radicali, mereu gata să „purifice” pe cineva. Ca formă de creștinism paroxistic, puritanismul s-a impus în Noua Anglie printr-o serie de legi draconice. Recunoaștem principiile puritane în multe dintre legile contemporane, pentru că încă din 1631 puritanii din Massachusetts au decis interzicerea jocurilor de noroc, precum și fumatul în public. După aceea s-au apucat să pedepsească adulterul cu moartea, au interzis orice formă de îmbrăcăminte elegantă, dar și bătaia în public pentru cei care nu mergeau duminica la biserică. Tot ei au inventat regula interdicției de a servi alcool în baruri după ora 21:00. Chiar dacă au fugit de regele Carol I, care îi obliga să renunțe la pietismul exagerat, puritanii s-au transformat din persecutați în persecutori. Iar aceasta este moștenirea nefastă a puritanismului secularizat.

Anne Appelbaum (https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2021/10/new-puritans-mob-justice-canceled/619818/), într-un eseu critic remarca mecanismul acestui puritanism secularizat, care a preluat controlul asupra multor instituții culturale americane, de la universități la muzee, de la școli primare la cinema. Deși Appelbaum compară situația din SUA cu stalinismul, maoismul sau erdoğanismul, analiza sa pertinentă este aceea a existenței unui terorism puritanist. Appelbaum folosește exemplul romanului lui Hawthorne, „Litera stacojie”, unde comunitatea puritană din Salem a obligat o tânără femeie să poarte litera „A” (de la adulter) cusută pe haine, ostracizând și incriminând sărmana mamă.

Tindem să uităm că societatea americană a fost creată de către niște puritani și că puritanismul este un mod de viață, o modalitate de a vedea lumea. Există nenumărate dovezi ale neo-puritanismului american. Una dintre cele mai radicale forme s-a produs în secolul 20, când a fost instaurată „Marea Prohibiție”. În 1917 americanii au votat și au introdus un al 18-lea amendament în Constituție, prin care se interzicea consumul de alcool pe tot teritoriul SUA. Nu e prima oară când vigoarea moralizatoare a puritaniștilor a acționat împotriva artei și culturii. În 1873 a fost votată „Legea Comstock”, care interzicea trimiterea prin poștă a oricăror materiale considerate „obscene” sau „lascive”. Tot în American a fost inventat celebrul „cod Hays”, care interzicea nuditatea pe marile ecrane și condamna folosirea unor expresii profane în cinemaul american. În Statele Unite, în 1956, psihanalistul Wilhelm Reich a fost condamnat la doi ani de închisoare, iar judecătorul a ordonat arderea a șase tone de cărți, considerate „obscene”.  

Astăzi „justiția puritană” este practicată pe internet, iar linșajul public are loc cu ajutorul rețelelor de socializare. Hoardele de intoleranți bântuie azi lumea, conduși de vechile principiile ale prohibiției, impunând interzicerea fumatului și a păcatului, precum și cenzurarea puței lui David și a pubisului lui Venus.

Am fost contemporan cu mine însumi

În ultimul timp mi se pare că totul s-a accelerat, că timpul însuși trece mult prea repede și că am pierdut șirul evenimentelor. Poate fi și din pricina faptului că, îmbătrânind, am senzația că nu mai am timp, ceea ce face ca timpul să-mi devină mai prețios. În mod inevitabil nu mai simțim timpul așa cum era el perceput de oamenii din Antichitate și nici măcar așa cum era resimțit de către strămoșii noștri, care au trăit alături de animale, în ritmuri agricole, până când comunismul le-a adus electricitate și i-a mutat în fața televizoarelor. Suntem beneficiarii unor tehnologii care ne-au micșorat spațiul (trenuri, mașini, avioane) și ne-am înconjurat cu aparate care ne reduc timpul (televizoare, ecrane). Ele sunt rezultatul unor accelerări mecanice (date de viteza mijloacelor de transport), însoțite și de o accelerare a tehnologiilor comunicării (doar viteza internetului a crescut exponențial), care duc la accelerarea ritmului vieții prin intermediul unor aparate devoratoare de timp. Vrem să le facem pe toate, să le vedem și să le trăim pe toate, suntem duși rapid dintr-o parte în alta, atât în spațiu, cât mai ales în timp, dar la sfârșitul zilei nu mai avem timp.

