O scatoalcă pentru huliganii limbii

Vrem să uităm de vremurile când ne rugam în slavonă, scriam cu litere chirilice și făceam literatură în limba slavă. Dorind să scoată cultura și chiar limba română dintr-o presupusă zonă de influență rusească malignă, rusofobii incontinenți intelectual de la noi avansează ideea că limba română nu are nicio urmă de rusă ori slavă, deși istoria noastră este timp de mii de ani slavizată. Pe fondul acutizării actuale a rusofobiei seculare, tot mai mulți intelectuali propagandiști ai naționalismului, dar și unii pseudo-specialiști în lingvistică, diverși limbiști de ciocolaterie, se grăbesc să decreteze că limba româna nu are de-a face cu limba rusă, sugerând că toate cuvintele care sună rusește sunt din slavă, eventual din limbile slave de sud, bulgară sau sârbă.

Nu e cazul aici să insistăm asupra diferențelor dintre paleoslavă, medio-bulgară, slavonă și limba slavă rusească, dar trebuie să recunoaștem că limba română s-a format în varianta ei actuală cândva prin secolul 8 sub influență slavă directă. Toate dovezile lingvistice indică incontestabil acest fapt, iar studiile profesorului Emil Petrovici, care susținea existența unei limbi numită „daco-slavă”, sunt extrem de convingătoare. 
O primă problemă este încercarea de a demonstra diferențele dintre limbile slave, slavonă și rusă. Numai că slavii au vorbit aceeași limbă timp de secole, abia în secolul 9 a început separarea lor în mai multe limbi locale. Astfel că diferențele dintre slavonă și rusă nu sunt ca și cele dintre latină și română. Faptul lingvistic poate fi înțeles printr-un exemplu simplu, cum sunt primele versete din „rugăciunea Domnească” (Tatăl nostru). În slavonă sună cam așa, folosind varianta transliterată: Ótče naš, íže jesí na nebesích, da svjatítsja ímja Tvojé, da priídet tzárstvije Tvojé, da búdet vól’a Tvojá, jáko na nebesí i na zemlí. Acum în rusa modernă aceeași rugăciune sună cam așa: Otche nash, susthiy na nebesah, Da svyatitca imya tvoye, Da priidet tsarstvye tvoye, Da budet volya tvoya, I na zemle kak na nebe. Nu e nicio diferență majoră.
De fapt realitatea este că românii de la nord și de la sud de Dunăre au recitat timp de cel puțin un secol rugăciunea „Tatăl nostru” în slavonă, căreia i se spunea chiar „ocenaş”, de la „Otice nași”, primele sale două cuvinte, termenul devenind ulterior sinonim cu rugăciunea de zi cu zi. Vrem să ignorăm influența slavă, dar există nenumărate cuvinte folosite în continuare în limbajul bisericesc. Evident, pentru unele dintre aceste cuvinte nu mai cunoaștem sensul inițial. Cine mai știe ce este jitniță, a târnosi, pristaniște sau zevesele (care sunt perdele bisericești), dar asupra acestora vom reveni.
Vrem să uităm că în ceea ce numim generic „țările române” s-a vorbit nu numai în biserică, dar și în cancelariile domnești limba slavonă cel puțin timp de jumătate de secol. Dar, după cum arată P. P. Panaitescu, cel puțin pentru 7 secole în administrație, în biserică și chiar în mediile boierești, slavona era lingua franca la români. Toate documentele lui Ștefan cel mare erau în slavonă, iar „Învățăturile” lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie au fost scrise în aceeași limbă, deși noi le cunoaștem într-o traducere târzie în română. Boierii noștri citeau romane medievale ca „Alexandria” sau „Varlaam și Ioasaf” tot în slavonă. Mai important este că toate cronicile scrise în Evul Mediu, fie la Kiev sau la Novgorod, fie la Suceava sau Târgoviște erau în aceeași limb. A face o distincția între slav și slavon, între slavona rusească și cea românească e o inepție.
Slavona a fost o limbă cultă inventată de către misionarii bizantini pentru a-i converti pe slavii care locuiau un teritoriu vast, din Moravia și Macedonia, din Dalmația și până în Rusia. Deși slavona nu a fost niciodată o limbă vie, era fiind vorbită doar în biserică și în documentele oficiale, slavona bisericească a fost limba comună pentru toate țările ortodoxe, din Balcani și până la Moscova. A spune că rușii nu ne-au influențat pentru că slavona era o variantă a bulgarei este ca și când ai spune că latina medievală nu a influențat formarea francezei au a limbii italiene. Slavona a fi funcționat ca o limbă similară cu latina în Occident, unificând lingvistic un spațiu cultural divers și vast.