Poate și pentru că viața contemplativă (vita contemplativa) despre care vorbeau gânditorii antici, viața meditativă (pe care o cultiva Marcus Aurelius) sau viața spirituală (existența omfaloscopică propusă de isihasm) au devenit imposibile într-o lume mereu pusă pe fugă. Aflați într-o continuă hăituială a unui timp care nu mai există suntem distrași de la adevăratul timp, care este timpul vieții proprii, singura certitudine în mijlocul timpului Istoriei.
Problema accelerării timpului istoriei este și preocuparea cărții recente a lui Christophe Bouton (L'accélération de l'histoire. Des Lumières à l’Anthropocène. Seuil, 2022). Acest profesor de filozofie la Universitatea Bordeaux-Montaigne problematizează mai multe teorii despre timp și temporalitate, practicând o critică a criticii și analizând sistematic toate teoriile majore despre istorie și timp, de la Nietzsche sau Marx, la teoriile actuale despre Antropocen, cum sunt cele avansate de Dipesh Chakrabarty.
Există trei mari explicații pentru trei mari „accelerări” la care asistăm în epoca modernă. Una este de factură tehnologică, timpul s-a schimbat în urma apariției unor invenții care au alterat relația noastră cu temporalitatea și care au scos umanitatea din relația cu timpul natural. Asistăm și la o accelerare politică și socială, care pot fi cuplate cu Revoluția franceză și cu efectele sale. Vorbim și de o accelerare „eschatologică”, există concepția că umanitatea urmează un traseu către distrugerea lumii, fie invers, că putem să prevenim catastrofa iminentă.
Desigur, frica de tehno-acceleraționism nu este de dată recentă, chiar și Goethe vorbea pe la 1825 despre existența „veluciferică” (Das Veloziferische este un cuvânt compus din velocità și luziferisch, viteză luciferică). Viața omului, credea poetul german, era afectată de faptul că oamenii au renunțat la încetineala organică în favoarea vitezei tehnologiilor. Pentru Goethe exista un efect malefic al epocii vitezei, care stimula apariția unei epoci a nerăbdării și a neliniștii ca mod de viață, ceea ce ne face să ne pierdem sufletele.
O explicație mecanicistă poate fi legată de teoria lui Henry Adams despre „legea accelerării”, propusă în 1904. Pentru Adams schimbarea și transformările produse în timp sunt inevitabile, trebuie să le acceptăm așa cum sunt, timpul merge înainte conform unor principii implacabile. 
O altă ipoteză pesimistă, avansată printre primii de către Daniel Halévy, care scria în 1948 un eseu despre accelerarea timpului istoric („Essai sur l'accélération de l’histoire”), este aceea că modernitatea este de vină pentru faptul că istoria s-a accelerat în mod ireversibil. Nu doar că simțim că totul merge mai repede, dar trăim într-o societate în care tehnologiile sunt responsabile pentru această accelerare. Argumentele lui Halévy, care se bazează pe o critică a modernității și a tehnologiilor sale, au fost ignorate din pricina asocierii sale cu gândirea reacționară (dar și cu regimul de la Vichy). 
Un paradox al modernității, discutat printre alții de sociologul german Hartmut Rosa (trad. eng. Social Acceleration: A New Theory of Modernity și Alienation and Acceleration: Towards a Critical Theory of Late-Modern Temporality) este acela că accelerarea socială și politică nu au adus creșterea timpului liber. În mod ciudat oamenii moderni sunt prinși într-o spirală a accelerării, deși avem vieți mai rapide, ne scufundăm mereu în prezent. În acest context merită menționat un eseu recent al lui Rosa (The Uncontrollability of the World. Wiley & Sons, 2020), în care autorul discută despre un alt efect secundar al modernității, reîntoarcerea incontrolabilului monstruos, a indisponibilului (Unverfügbarkeit) ca posibilitate.
Dar cea mai importantă serie de explicații, discutată și de Bouton, aparține istoricului german Reinhart Koselleck, ale cărui studii despre timp și temporalitate istorică sunt puncte de reper pentru înțelegerea pesimistă a accelerării Istoriei. Sunt două cărți fundamentale ale lui Koselleck (prima apărută în germană în 1979 și tradusă în engleză cu titlul Futures Past: On the Semantics of Historical Time. MIT Press, 1985; și Sediments of Time: On Possible Histories. Stanford University Press, 2018), în care autorul discută în special problema periodizării istoriei. Koselleck, ca discipol al lui Carl Schmitt (și el membru al partidului nazist), critică modernitatea și sugerează că această perioadă este responsabilă pentru modul cum raportăm la Istorie.
Nu în ultimul rând sunt autorii care vorbesc despre „Marea Accelerare a Antropocenului” (Great Acceleration of the Anthropocene), proces care ar fi început de pe la 1750 și care s-a accentuat în special după Al doilea război mondial.
Toate aceste teorii ale accelerării sunt grupate de Bouton într-o serie de presupoziții - modernitatea produs accelerarea istoriei, ceea ce a generate o ruptură cu trecutul, dar și cu viitorul, rezultatul fiind „dictatura prezentului”. Astfel studiul profesorul francez este structurat pe fiecare dintre cele trei dimensiuni fundamentale ale timpului – trecut, prezent și viitor – autorul întreabându-se dacă accelerarea exponențială la care asistăm ne-a rupt legăturile cu trecutul, ne fură viitorul sau ne condamnă la un prezent perpetuu. Marile capitolele ale cărții analizează în parte problemele filosofice și conceptuale legate de modernitate și accelerarea istoriei, de noțiunea de „dictatură a prezentului” și discută teoriile despre utopie și teoriile despre Antropocen.
Fiecare dintre aceste provocări ale experienței temporalității poate avea diverse variante de răspuns, există diverse soluții pentru fiecare dintre problemele „regimurilor istoricității”. O formulă e acceptarea prezentului continuu, ca singură realitate. Prezentismul (présentisme) este în opoziție cu neopaseismul (néopasséisme), dar și cu neofuturism (néofuturisme), pentru că spaima față de timp ne împinge fie spre trecut, fie spre viitor, ambele investite cu o putere pe care de fapt nu o au. De fapt, urmând argumentelor lui Koselleck, ar trebui să vorbim despre „timpuri” nu despre „timp”, despre multiple temporalități trăite diferit.  
Întrebarea de la finalul cărții este aceea dacă putem vorbi despre o „Mare decelerare”, dacă putem reduce viteza, așa cum s-a întâmplat în vremea recentei pandemii, sau dacă trebuie să acceptăm că noul regim al temporalității noastre este „policronia”, în sensul că trăim o pluralitate de temporalități, fiecare cu ritmul său, fiecare fiind orientat către propria sa dimensiune a timpului. Recunoaștem aici teoria „straturilor temporale”, avansată de Koselleck, deși pentru Bouton policronia este o potențială soluție la dilema accelerării fără sfârșit.
Dar poate că suferim cu toții de o iluzie a temporalității, provocată nu atât de modernitate sau de tehnologii, cât de scurtimea existenței noastre în raport cu Timpul Cosmic. Uităm foarte repede că timpul planetei noastre este de cel puțin 4,5 miliarde de ani (mă rog, dacă nu cumva credeți că Istoria are doar vreo 5000 de ani cum zice Biblia). Nici specia noastră nu e foarte veche, homo sapiens există de aproximativ 200.000 de ani, deși vertebratele au o istorie biologică de aproximativ 600 de milioane de ani. Nici istoria culturală nu e chiar așa de lungă cum pare, picturile rupestre au cel puțin 40.000 de ani vechime, iar istoria Egiptului avea deja cel puțin 3000 de ani de civilizație când a venit Christos. Așadar timpul pe care l-am trăit în „era noastră” este mai scurt decât orice alt timp istoric. Poate că timpul însuși este o mare iluzie, după cum demonstrează fizicianul Carlo Rovelli (The Order of Time e tradus la noi de Vlad Zografi la Humanitas) timpul este o doar interpretare superficială pe care o dăm unor fenomene fizice pe care le înțelegem doar parțial. 
Poate că singurul mod de scăpa din iluzia timpului este, ca și în cazul altor iluzii, să refuzăm să-i acceptăm realitatea. Dar, pentru că nu e ușor să încetăm să mai fim contemporani cu noi înșine, și pentru că e mult mai ușor să ne refugiem în timpul altora (timpul ficțiunilor cinematografice, timpul vedetelor de la televizor), rămânem prinși într-un etern prizonierat al unei cuști a temporalității pe care ne-o construim singuri. Vorba marelui filosof Corina Chiriac: Opriți timpul, în clipa asta minunatăăăăăăă!  

Despre cinemaul fără desuuri potrivite

Anul acesta sunt șase filme nominalizate la premiile Gopo, la categoria cel mai bun film de lungmetraj (alfabetic): Crai nou (regia Alina Grigore ), Imaculat (regia Monica Stan și George Chiper-Lillemark), Metronom (regia Alexandru Belc), Miracol (regia Bogdan George Apetri), Oameni de treabă (regia Paul Negoescu) și Pentru mine tu ești Ceaușescu (regia Sebastian Mihăilescu). Despre Imaculat, care a fost nominalizat (degeaba) și pentru premiile Oscar, am mai scris, așa că voi începe prezentarea acestor producții recente cu filmul care a adunat cele mai multe nominalizări. Metronom, scris și regizat de Alexandru Belc are în total 11 nominalizări, de la categoria pentru cel mai bun film, la cea mai bună regie, precum și la categoria „cel mai bun scenariu”, dar mai are câteva nominalizări și pentru actori (Șerban Lazarovici și Mara Bugarin pentru cel mai bun actor/ actriță în rol principal), sau pentru imagine (unde e nominalizat Tudor Vladimir Panduru), ori sunet (Alexandru Dumitru, Răzvan Ionescu), decoruri (Bogdan Ionescu) și costume (Ioana Covalcic).
Pentru că la filmul lăudat nu e bine să mergi cu gura căscată și în pofida faptului că Metronom are câteva calități cinematografice incontestabile, producția deja premiată internațional are și câteva defecte majore. Povestea este coerentă narativ, bine structurată ca unitate de timp și spațiu, iar personajul principal, numit Ana, e jucat extrem de convingător de Mara Bugarin. Belc folosește o schemă narativă relativ banală, povestea e un soi de Romeo și Julieta din vremea comunismului, dar conflictul e lipsit de tensiune. Familia băiatului se pregătește să emigreze, în minunata Germanie capitalistă, iar fata va rămâne în urmă, pierzându-și virginitatea în întunecatul comunism, dar interacțiunea celor doi e limitată și seacă. Dacă structural filmul e relativ simplu, poate fi urmărit ca o poezie (socialistă) - Ana e la școală, Ana merge acasă, Ana e la chef, Ana e la Miliție, Ana e interogată, Ana vorbește cu tata, Ana e eliberată, Ana face sex, Ana bea o limonadă, această simplitate e deranjantă. Dimpotrivă, ea constituie punctul forte al regizorului, care este ajutat de imaginile mereu plăcute estetic realizate de Tudor Panduru, dar și de scenografie și costume, care sunt atent alese. Nu lipsesc magnetofoanele și telefoanele de epocă, mobilierul veridic, Daciile 1300 amplasate strategic, dar nici celebrul radiotelevizor sovietic, „Rubin 102”, vândut și prin Romania, până în 1967. 

Și contextul este bine ales, suntem în 1972, când avea loc finala Cupei Davis, care s-a jucat chiar la Bucureşti. Tatăl Anei, bine conturat de Mihai Călin, chiar se uită la televizor la meciul de dublu dintre Năstase-Țiriac și Smith-van Dillen. Tinerii ascultă muzică la „Europa Liberă” și auzim vocea celebrului fugar muzical Cornel Chiriac, prezentatorul emisiunii „Metronom”. Referința culturală este și mai sugestivă pentru cei care au ascultat radio Europa Liberă în acea perioadă. Chiriac, care fusese redactor al Radiodifuziunii române, unde a realizat tot emisiunea „Metronom”, a fugit în 1969 în Vest și transmitea muzică de calitate din Vest, adeseori transmitea piese la care toți tinerii din România tânjeau. Uciderea lui, în martie 1975 la München, de către amicul său Mario Gropp, a provocat multe speculații în România și în Occident, dar nu acesta este subiectul filmului numit Metronom.

Din păcate această producție nu reușește să fie mai mult decât încă una dintre acele povești „despre comunism” realizate în cheie anti-comunistă explicită. Grav este când oameni care nu au trăit cu adevărat „în comunism” ne explică ce a fost și cum a fost în acea vreme. Belc, al cărui talent a fost deja consacrat după ce anul trecut a primit premiul pentru regie la secțiunea „Un certain regard” de la Cannes, a fost asistent de regie al lui Corneliu Porumboiu (la Polițist, adjectiv, 2009) și s-a remarcat cu documentarul Cinema, mon amour (2015), după un scenariu scris împreună cu Tudor Giurgiu, care a fost premiat la Gopo pentru cel mai bun film documentar.
Regizorul, însă, s-a născut în 1980 la Brașov, prin urmare nici măcar nu exista în planurile de stimulare programului de nașteri din statisticile socialismului când are loc acțiunea filmului. Iar în 1989, când a picat regimul pe care îl pictează cu atâta strășnicie, avea doar 9 ani. Poate și din acest motiv realitatea prezentată de Belc este bearcă. Eu am fost licean în România socialistă, am participat la zeci de chefuri și niciodată nu a venit Securitatea. Am ascultat acasă și Europa Liberă și Radio Luxemburg și nu ne-a arestat nimeni. Aveam zeci de casete și benzi de magnetofon cu muzică occidentală și nu am fost bătut de Securitate.
În loc să spună o poveste interesantă în mod convingător, regizorul/ scenarist decide să urmărească o premisă ideologică, dorind să își convingă spectatorii cu privire la trecutul despre care a învățat, probabil, de la televizor în anii 90. Presupoziția că în România comunistă viața era cumplită, că Securitatea bătea pe toată lumea și că tinerii nu puteau asculta muzică, sunt false. 

Problematic e faptul că discursul ideologizat aduce cu sine nenumărate inconsecvențe cinematografice deranjante. Așa este cu imaginea liceenilor români îmbrăcați ca niște martori ai lui Iehova, ceea ce e doar o formă de propagandă vizuală negativă. Am fost elev în școlile și liceele socialismului și niciodată nu am purtat costum negru, cravată neagră și cămașă albă. E adevărat că aveam uniforme, așa cum au multe licee selecte ale capitalismului, dar băieții și mai ales fetele își asortau uniformele în diverse moduri creative. Cordeluțele albe și cămășile încheiate la gât ale liceenelor lui Belc sunt evident încercări de a proiecta o imagine maoistă a socialismului românesc. Ca să nu vorbim de faptul că tânăra liceană, Ana, ajunge acasă după ore și nu numai că rămâne îmbrăcată cu odioasa uniformă, dar merge în vizită la prietena ei cea mai bună tot în uniformă. Nu doar că nimeni nu umbla pe stradă în uniformă după ore, dar elevii din România socialistă nu erau ca în Coreea de Nord. 

Și mai amuzante sunt desuurile Anei. Dintre toate anacronismele, cel mai deranjant este modul cum e reprezentată lenjeria intimă a Anei. În cele două scene erotice care pigmentează o poveste altfel anodină, vedem fie sutienul tinerei fete, care probabil că a fost purtat de vreo babă comunistă prin anii 80, fie chiloții, care sunt moartea pasiunii, deși poate că au aparținut vreunei pensionare de la APACA. Dar nicio tânără fată, oricât de socialistă ar fi fost, nu ar fi purtat o asemenea  lenjerie intimă (cel puțin nu adolescentele pe care le-am cunoscut eu în socialism).

Sunt multe scene remarcabile din punct de vedere cinematografic, dar ele sunt create numai ca exerciții de estetică, fără un suport real și adeseori ilogice în contextul istoric autentic. De exemplu, în timp ce părinții se ceartă în holul din fundal, Ana ascultă o înregistrare pe bandă magnetofon a unei întregi emisiuni „Metronom”, transmisă de radio „Europa Liberă”. Chiar dacă unii ascultau melodii înregistrate de la „Metronom”, nimeni nu înregistra emisiuni întregi pentru ca mai apoi să le reasculte. La fel de deranjantă este utilizarea elementelor de arhitectură cu scop ideologic. Nu știu harta Bucureștilor, dar știu că liceul „Lazăr” este lângă Cișmigiu, deci foarte departe de monumentul „Eroilor Patriei”. Și, deși nu am locuit la București în vremea comunismului, sunt convins că liceenii de la Lazăr nu se întâlneau la monumentul eroilor ca să joace fotbal și cu atât mai puțin ca băieții și fetele să bată mingea, după care să studieze Liviu Rebreanu. Scena e impresionantă din punct de vedere vizual doar dacă vrei să proiectezi o imagine negativă a stalinismului (de altfel monumentul a fost creat în 1957), așa că filmul începe cu o panoramare pe altoreliefurile cu bătăliile strămoșilor. Însă socialismul din anii 70 nu are legătură cu stalinismul din anii 50. Belc o fi fost inspirat de discuțiile cu unul dintre absolvenții de la „Lazăr”, marele filosof anti-comunist Gabriel Liiceanu, dar altfel nu se explică de ce insistă să strice un scenariu bun cu derapaje politice.
La fel de ridicole sunt costumațiile securiștilor, îmbrăcați în scurte de piele neagră, de parcă ar fi nepoții lui „dom’ Semaca”. Nu lipsește nici stereotipul securistului malefic, evident jucat de Vlad Ivanov, aici în rolul colonelului Biriș. Nici Ivanov nu mai reușește să își depășească propriile stereotipuri, actorul devenind un fel de Dorel Vișan al NCR-ului românesc (Noul Cinema Românesc cum zic cine-specialiștii noștri). Aici este cel mult o combinație între „domnul Bebe” și personajele malefice pe care le-a creat în filmele lui Porumboiu sau Mirică. Și aici regizorul avea un potențial uriaș, relație stranie, dar insuficient dezvoltată, între tată și fiică (mama e aproape absentă), ce putea fi proiectată asupra dinamicii abuzive dintre colonelul Biriș și Ana.