În încercarea de a minimaliza influența rusească rusofobii de la noi au încercat în ultimele secole să curețe istoria noatră de orice urme slave. „Influența slavă” a devenit un subiect tabu, iar oricine afirmă acest lucru este anatemizat. Pe fondul anti-slavismului și al anti-rusismului, la care s-a adăugat anti-stalinismul, lingviștii și istorici autohtoni se fac că nu știu că românii au cântat în biserici timp de aproape 1000 de ani în slavonă și că toată literatura noastră medievală este slavonă.
Deși din slavonismul Evului mediu am pierdut nenumărate cuvinte, care azi aproape că nu mai sunt cunoscute, ele fac parte din limba română chiar dacă latiniștii le-au eliminat. Românii spuneau cândva oceaianie (deznădejde), zatocenie (pedeapsă), dosădit (supărat), glava (capitol), miloserdie, (milă, îndurare),  spăsenie (izbăvire, mântuire), a (se) prestevi (a răposa, a muri), pohvală (laudă), dar și scopote (pentru petreceri) ori dohirie (bucătărie). Chiar și cuvintele pe care le-am păstrat și le folosim în mod curent, cum ar fi pocăință, aveau forme mult mai apropiate de slavonă, termenul inițial fiind pocaianie. La fel este zlătar, care era denumirea aurarului, de unde și numele localității Zlatna. Nu putem estima azi contribuția slavă la limba română, pe care unii lingviști o estimează la 20% din vocabular, pentru că multe dintre acestea au fost eliminate de slavofobi. Statistica realizată de profesorul Alexandru Graur indica faptul că aproximativ 58% din vocabularul limbii noastre era latin și 21% era slav. Dar faptul că folosim termeni slavi pentru a spune lucruri esențiale, cum ar fi dragoste, a iubi, muncă, prieten, prost sau vorbă spune totul despre această influență.
Relevant e faptul că „întemeietorii” viitoarelor state zise „românești”, cum era Radu (Negru) vodă, cel care a descălecat în Ţara Românească, sau Bogdan, „întemeietorul” Moldovei, care de altfel era și el numit „cel negru”, aveau nume slave. Acest lucru nu pare să deranjeze pe niciun susținător al teoriilor anti-slaviste, însă voievozii din Ungrovlahia, cum se numea Muntenia, sau din Bogdania, după cum se numea Moldova, aveau toți nume slave. Pe tronul viitoarelor „țări românești” s-au succedat pe rând Radu, Mircea, Vlad, Vladislav, Dan, Ivanco sau Vlaicu. În Moldova au fost alți slavi pe nume Dragoș, Bogdan sau Răzvan. Fiul lui Bogdan se va chema Lațco, iar al treilea dintre voievozii menționați în pomelnicul de la Voroneț, fiul lui Lațcu, se chema Dobroslav voievod. Au mai fost și alți conducători, mai mult sau mai puțin cunoscuți ca Mișeslav sau Seneslav, Litovoi ori Aldea, Preda sau Stanciu, toți cu nume slave.
Pentru a explica acest lucru Sextil Puşcariu susținea că slavii reprezentau doar „clasa superpusă” în țările române și că era „la modă” să ai nume slave, astfel că boieri erau numiți Preda sau Stroe. Cum se face însă că pruncii daco-geților au ajuns să se numească Bogdan, Dragomir, Radu sau Vlad, iar fetele descendente din baba Dochia sunt Anastasia, Călina, Miruna, Natalia, Rada, Stanca ori Vera? Desigur raritatea unor nume „dacice” e bună, cum ar fi să îți botezi băiatul Zalmoxe sau Scorilo, sau să ai o fetiță botezată Zebeleisis?! În ceea ce privește numele de familie slave ele sunt atât de multe că e imposibil să le catalogăm (cum ar fi Bogat, Bojan sau Drăgan).
Toate instituțiile medievale „românești” erau identice cu cele rusești, aveam cneji (kniaz) și boieri (boiar) care conduceau state numite voievodate, domnitorii noștri fiind hospodari sau voievozi, iar nobilii aveau titluri slave fiind numiți „pani” sau „jupani”, de unde și numele de jupân. Deși nu știm ce limbă vorbeau domnitorii noștri și nici dacă eroii noștri vorbeau românește până prin secolul 16, pentru că toate documentele lor erau redactate în slavonă. Dar știm, de exemplu că Ștefan cel mare, pe care Grigore Ureche îl numea după numele său slavonesc, adică „sveti Ștefan”, când se enerva, vitupera în rusește. În 1504 avem consemnat un episod istoric în care un sol polonez impertinent îi cere lui Ștefan să elibereze Pocuția. Voievodul nostru mânios strigă la acest Mikołaj Firlej, apostrofându-l pe nobilul rutean pe „rusește”, foarte probabil în slavonă (P. P. Panaitescu 19 Începuturile și biruința scrisului în limba română). Ștefan îi va face tatălui său Bogdan o placă funerară, descoperită la Secuieni, pe care scrie în slavonă nu în română, același lucru mamei sale. La fel este și lespedea lui de mormânt, înscrisă în slavonă.