Nici măcar cheful liceenilor, unde are loc intriga principală a poveștii, nu este veridic. Tinerii care beau vin din pahare de cristal, sunt încheiați la cămașă până la gât și fac amor socialist pe muzica trupei Doors sunt niște caricaturi. Incongruențele nu sunt evidente pentru Belc, care nu a fost niciodată la un „bairam” din vremea comunismului, poate doar dacă s-au organizat la Șoimii Patriei. Dar, dacă regimul era atât de opresiv și muzica rock sau de cultura hippie erau interzise, cum se face că difuzoarele duduie într-un clădire din epoca ceaușistă, dar niciun vecin nu pare deranjat? Disidenții politici (ca Ursu sau Cornea), care au scris scrisori politice și le-au expediat la Europa Liberă au fost anchetați, dar nu există dovezi că a fost cineva arestat pentru o scrisoare trimisă la „Metronumul duminical” al lui Chiriac (nostalgicii pot asculta aici una dintre emisiuni: https://youtu.be/vRTlPrjDCjQ)
În acest context (șpoilăr alărt) are loc conflictul din Metronom. Tinerii elevi sunt arestați și duși la Miliție, unde sunt puși să dea declarații, pentru că au fost „turnați” că se pregăteau să trimită o astfel de scrisoare. De aici lucrurile degenerează, la un moment dat unul dintre tineri e chiar bătut de un securist cu un telefon roșu. Metafora poate că e interesantă, dar nu e veridică. Nu sunt veridice nici unele dialoguri, cum este scena în care colonelul Biriș simte brusc nevoia să menționeze că „suntem în octombrie 72”, nu cumva spectatorii să creadă că evenimentele aveau loc în 1952 și începe să citeze dintr-un articol de lege, exact cum fac anchetatorii în filmele de la Bollywood.
E regretabil, pentru că altfel filmul reușește să exploreze probleme universal umane, vorbește despre iubire și trădare, despre compromisuri și lașitate. Deznodământul, oarecum previzibil, acela că prietenul Anei a fost turnătorul care i-a denunțat pe colegii săi care s-au adunat la „ceaiul dansant” pentru a scrie o scrisoare către „Metronom”, numai ca el să poate emigra în Germania, este lipsit de energie. Așa cum nici lenjeria Anei nu era potrivită, nici finalul nu este adecvat, scena de amor „de despărțire” e mai degrabă o recompensă pentru trădare. 

Altfel Metronom se adaugă la lunga listă de filme despre trecutul comunist care construiesc o istorie falsă, un timp existent doar în propaganda anti-comunistă. Metronomul lui Belc bate în ritmul propagandei și în detrimentul cinemaului.

Biasul și traumavertizorii literaturii

Există o nouă categorie de cuvinte care încep să pătrundă și în limba română pentru că apar noi categorii de oameni, noi comportamente, noi valori, care au nevoie de cuvintele lor specifice. Astfel de exemple sunt „bias-ul de gen”, bullyingul sau „traumavertismentul”, termeni pătrunși  în limbajul uzual (alături de brainstorming) nu doar pentru că fiecare generație are cuvintele proprii, dar și pentru că suntem sub influența culturii anglo-americane. 

În America de Nord există de ceva vreme această nouă categorie umană, numită „cititori cu sensibilitate” (sensitivity readers). Ei s-au născut o dată cu noțiunea de trigger warning, asociată la rândul ei cu ideea de safe space (spațiu de siguranță). E încă o idee bună care a sfârșit prost, pentru că nevoia de a crea un mediu care să protejeze persoanele marginalizate, exploatate sau aflate în pericol, care e absolut necesară, s-a transformat într-o nouă formă de tiranie.

Din păcate noțiunea de avertisment de sensibilitate, aplicată inițial filmelor și programelor de televiziune, s-a extins tot mai aberant, devenind un instrument de violență culturală, care nu mai deservește scopul inițial. Toți sensibilizații mic-burghezi ai lumii afluenței s-au transformat în „trigăritori” (trigger warner). Un exemplu grotesc este dat de comitetul de părinți de la Liceul Lawrence din Massachusetts, care a decis să interzică „Odiseea” lui Homer și să scoată această carte din programa școlară pentru că ar înfățișa comportamente și idei care nu sunt „conforme”. Sigur, și Teatrul Globe din Londra s-a remarcat prin faptul că a pus un „avertisment” pe afișul piesei „Romeo și Julieta” de William Shakespeare, anunțându-i pe spectatori că spectacolul ar putea conține „sinucidere, violență și referiri la consumul de droguri”.

Era firesc ca și în România să ajungă „traumavertizorii”, cititori „specializați” care le semnalează altora „biasurile” din conținutul unor cărți, adică lucruri care pot să „deranjeze”, ba chiar să sperie potențialii cititori. După regulile acestor „trigăritori” toate cărțile, inclusiv Vechiul Testament, ar trebui să poarte pe copertă avertismente de acest fel: „Atenție! Această operă de ficțiune literară conține violență, rasism, homofobie, misandrie, misoginie, exploatare sexuală, crimă, feminicid sau viol”.

Poate fi un simptom al generației milenialilor, tineri care intră în spațiul public gata fragilizați, deși au dus vieți protejate. Comportamentul lor, numit de unii „fulg de nea” (snowflakes)  seamănă cu cel al unor suferinzi de hemofilie emoțională (emotional hephomilia după cum zice Bill Maher), care se simt lezați de te miri ce, pentru că nu mai știu ce este suferința adevărată. Acești porumbei sociali trăiesc aidoma hulubilor din marile orașele europene, care nu mai au prădători naturali. Ei se plimbă prin cultură și literatură ca și când ar ciuguli pe alese, fără frică de pericole pentru că știu că oricum nimeni nu le face rău. 

De teama controverselor și de frica acestor cititori infantilizați, care se simt „jigniți” de diverse lucruri, tot mai multe edituri, mai ales cele nord-americane (inclusiv din Canada), aplică avertismente pe cărți pentru a proteja „sensibilitatea” cititorilor. Există chiar „comitete de cititori sensibili”, care amenință editurile și care pretind aplicarea de „avertismente”, nu care cumva să aibă cititorii „vreo surpriză” emoțională.
Desigur, adeseori aceste tehnici sunt și instrumente de marketing. Sub pretextul protejării „fulgilor de nea”, când subiectul unei cărți este prezentat cu avertismentul „Atenție, orgie la pagina 30”, cititorii merg direct la pasajul respectiv, cum făceau colegii mei de liceu cu „Răscoala” lui Liviu Rebreanu. Dar citim romane, mergem la teatru și vedem filme tocmai ca să fim „tulburați”, nu ca să „evităm” traumele. „Avertismentele de conținut” nu sunt doar aberații, sunt și piedici în formarea unui om normal, fără catharsis suntem oameni doar pe jumătate. 

Pentru a preîntâmpina posibile suferințe, putem face un exercițiu de „trigăreală” și în literatura română. Pentru a proteja tinerii sensibili și pentru a-i adăposti de pericolul parcurgerii unor materiale ofensatoare mai jos sunt doar câteva posibile avertismente de sensibilitate, în special pentru cei care oricum nu mai citesc literatură română

, poate că anunțurile îi vor convinge să pună mâna pe o carte.  

Cum trebuia Kant să fie turist în Madagascar sau despre Iluminismul pirateresc

Valorile și principiile Iluministe nu s-au născut nici la Paris, nici la Königsberg și nici măcar la Philadelphia, ci în Ambonavola, în Madagascar. Ipoteza aceasta provocatoare este avansată și analizată în cartea lui David Graeber (Pirate Enlightenment, or the Real Libertalia.
Farrar, Straus and Giroux, 2023), care susține că, înainte să existe Iluminismul occidental, a existat o formă de „Iluminism pirateresc”.
Co-autor al unui deja celebru studiu despre dezvoltarea societăților democratice în afara contextelor istorice occidentale (Dawn of Everything: A New History of Humanity, 2021), Graeber a denunțat în mod sistematic „excepționalismul occidental”. Ca și în celelalte studii, care pornesc de la premisa că „Vestul” nu a existat niciodată, regretatul autor (din păcate Graeber a murit în 2020, în timpul pandemiei Covid-19), consideră că resursele Iluminismului trebuie căutate în cultura malgașă, ea însăși un amalgam de populații, întemeiată pe conversaționalism și libertate sexuală. Graber, care nu a fost doar antropolog, profesor și cercetător, era activist implicat în mișcarea „Occupy Wall Street”, își bazează afirmațiile pe experiența sa de antropolog. El a publicat în 2007 o cercetare etnografică a Madagascarului (intitulată Lost People) și arată cum Madagascarul a fost contextul adecvat pentru experimentul politic căruia îi spunem azi Iluminism.

În 1700, înainte ca Montesquieu să publice „Scrisorile persane” și înainte ca Voltaire să scrie celebrele sale „Scrisori filosofice”, a fost întemeiată în Madagascar Libertalia. Libertalia (sau Libertatia) este numele pe care grupurile de pirați l-au dat republicii fondată de căpitanul James Misson. Sursa lui Graeber este cartea „A General History of the Pyrates”, publicată în 1724, unde Libertatia e descrisă ca un sistem politic ideal. Considerată mult timp o simplă legendă, o utopie inventată de către Daniel Defoe, posibil autor al acestei cărți semnate cu numele (cel mai probabil ficțional) de căpitanul Charles Johnson, în Libertalia era abolită sclavia și religia instituționalizată, nu existau ierarhii nobiliare și deciziile erau luate printr-o formă de democrație directă. Aici pirații se considerau „gardieni ai drepturilor și libertăților poporului” și duceau un război împotriva celor „bogați și puternici” în numele celor „oprimați” cu aproape un secol înainte de Revoluția franceză. E relevant și faptul că Libertalia a fost înființat de un francez, numit căpitanul „Mission” fusese marinar pe nava „Victoire”. Ales căpitan de camarazii săi revoltați, Mission a declarat că proprietatea comună a tuturor membrilor echipajului, deciși să trăiască o „viață în libertate”.

După ce au atacat mai multe nave, pirații vor forma un grup compus din francezi, englezi, olandezi și sclavi africani eliberați și vor întemeia pe coasta Madagascarului o colonie în care nimeni nu mai avea identitate națională, unde a fost creată o limbă nouă și unde a fost inventat un nou sistem politic.

Graeber crede că aceste republici ale piraților au fost „laboratoare democratice”, unde au fost testate diverse experimente egalitariste și liberale, unde se practica votul majoritar și era unde era respectată proprietatea privată. O societate în care nu mai existau diviziuni rasiale și nici nu mai erau ierarhii bazate pe titluri nobilare, adică ceea ce considerăm că este inovația gândirii politice iluministe, a fost pusă în practică de către pirați cu mult înainte de regimurile revoluționare de la finalul secolului 18. Aici s-au dezvoltat idei și principii cu 100 de ani înainte ca europenii să își imagineze astfel de forme de organizare socială. Graber aduce argumente convingătoare că aceste experimente politice „proto-Iluministe” au fost de fapt o sinteză între practicile populațiilor malgașe și necesitățile comunităților de pirați, societățile malgașe fiind deliberative,

Ideea „decolonizării” Iluminismului european, urmărită anterior în cartea scrisă împreună cu arheologul britanic David Wengrow, domină și acest studiu. Iluminismul european, care a dat naștere unei forme de individualism raționalist, care apoi a stat la baza rasismului „științific”, a imperialismului, exploatării și a genocidului puse în practică de către civilizația occidentală în secolul 19, era inspirat de culturile și civilizațiile cu care europenii au intrat în contact.

Ceea ce noi considerăm că sunt „idei europene” sunt valori și principii pe care alte popoare le-au avut cu sute și chiar mii de ani înainte. O altă idee preconcepută este aceea că democrația ar fi o creație exclusivă a culturii europene, care ar fi urmat „tradiția democratică” ateniană. Așa cum arată cartea lui Graeber și Wengrow (tradusă recent de Miruna Munteanu în limba română cu titlul  Zorii tuturor lucrurilor. O noua istorie a omenirii, Polirom, 2022), au existat nenumărate forme non-occidentale de practici și instituții democratice, din Mesopotamia până în centrul Mexicului, și din valea Indusului până la triburile din nordul Americii. 

Studierea unor contexte non-europene în care au apărut diverse idei și forme politice pe care le considerăm „european” este dificilă fie și numai pentru că europenii „democrați” și „iluminiști” au distrus nu doar atât sistemele politice, dar și societățile, cărțile și popoarele cu care au intrat în contact. E regretabil că „Luminile” europene au fost folosite la nivel global pentru a răspândi și justifica „bezna” colonialismului și a crimele imperialismului.

Societățile pe care noi le numim adeseori „primitive” erau guvernate de reguli ale justiției sociale care în multe țări europene nu mai există, erau construite pe baza ajutorului reciproc, numit azi cu dispreț ajutor social, practici democratice și egalitarism.

Chiar în perioada în care pirații au creat în Madagascar această republică iluministă, baronul francez de Lahontan purta o serie de discuții cu șeful huronilor, numit Kandiaronk. Când au apărut, în 1703, dialogurile lui de Lahontan au produs o adevărată revoluție de gândire, care cel mai probabil a influențat dezvoltarea ideilor iluministe prin saloanele pariziene. Dar meritele lui Kondiaroc, șeful clanului Wendat, unul dintre clanurile vorbitoare de limbă irocheză din zona Marilor Lacuri, care poate fi considerat un filosof politic care l-a inspirat pe Rousseau și pe alți gânditori europeni, trebuie recunoscute, așa cum trebuie recunoscute meritele căpitanului Mission.

Ca și Libertaria, „Huronia” era guvernată în mod consensual, deciziile fiind luate în consilii unde discuțiile duceau la acorduri respectate de către toți membrii clanurilor. Societatea Wendat era compusă din 8 clanuri matriliniare, unde femeile aveau un rol major în stabilirea ordinii sociale, și care locuiau în locuințe colective, unele lungi de peste 90 de metri. O mare parte din ideile lor au ajuns în Europa, pe atunci încă dominată de aparatul punitiv și represiv al religiei creștine, egalitarismul și democrația deliberativă devenind târziu reguli de conviețuire socială în „Lumea veche”.

Din păcate tribul Wendat (cunoscut și sub numele de Huron-Wendat, pentru că „huron” e o ofensă, înseamnă cap de mistreț), inițial aliat al francezilor și  inamic al irochezilor numiți Haudenosaunee, dar și al triburilor numite Mohawk, mai are astăzi puțin peste 4000 de membri, rezultat al „iluminismului” și „democrației” tipic europene.

Un alt studiu recent, publicat de echipa coordonată de Jacob Holland-Lulewicz (https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/fpos.2022.840049/full), a demonstrat arheologic că în America de Nord erau practicate diverse forme de guvernare democratică cu mult înainte ca Europa să le cunoască. Există dovezile că și locuitorii din America de Sud, cum erau cei din Tlaxcalan, participau direct la guvernarea statului, prin reuniunile la care mii de oameni decideau ce politici urmau să fie puse în aplicare. Așa cum democrația nu a culminat cu democrația liberală de tip anglo-saxon, nici valorile iluministe nu au fost inventate „Mari bărbați albi”.