Nu știm ce fel de dialect vorbea Ștefan, pentru că majoritatea documentelor sale erau în slavonă, unele în latină, dar niciunele în română, dar știmă că se descria pe sine cu terminologie slavă drept „voevoda i gospodari zemlia Moldavskoi”.
Toate marile râuri din România au nume slave (Bistrița, Cerna, Cernavodă, Dâmbovița, Ialomița, Prahova, Târnava) și nenumărate hidronime au terminații slave: ava, ova, eț sau ăț, iște și ița ori uți. La fel prefixele utilizate (pre, pri sau po) sunt toate slave, așa cum sunt nenumărate orașe (Bălgrad, Brașov, Sibiu) și mii de localități care sunt evident slave sau au numele într-o formă ce indică sufixe slave (-ov, -uți). Unele cu

vinte slave frumoase au fost abandonate, deși ele au existat în slava veche și făceau parte din bagajul nostru lexical. Așa este ghizdav (ă), care descria faptul de a fi frumos sau bineplăcut.
Cu toate acestea, limba și cultura română s-au format timp de un mileniu într-un mediu slavon. Deși ne amintim doar de Ureche, Costin și Neculce, înaintea lor au fost Macarie, Eftimie și Azarie, cronicari moldoveni care au redactat letopisețe domnești în slavonă. Letopisețele anterioare, de la Bistrița, de la Putna, erau slave, aveam cronici moldo-polone sau compilații rusești (Voskresenskaia letopis) toate vor folosite de Ureche care citează chiar un „letopiseţu vechiu sârbăscu de Azarie călugărul izvodit”. E relevant că primul text redactat în limba română, delațiunea odioasă a lui Neacșu (nume slav din Neagu-Neagomir) din Câmpulung, care era informatorul judelui (Burgermeisterul) Brașovului, Hans (Hanăş) Benkner, a fost scris cu litere chirilice. Documentul dovedește că boierii munteni știau să scrie și să citească în slavonă. Chiar și după ce au apărut primele tipărituri în limba română, cum ar fi Biblia de la București (numită și Biblia lui Şerban Cantacuzino, deși a fost finalizată sub domnia lui Constantin Brâncoveanu), ele au fost  publicate cu litere chirilice, alfabetul slav fiind menținut încă o sută de ani.
Nu doar „Legiuirea” lui Caragea din 1818 era redactată cu chirilice, dar și pe steagul revoluționarilor de la 1848 scria „Dreptate și Frăție” cu litere slave. Abia în 1863, când Cuza va emite un decret de transformare a sistemului de învățământ, alfabetul „latin” va deveni obligatoriu la români.

Această influență medievală a continuat în modernitatea timpurie. O serie de cuvinte care nu existau în româna medievală au intrat la noi prin intermediul administrației rusești, care se modernizase cu un secol înaintea noastră, sub presiunea lui Petru cel mare. Așa că un bagaj lexical complex din rusă, care a inclus neologisme germane sau franceze, au fost integrate și în română. Pe de o parte sunt cuvintele folosite în armată cum ar fi aghiotant, cavaler și cavalerie, dar și gradele militare azi desuete ca polcovnic (colonel) ori însemne ca petliță sau raniță. Tot îl limbajul militar avem cazarmă și cazon, șmotru și divizie, dar și steag ori goarnă.

Printre multele reforme, Petru cel Mare va impune și o „simplificare” lingvistică și literară, care va permite abandonarea slavonei bisericești și dezvoltarea limbii ruse moderne. Așa că multe dintre cuvintele noastre par „franțuzești”, doar pentru că țarul le-a introdus în limbajul administrativ rusesc. Așa că începând de la administrație (administratsiia), la consul (konsul), primul consul din țările române a fost un rus, consulul general al Rusiei Serghei Laskarov, dar și guvernator  (gubernator) au venit la noi în secolul 19. La fel sunt director, diplomat, departament, kandidat, konstitutsiia, kabinet, kontrakt, korespondent, mandat, pakt, pensie, politsiia, poștă, prezident, prokuror, provokatsia, tribunal. Pe filieră rusă au intrat și piesă și teatru (teatr), dar și kredit, monetă (monet) și bancă (bank).
Sunt zeci de cuvinte preluate din rusă, pe care nu putem să le scoatem din limba română. De la barcaz la bentiță, birjă și birjar, bragă și caleașcă, carantină sau carboavă, ceai sau ceașcă, ciornă ori colhoz, exponat ori niznaiu, ele au origini rusești.
Pentru că huliganii anti-ruși vor vor să scoată samavolnic din limbă cuvinte rusești precum zacuscă sau gălușcă merită o scatoalcă (toate italicele sunt rusești)!

Rusofobia și anti-putinismul

Faptul că trupele invadatoare ale lui Putin au intrat în Ucraina nu înseamnă că trebuie să ștergem din istorie orice urmă a influenței rusești asupra culturii și civilizației. Filorusismul nu este totuna cu pro-putinismul, dar, din păcate, rusofobia e o boală la fel de grea și de lungă în istorie ca și frica de Vest (zapadofobia) rusească. Și la noi anti-rusismul are o tradiție lungă, de la Eminescu, care scria că „de la Rusia nu primim nimic”, la anti-rusismul lui Ceaușescu din anii 70, până la anti-rusismul de azi al celor care strigă că nu le datorăm nimic rușilor.
Resursele rusofobiei trebuie căutate în Anglia victoriană, unde, de teama că Rusia va deveni cea mai mare putere globală, armata britanică și cea franceză au luptat de partea otomanilor împotriva „barbarilor” din Est în timpul războiului din Crimeea. Ura față de ruși face parte dintr-un îndelungat război cultural, ce poate fi identificat la unul dintre primii călători englezi care a ajuns la Moscova, Giles Fletcher, cel mai probabil spion al reginei Elisabeta. Acesta va scrie unul dintre primele documente ce consemnează manifestările rusofobe (în Of the Russe Commonwealth), în care aplică tot felul de etichete denigratoare despre „moscoviți”.