În cele din urmă, urmând demonstrația din remarcabilul studiu al lui Graeber și Wengrow, ceea ce credem că e „Istorie” reprezintă rezultatul unor generalizări bazate pe ipoteze false, lansate în special de istoriografia britanică și germană. Istoria, cel puțin în înțelesul european al termenului, e doar o acumulare de prejudecăți construite în ultimii 200 de ani.

Dacă eternitatea s-a născut la sat, totalitarismul s-a născut în State

Cartea lui Patrick Tort (Du totalitarisme en Amérique: Comment les États-Unis ont instruit le nazisme. Éditions Érès 2022) avansează o ipoteză provocatoare, aceea că Statele Unite ale Americii nu numai că au reprezentat un model pentru Germania nazistă, dar și că multe dintre practicile pe care le asociem în general cu nazismul și cu totalitarismul au fost inventate și aplicate mai întâi în America. Desigur, uneori aceste legături devin stridente, cum este asocierea dintre politicile „America First” ale lui Trump și idealurile naziste conținute de sloganul „Deutschland über alles”.
Ideea nu este nouă, atât cartea lui Stefan Kühl (Nazi Connection: Eugenics, American Racism, and German National Socialism. Oxford University Press, 2002), cât și studiul lui Johann Chapoutot  (Libres d’obéir: le management, du nazisme à aujourd’hui. Gallimard, 2020) au identificat deja o serie de elemente comune între nazism și politicile promovate în Statele Unite. Unele dintre acestea au fost puse în practică în SUA cu mult timp înainte ca nazismul să existe ca idee umedă în creierul lui Hitler. Așa este în cazul genocidului băștinașilor amerindieni, sterilizările forțate aplicate populației de culoare, utilizarea pe scară largă a sclaviei, strategiile rasiste și eugeniste, principiile segregaționismului, imperialismul și militarismul global, colonialismul și abuzurile în numele propriei morale, propaganda insidioasă, antisemitismul virulent al unor industriași ca Henry Ford, chiar și utilizarea camerelor de gazare pentru eliminarea criminalilor, toate au fost inventate, testate și aplicate în Statele Unite.

Tort, autorul unei duzini de cărți despre darwinism, marxism sau materialism, consideră că e necesară și o redefinire a termenului de totalitarism. Pentru autorul francez totalitarismul e mai degrabă o noțiune decât un concept (47), pentru că terminologia nu este încă suficient de coerentă ca să fie general acceptată. Desigur, poziția filosofului francez este în opoziție directă cu premisele mult mai faimoasei cărți a lui Hannah Arendt (The Origins of Totalitarianism, 1951). Arendt analiza nazismul și stalinismul ca și când ar fi avut trăsături comune, deși ipoteza că Germania hitleristă și Uniunea Sovietică stalinistă ar avea aceleași caracteristici (anti-semitism, imperialism, totalitarism), reluată apoi pe nemestecate și de nenumărați alți autori, este contestabilă. Ipoteza că „Reich”-ul hitlerist și „Soiuz”-ul stalinist ar fi similare (după cum susține, printre alții Abbott Gleason în Totalitarianism: The Inner History of the Cold War. Oxford U.P., 1995), e o eroare istorică, terminologică și ideologică. Așa este și bucuria capitalismului, care afirmă că azi comunismul este mort. Aceasta e falsă pentru că, așa cum afirmă și Tort, nicăieri și niciunde comunismul nu a trăit vreodată (121). Argumentul lui Tort este și că acest tip de definiții sunt improprii atunci când descriem țările așa-zis „comuniste” - care, de altfel, nici nu au aplicat niciodată principiile autentice ale marxismului. De exemplu, deși Coreea de Nord este o țară „totalitaristă”, China de azi nu este totalitaristă, echivalența „comunism egal totalitarism” este forțată.

Dincolo de faptul că Arendt exagera în mod evident și, mai ales, folosea o serie de generalizări forțate atunci când descria totalitarismul doar ca pe un regim politic specific societății moderne (și societății de masă), în care un partid unic își impune dominația „totală și fără limite” asupra statului și asupra vieții indivizilor (prin teroare și ideologie), e important să nuanțăm ce înseamnă totalitar (totalitarian) și ce este totalitarismul. 

În capitolul special dedicat definirii totalitarismului și autorul francez face o necesară arheologie a termenului, care are o mulțime de semnificații, dar care nu s-a coagulat încă sub formă de concept stabil pentru că este încă o noțiune polemică. Totalitarismul rămâne adeseori utilizat în mediul academic și în spațiul public occidental (ca și la noi) o etichetă negativă aplicată mai ales comunismului. 

Tort observă aici o conexiune între „liberalismul” american și nazism, care decurge din faptul că ambele au ca dușman comun sperietoarea comunismului. Problema decurge din faptul că definirea totalitarismului, ca și când ar fi un regim opus democrațiilor liberale (auto-proclamate „democratice”), constituie o manipulare terminologică.

În primul rând că totalitarismul, așa cum a fost aplicat mai întâi în Italia fascistă și apoi în Germania nazistă, trebuie să fie asumat politic. Totalitarismul e o doctrină în care, după cum declară chiar părintele acestei viziuni politice, Benito Mussolini (în Doctrina fascismului, citat de Tort 125), „Statul e totul”. Pentru fasciști nimic din viața umană sau spirituală nu poate exista și nu are valoare în afara Statului. Fascismul e „totalitar”, spunea Mussolini, pentru că Statul fascist „interpretează, dezvoltă și domină întreaga viață a poporului”. 

Această interpretare este confirmată de prima utilizare a termenului de „totalitar”, ce poate fi atribuită ziaristului italian Giovanni Amendola, care, în 1923, a folosit cuvântul pentru a descrie acțiunile lui Mussolini după ce Partidul Naţional Fascist preluase puterea cu un an înainte în Italia. În mod relevant, Mussolini însuși și-a arogat termenul ca pe un titlu de glorie. Pentru liderul cămășilor negre și apoi pentru toți imitatorii săi, inclusiv Hitler, deținerea puterii totale nu era o acuzație, era o calitate. Mussolini cultiva „voința totalitară” (la nostra feroce volonta totalitaria) ca pe un traseu prin care statul modern își exercită puterea. Dar nu orice sistem politic în care puterea este exercitată în mod „totalitar” și nici orice mod coercitiv de administrate a vieții sociale devine automat totalitarist. 

De exemplu, dacă definim totalitarismul așa cum o face fosta studentă (și amantă) a lui Heidegger, idee preluată și de Soljenițîn în „Arhipelagul Gulag”, calificând drept „totalitariste” toate sistemele în care lagărele de concentrare sunt un instrument de dominație politică, atunci Imperiul britanic a fost la fel de „totalitarist” când i-a dus pe burii din Africa de Sud în captivitate. Ambiția Angliei victoriene de a cuceri și de a „domestici” lumea nu este cu nimic mai puțin periculoasă decât fantasmele expansioniste ale lui Hitler sau ale lui Stalin. 

E important să vedem că o serie de elemente ale totalitarismelor contemporane au fost preluate din tacticile de mare succes ale civilizației victoriene - imperialismul, eugenismul, rasismul sau exploatarea rasială, toate au stat la baza Imperiului condus de „străbuna” tuturor caselor regale ale Europei.

De aici Tort face un pas mai departe și demonstrează că instrumentele totalitarismului au fost inventate cu mult înainte de fascism și nazism. Autorul francez, care este specialist în darwinism și mai ales în darwinism politic, găsește rădăcinile totalitarismului în filosofia britanică unde s-a dezvoltat o formă periculoasă de „darwinism social”, prezent în studiile lui Herbert Spencer. Deși este considerată o formă a liberalismului, gândirea spenceriană, și în general liberalismul britanic, ce conține germenii liberalismului american, sunt caracterizate de un suprematism tipic pentru imperialismul și militarismul britanic (36). La rândul său ideologia care guvernează Statele Unite e îmbibată de acest darwinism social de tip spencerian. 