Angoasa rusească, după cum o numește Mark Smith (The Russia Anxiety: And How History Can Resolve It), este foarte adânc înrădăcinată în imaginarul colectiv al Occidentului. Resentimentele noastre istorice au fost cultivate de resentimentele altora, inclusiv de fascism și de nazism, care sufereau de o formă paroxistică de anxietate rusească. Războiul rece a acutizat rusofobia, adăugându-i o componentă anti-comunistă. Deși filme precum „Vin rușii, vin rușii!” (The Russians are Coming, 1966) ironizează paranoia cultivată împotriva rușilor în general, uităm că suntem victimele unui mit, perpetuat și la noi, cu privire la monstruozitatea „ursului rus”, pe care Mark Smith o numește fantasmagoria ursului.
Influența rusofobiei ne face să ștergem cu buretele tot ceea ce a existat în istoria noastră pozitiv și să  vedem doar părțile rele ale rușilor. Numai că influența rusească asupra țărilor române e foarte veche, ea poate fi găsită încă din tratatele încheiate de Ştefan cel mare, a cărui primă soție a fost Evdochia Olelkovici, fiica cneazului Kievului, cu care s-a căsătorit în 1463. Mai mult, fiica celor doi, numită Elena sau Olena Voloşanca, a fost căsătorită cu Ivan cel Tînăr, fiul marelui cneaz al Rusiei Moscovite Ivan al III-lea. Această fiică a lui Ștefan, ajunsă ţarevnă la curtea de la Moscova, împreună cu nepotul lui Ștefan, Dimitri, puteau avea un destin regal, dar au avut o soartă tragică, fiind prinși în uneltirile de la curtea cnejilor moscoviți.
Adevărata influență începe când imperiul rus ajunge la granițele Moldovei, în timpul războiului ruso-turc din 1710–1711, în care a fost implicat și Dimitrie Cantemir. În urma înfrângerii armatelor rusești, Dimitrie Cantemir se va refugia în Rusia, împreună cu cronicarul Ion Neculce, și va ajunge Principe Serenissim al Rusiei. La rândul lui, fiul fostului domnitor, Antioh, va deveni membru marcant al diplomației ruse, fiind ministru plenipotențiar al Rusiei la Londra în 1733. Antioh va coresponda cu Voltaire, va scrie poezii și texte de filosofie în rusă, fiind înmormântat la Moscova, alături de tatăl său, Dimitrie.
În războiul următor, care a avut loc între 1768 și 1774, toată armata domnitorului Grigore Callimachi dezertează în 1769 la ruși, drept pentru care sultanul îl va decapita pe domnitorul considerat trădător. În octombrie armatele rusești vor elibera Iașiul și după o lună vor ocupa Bucureștii. Pentru țările române prezența rusească reprezenta garanția eliberării de turci, iar în 1802 un rusofil, Constantin Ipsilanti, este instalat pe tron, iar în 1806 el va realiza prima unire de facto dintre cele două principate, desigur sub control rusesc. De fapt blazonul Ipsilanților includea și bourul moldovenesc și acvila muntenească.

 Rușii pregăteau chiar o unire finală, prevăzută pentru 1830. În 1828 rușii sunt iarăși la București, ocupând principatele timp de cinci ani, perioadă în care sunt impuse Regulamentele Organice (Organiceski reglament), care vor face ca cele două țări să fie guvernate pentru prima oară de aceleași legi. Kiseleff a creat primele forme de armată națională, milițiile naționale din Muntenia fiind înființate sub comanda lui în 1831. Ceea ce numim „expansiunea” Rusiei Țariste către Balcani a fost cea care a dus în cele din urmă la eliberarea țărilor române de sub suzeranitatea otomană.
Modernizarea României începe în același context, pe la 1806 când trupele rusești ocupă ambele țări române, elitele orientale adoptă pentru prima oară comportamente occidentale, învățate de la ruși. Desigur, când se întorc turcii, toți se vor schimba iarăși în straiele lor de turciți, iar în 1823 Grigore Ghica vodă interzice portul hainelor europene. În timpul ocupației ruse dintre 1806 și 1812 va fi înființat spitalul numit mai târziu Filantropia, cu bani donați inclusiv de generalul Kutuzov. Uităm că în secolul 19 Rusia nu reprezenta „Orientul” și înapoierea, ci „Occidentul” și modernizarea.
La fel de repede uităm că Rusia a salvat Europa de dictatura lui Napoleon, că în timpul primului război mondial a ținut greul frontului românesc și că, atunci când continentul devenise un loc de joacă al nazismului rușii au oprit mașinăria de război hitleristă. Sigur, a urmat ocupația sovietică, dar ea a durat în România un deceniu, între decembrie 1948 și iulie 1958, mai puțin decât cei o 500 de ani de ocupație otomană.
Așa că putem să fim anti-putiniști, fără să îl confundăm cu anti-rusismul, iar diversele tiranii nu trebuie să ne împiedice să apreciem contribuțiile ruse la istoria noastră.

Portret al autocratului ca monstru al mileniului 3

Puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut. Această formulă, fie atribuită Lordului Acton, fie lui William Pitt conține un adevăr imposibil de ignorat. Cum am ajuns astăzi să fim martorii unui război în Europa? Pentru că un politician avid de putere, cum este Putin, a găsit în 2008, atunci când mandatul său a expirat, o portiță din Constituția Federației Ruse pentru ca să se permanentizeze la putere, instalându-se ca prim-ministru. Când și această combinație s-a terminat, în 2020 a obligat Duma să voteze o nouă lege, prin care putea să candideze pentru încă două mandate, până în 2036, ajungând la treizeci și șapte de ani de menținere la putere.
Dacă ne uităm pe harta politică a lumii nu putem să nu vedem că regimurile autocratice și autoritariste par să fie tot mai răspândite. Din Brazilia și Bolivia până în India și Filipine, din Ungaria și Polonia, până în Rusia și Turcia, din Venezuela și până în China, autocrații sunt la putere și acumulează tot mai multă putere. 

Cartea lui Moisés Naím, „Răzbunarea puterii” (The Revenge of Power), ne oferă o foarte bună trecere în revistă a tehnicilor de bază prin care politicienii lumii de azi acumulează această putere în beneficiul propriu și în detrimentul democrației, cu prețul libertății concetățenilor lor. Naím, care a fost ministru în Venezuela și editor-șef al revistei Foreign Policy, a devenit extrem de popular în urmă cu un deceniu, când a publicat o altă carte, intitulată „Sfârșitul puterii” (The End of Power, 2013). Premisa sa inițială se baza pe presupoziția greșită că „puterea” ar pierde din intensitate, ba chiar că s-ar degrada datorită mobilității lumii și revoluției mentalităților produsă de noile tehnologii. Ipoteza s-a dovedit la fel de greșită ca și iluzia lui Fukuyama despre sfârșitul istoriei, în 1989.
Meritul lui Naím este acela că și-a revizuit ipoteza, constatând că puterea nu numai că nu și-a epuizat resursele, dimpotrivă, a găsit noi forme să își întărească atracția asupra politicienilor mileniului 3. Pentru a explica fenomenele, autorul inventează o formulă pe care o numește autocrația 3P, adică puterea la puterea 3 exprimată printr-o combinație între populism, post-adevăr și polarizarea societății.
Așa cum se vede din acest volum, din păcate exemplele asupra cărora putem să ne oprim sunt nenumărate și explicite, pentru că autocrații de azi, precum Lukașenko în Belarus sau Rodrigo Duterte în Filipine, nici măcar nu se mai ascund. Astfel de situații aberante în care puterea este concentrată în mâna unor indivizi flămânzi și însetați să domine există în toată lumea. În Turcia Recep Tayyip Erdoğan conduce țara de două decenii, începând cu 2003 când a fost ales premier. Sri Lanka este condusă de doi frați, Gotabaya și Mahinda Rajapaksa, care schimbă între ei rolurile de premier și cel de președinte.
Spre deosebire de autocrații „tradiționali”, neo-autocrații trebuie să țină cont de noile mijloace de comunicare în masă. Așa că noua variantă autocratică este dictatorul multimedia, tiranul înconjurat de fani și admiratori aidoma vedetelor de azi. Unul dintre precursorii acestui tip de autocrație media este Silvio Berlusconi, care i-a învățat pe mulți, inclusiv pe Trump, cum să folosească dimensiunea de divertisment a puterii politice. Nu e nicio diferență între fanii iraționali ai lui Trump și admiratorii lui Hugo Chávez, care și-a construit celebritatea publică pentru a menține controlul asupra societății, iar președintele Venezuelei și-a făcut propriul show de televiziune, numit „Aló Presidente”, cu sute de mii de admiratori numiți „chavistas”. Tocmai de aceea o caracteristică a noilor autocrații este controlul asupra mass media. De la Jarosław Kaczyński sau Orbán Viktor în Europa, care au limitat drastic accesul la presă, până la președintele Xi al Chinei, care controlează inclusiv platformele digitale, autocrații vor să aibă putere mediatică.
Un traseu al controlului este și inducerea de pseudo-adevăruri. Autocrația și autoritarismul de azi sunt hrănite de post-adevăr și de minciuna instituționalizate. Naím observă că Vladimir Putin este „maestrul dezinformării”, fapt pe care îl vedem chiar acum în timpul acestui război.
Există nenumărate forme corozive de acumulare a puterii, cum ar fi populismul anti-politic sau pseudo-legalitatea, dar unul dintre traseele prin care actualii autocrați și-au întărit și își întăresc în continuare puterea este prin acțiuni mafiote. Autocrații știu că, pentru a controla societățile, trebuie să controleze resursele economice și financiare. În Rusia sau în Siria, în Kosovo sau Honduras, banditismul de stat și tacticile specifice grupărilor criminale guvernează societatea. 
Întrebarea lui Naím pare naivă - ce se întâmplă cu libertatea, care este viitorul libertății în secolul XXI? Dar răspunsul său este extrem de tranșant. Pentru a putea înfrânge autocrațiile ce controlează lumea de azi trebuie să câștigăm 5 bătălii: bătălia împotriva Marii Minciuni; împotriva guvernelor criminalizate; împotriva încercărilor de a submina mecanismele democratice; împotriva cartelurilor politice; și împotriva tendințelor iliberale. Cine va câștiga aceste bătălii va decide viitorul lumii în care vom trăi.