E relevant și că Spencer, care a creat de fapt expresia atribuită lui Darwin cu privire la „supraviețuirea celui mai bine adaptat” (survival of the fittest, în Principles of Biology, cartea din 1864), ura socialismul tocmai pentru că se întemeia pe protejarea celor mai neputincioși. Printr-o ironie a sorții, mormântul lui Spencer din cimitirul Highgate de la Londra este vizavi de cel al lui Karl Marx, pe care l-a disprețuit.  Convingerea lui Spencer că principiile selecției naturale puteau fi aplicate la nivelul societăților umane a dus la dezvoltarea uneia dintre cele mai nefaste idei moderne, recurentă și în gândirea neoliberalilor autohtoni, mereu gata să îi sacrifice pe cei care „nu contribuie” la prosperitatea societății, să îi elimine pe cei slabi și neajutorați, să taie ajutoarele sociale. Strategiile de tip „laissez-faire”, în care fiecare e pe cont propriu și trebuie să se descurce cum poate, sunt inspirate tot de gândirea lui Spencer, care era împotriva educației finanțate de stat, împotriva echității medicale, cât și împotriva tuturor reglementărilor, intervențiilor sau protecționismului statului. 

După cum arată Hofstadter (Richard Hofstadter, Social Darwinism in American Thought. U. Pennsylvania Press, 1944), ideile lui Spencer au fost extrem de populare în Statele Unite, acesta devenind un fel de „filosof în vogă”, iar ideea „selecției sociale” a devenit tot mai atrăgătoare, mai ales în mediul de afaceri american. Când, în toamna anului 1882, Spencer a făcut o vizită în Statele Unite el a susținut public că „adevărul biologic” incontestabil era acela că amestecul „raselor ariene” din America va produce un nou tip uman, superior tuturor celor care au existat până atunci.

Însă, un efect secundar al darwinismului social, a fost eugenismul. Iar eugeniștii americani, care s-au remarcat printre cei mai agresivi și mai creativi dintre reprezentanții acestei tendințe de control al raselor umane, s-au inspirat tot din cultura britanică. Puțină lume știe, dar unul dintre eugeniștii cei mai fervenți a fost însuși Winston Churchill, viitorul inamic al lui Hitler. Churchill, care era și vice-președinte onorific al British Eugenics Society, vedea în eugenie o soluție pentru reducerea sărăciei și a criminalității și susținea, încă din 1910, că „rasa superioară” britanică era pusă în pericol de amestecul cu rasele „slabe la minte” (feebleminded) din Imperiu, care erau mai active demografic.

O ideologie rasistă asemănătoare va susține în Statele Unite zoologul Madison Grant (The Passing of the Great Race, 1916), ale cărui idei vor inspira politicile statului nord-american cu privire la imigrare. În 1882 a fost adoptată legea „Chinese Exclusion Act”, care limita sosirea emigranților din Asia, iar în 1921 a fost aprobată „The Emergency Quota Act”, care stabilea „cote” de emigrare pentru fiecare țară, în funcție de trăsăturile rasiale. Madison Grant enunța unele dintre cele mai extremiste idei arianiste și nordiciste, cu cel puțin două decenii înainte de ascensiunea lui Hitler în Germania, avertizând că „rasa nordică” era pericol (idee în continuare promovată de suprematiștii rasei albe din SUA) datorită „invaziei” raselor inferioare și din pricina amestecului cu alte rase.

Eugenismul american era prezent în mediul academic și intelectual nord-american, unde oameni David Starr Jordan, care a publicat în 1902 cartea The Blood of the Nation (cu subtitlul sinistru azi „A Study of the Decay of Races Through the Survival of the Unfit”), susțineau necesitatea „purității sângelui”. Jordan, care a fost președinte fondator al Universității Stanford între 1891 și 1916 și, anterior, președinte al Universității din Indiana, două dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior nord-americane, avertiza asupra pericolului degenerării rasiale a populației anglo-saxone, propunând ca soluție selecția artificială. Convins de importanța segregării rasiale și a menținerii purității rasiale, președintele universității Stanford va susține necesitatea selectării cetățenilor pe aceleași principii pe baza cărora se făcea selecția animalelor de rasă. 

Un alt eugenist notoriu a fost John Harvey Kellogg, inventatorul celebrilor „corn flakes”, un soi de mămăligă uscată pentru americani, și care a înființat în 1914 organizația Race Betterment Foundation, prin care se urmărea „igiena rasială”, tot teama „degenerării rasei”.

Uneori implicarea Statelor Unite în cultivarea nazismului în Germania a fost directă și sfruntată. Fundația Rockefeller a sprijinit financiar activitățile eugenistului Ernst Rüdin, cel care va inspira legile naziste din 1933 privind sterilizarea forțată.

Dar zona în care totalitarismul american a excelat rămâne cultura managerială americană, care s-a răspândit în toată lumea și care continuă să promoveze idealurile eficienței industriale. Aici Tort îl citează pe Johann Chapoutot care analizează „libertatea de a fi obedienți”, folosind exemplul lui Reinhard Höhn, fost comandant al SS și model al tehnocrației celui de-al Treilea Reich, absolvent al școlii de management de la Harvard.

Chapoutot arată că gândirea managerială a naziștilor era inspirată din idealurile productivității, avansate de taylorism, dar și de antisemitismul lui Ford, care considera că singurele forme de economie erau cele „productive”, în opoziție cu cele „parazitare” (etichetate drept evreiești). Să nu uităm că fabrica Volkswagen inaugurată la Wolfsburg de Hitler în 1937 era modelată după fabricile Ford, iar mecanizarea muncii în lagărele de concentrare naziste amesteca rasismul, darwinismul social și exterminarea biologică (singurii supraviețuitori la triajele de la Auschwitz au fost cei considerați apți de muncă). Chapoutot demonstrează că nazismul și-a asumat în totalitate principiile managementului corporatist, prin integrarea individului în structuri ierarhice rigide, în care toată puterea și controlul sunt exercitate totalitar. Cine a lucrat într-o „multinațională” știe ce înseamnă totalitarismul eficienței de „menigiment”.

Cultul muncii (Arbeit macht frei) până la moarte, chiar consumul de metamfetamine pentru a stimula capacitatea de muncă în exces, performanța cu orice preț și eliminarea celor care nu „performează” sunt doar câteva dintre elementele totalitarismului de management. În plus propaganda nazistă cultiva sistematic ideea „fericirii la locul de muncă” și programe de genul „Kraft durch Freude”. În acest context trebuie subliniat faptul că fordismul și eficiența industrială puse la punct de Henry Ford, care nu era doar admirat de Hitler, dar era și un antisemit notoriu, au fost integrate în modul de funcționare a statului nazist.

O altă componentă a analizei lui Tort este de factură psihanalitică. De fapt și propaganda este un concept și un tip de practică totalitaristă născută în Statele Unite. 

Edward Bernays, considerat a fi părintele relațiilor publice, care era nepotul lui Freud (mama lui Bernays era Anna Freud, sora mai mică a lui Sigmund Freud), va inventa un tip de propagandă care folosea manipularea subconștientului social. Cărțile lui Bernays, mai ales „Propaganda. The Public Mind in the Making” (1928) a fost folosită de către Joseph Goebbels pentru a-și pune în aplicare propriile practici malefice. Și acest totalitarism persuasiv caracteristic pentru nazism a fost mai întâi testat în Statele Unite. „Fabricarea consimțământul”, după cum arătau încă din 1988 Noam Chomsky și Edward S. Herman (în Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass Media) continuă și azi.

Tort urmărește 3 instrumente principale prin intermediul cărora consideră că este răspândită ideologia americană la nivel global: impregnarea, diversiunea și antagonismul.  

Impregnarea presupune impunerea la scară globală a unui model de viață „totalizator”, care nu se face cu forța, ci cu ajutorul unor ficțiuni televizuale și cinematografice. Suntem vrăjiți de niște povești produse în serie, pe baza unor scenarii standardizate, care promovează aceleași teme: lupta dintre bine și rău, violența și puterea legii și a justiției, individualismul și victoria lui asupra colectivismului, precum și triumful idealismului și al credinței (26-27).

Diversiunea se bazează pe deturnarea nemulțumirilor și a frustrărilor normale ale oricăror cetățeni față de stat către niște „fanatisme secundare”. Re-orientate spre „obiecte substitutive” (sport, false probleme din programele de televiziune), frustrările devin mult mai ușor de gestionat. Aici Tort utilizează câteva concepte psihanalitice importante, dar modelul este al catharsisului aristotelic. Pulsiunile nu sunt dezamorsate, ci sunt deviate în zone de divertisment, către ținte simbolice care nu prezintă relevanță.

Antagonismul este o altă condiție obligatorie a persuasiunii, folosit mai întâi în conflictul Americii cu Uniunea Sovietică, prezentată ca o întruchipare a Răului pe pământ, apoi aplicat lumii musulmane și, mai nou, orientat către China.

Totalitarismul american, concluzionează Tort, distruge și el germenii bunăvoinței și ai libertății care există în conștiința fiecărui om. În spatele idealurilor libertății stă o lume a servituții, înstrăinată și plină de suferință.

Patriarhatul contraatacă

Trăim într-o lume sexistă, în care discriminarea femeilor este o realitate tristă, societățile sunt dominate de susținătorii patriarhatului endemic, care ignoră, minimalizează și cultivă sistematic inegalitatea de gen. 

Chiar dacă sărbătorim în fiecare an „Ziua Femeilor” sau „Ziua mamei”, pe 8 martie inclusiv misoginii și anti-feminiștii par să aibă un moment de sensibilitate, realitatea sumbră este aceea că situația femeilor la nivel global este cumplită. Așa cum spunea recent António Guterres, Secretarul general al ONU, dacă lucrurile continuă așa, nu vom avea egalitate de gen pe Pământ mai devreme de 300 de ani (de fapt 286 ca să fim optimiști)! 

Declarația lui Guterres a trecut relativ neobservată, deși fostul premier al Portugaliei, care a vorbit la deschiderea reuniunii Comisiei privind Condiția Femeilor, organism al ONU dedicat promovării egalității de gen și a drepturilor femeilor, a făcut afirmații extrem de dure, arătând că drepturile femeilor sunt amenințate și încălcate zilnic, în întreaga lume.

Declarațiile lui Guterres nu sunt politice, ele se bazează pe date și fapte, informațiile publicate de Națiunile Unite arată catastrofa inegalităților de gen (aici întreg documentul https://www.unwomen.org/en/digital-library/publications/2022/09/progress-on-the-sustainable-development-goals-the-gender-snapshot-2022).

Inegalitatea de gen este marea provocare a secolului 21, progresele făcute în ultimele decenii încep să dispară pentru că, pretutindeni patriarhatul contraatacă, după cum ne avertizează Guterres.

Datele sunt îngrijorătoare și cutremurătoare:

1,2 miliarde de femei trăiesc în țări unde dreptul de a avorta este restricționat; una din zece femei a fost abuzată sexual sau fizic; 380 de milioane de femei trăiesc în sărăcie extremă; doar 2 din 10 femei lucrează în industriile legate de știință, inginerie sau tehnologiile comunicării; 1 din 5 femei sunt căsătorite înainte de a împlini 18 ani, în Nigeria mai mult de 40% dintre tinerele fete sunt căsătorite înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, ceea ce duce la o mortalitate ridicată la naștere.

Deși în țările occidentale pare că situația femeilor s-a îmbunătățit, legile și prevederile care restrâng drepturile femeilor, absența legislației care prevede cote de gen sau care să interzică discriminarea, fac ca dezideratul egalității de gen să fie încă un ideal de nerealizat. În țări cum este Afganistanul, peste 62% dintre femei au suferit toate cele trei forme de violență bazată pe gen (GBV): abuz psihologic, fizic și sexual.

Deși femeile reprezintă mai mult de jumătate din cetățenii majorității țărilor lumii, egalitatea politică nu este o realitate niciunde. Datele ONU (situația din iulie 2022) arată că femeile reprezintă doar 26.4% din totalul parlamentarilor la nivel global, iar în unele state ele reprezintă sub 10%. Faptul că jumătate din cetățeni, deși au drept de vot, nu participă la luarea deciziilor este o nedreptate. Nu doar că bărbații fac războaie, dar și în procesele de pace femeile reprezintă doar 23% din delegațiile care discută condițiile păcii (datele din 2020).

Femeile sunt sub-reprezentate în toate procesele decizionale, doar în 27 de țări (adică 14%) au fost alese femei în funcția de șef de stat și/sau de guvern (aici intră și Veorica) (conform datelor din iulie 2022). În 2021 femeile ocupau doar 21,9% din funcțiile ministeriale la nivel global și doar în 47 de țări din cele 151 de țări care au furnizat date, a fost atins un nivel de reprezentare de peste 40%. Dacă lucrurile continuă așa, paritatea de gen nu va fi atinsă timp mai devreme de 140 de ani!

Nici în sfera deciziilor economice lucrurile nu stau mai bine, în 2020, femeile dețineau mai puțin de 1 din 3 posturi de conducere (respectiv 28,3%). Nici în cercetare nu e mai bine, femeile reprezintă doar 3% din câștigătorii premiilor Nobel în domeniile științifice și tehnice. În mediile online spunea Guterres asistăm la fenomene la fel de îngrijorătoare, dezinformarea misogină și stereotipurile de gen sunt cultivate pe platformele de socializare. Imagini și povești false, „trolling-ul” de gen și limitarea accesului femeilor la tehnologiile digitale, în unele zone doar 19% dintre femei au acces la internet.

Documentele ONU arată că dezideratul egalității de gen, dreptul la educație pentru femei și tinerele fete, o viață de calitate pentru toate femeile, paritate decizională și respectarea drepturilor fundamentale sunt la secole depărtare. 

Conflictele militare sunt cele care afectează femeile și tinerele fete în mod direct și puternic. Un exemplu este Ucraina, unde europenii au asistat la reluarea violurilor și a violențelor sexuale îndreptate împotriva femeilor ca instrumente de război. Din cele 14 milioane de refugiați din țara vecină, peste 7 milioane sunt femei. Astfel de atrocități se întâmplă pe tot globul. În Sudanul de Sud peste 65% dintre femei au fost victime ale violențelor sexuale sau fizice Fiecare dintre aceste statistici se referă direct la violența în curs în acele țări.

Guterres a identificat principalele motive ale acestei situații îngrijorătoare, mai multe secole de patriarhat și discriminare sistematică, perpetuarea unor stereotipuri și prejudecăți, absența unor cadre legislative și practici sociale adecvate au creat un decalaj uriaș, care continuă să afecteze bunăstarea femeilor la nivel global.

Așa că, cei care vorbesc despre egalitatea de gen și drepturile femeilor o dată pe an, ar trebui să conștientizeze că un buchet de flori nu rezolvă problemele unei lumi în care discriminarea și inegalitatea continuă.