Noua dezordine mondială

Abia au intrat armatele ruse invadatoare în periferiile Kievului, că președintele Bashar al Assad al Siriei l-a salutat pe Putin, susținând că aceasta este o „corecție a istoriei” și o „restabilire a echilibrului”, atât de necesare lumii de azi. Câteva ore mai târziu li s-a alăturat președintele Iranului, Ebrahim Raisi, care l-a încurajat pe Putin susținând că extinderea NATO este o problemă pentru întreaga regiune.
De fapt asistăm la distrugerea așa-numitului sistem Westfalian, pe baza căruia s-a construit ordinea mondială de după al doilea război mondial. După cum arată Henry Kissinger în „Ordinea Mondială”, au existat mai multe astfel momente în istoria umanității, putem descrie sistemul global din secolul trecut ca pe o ordine bazată pe un set de reguli și legi internaționale în care valorile și drepturile omului erau importante, dar mai ales în care relațiile între state erau bazate respectul pentru suveranitate. 
După 77 de ani de la încheierea ultimului conflict european (și mondial), acum că armata rusă bombardează Kievul, dezechilibrul global este din nou evident. Întoarcerea în trecut este evidentă. Precedentul există în istorie, cel mai clar moment fiind anul 1931, când Japonia a invadat Manciuria și a creat statul marionetă numit Manchukuo. Hitler a preluat această tehnică, iar prim-ministrul britanic Neville Chamberlain a închis ochii când Fuhrerul a intrat cu forța în Renania, în 1936. Apoi, în 1938, când a anexat Austria nimănui nu i-a păsat. Francezii și britanicii au convenit chiar să-i dea lui Hitler ținutul sudeților, partea germanofonă a Cehoslovaciei, semnând astfel actele de deces ale a unui stat suveran. În septembrie 1939 era prea târziu, pentru că Hitler s-a hotărât să atace în forță Polonia.
Nu putem ignora asemănările. În 2008, Putin a invadat Georgia, pretextând că Osetia de Sud și Abhazia, două provincii cu populație de limbă rusă, au nevoie de ajutor. Pentru că instituțiile internaționale nu s-au sesizat în 2014 Putin a ocupat Crimeea, iar interesele economice au prevalat și suveranitatea Ucrainei nu a contat.

Editorialul de azi al revistei The Economist se întreabă „Când se va opri Putin?” Răspunsul este niciodată, atâta vreme cât mai are multe ținte, prima fiind Moldova și teritoriile transnistrene și nimeni nu îl împiedică. Așa cum politicile de împăciuire (appeasement) nu au funcționat cu Hitler, ele nu vor funcționa nici cu Putin.
Mai grav este că asistăm la o nouă dezordine mondială. În „minunata” lume nouă putiniană invadarea unei alte țări nu este doar posibilă, ci este și aprobată. Faptul că asistăm în secolul XXI la confruntarea dintre „puterile soft” (NATO, UE) și „puterile hard” (Rusia, China, Iran) este dovedit de modul de reacție al Occidentului față de încălcare clară de către Rusia a mai multor articole din capitolul 7 al Cartei ONU. În fața realității de neconceput că agresiunea militară este din nou posibilă în Europa, confruntați cu nesocotirea totală a oricăror legi internaționale și distrugerea suveranității naționale a unei țări europene, sancțiunile sunt din categoria interzicerii Rusiei de a participa la Eurovision sau la competițiile de fotbal. 
Cel puțin defuncta Ligă a Națiunilor a condamnat Japonia în 1933, iar statul militarist japonez a ridicat  doar din umeri și s-a retras din această organizație. Și azi, singurul lucru pe care l-a putut face secretarul general al ONU, Antonio Guterres, a fost să-l roage frumos pe Putin „în numele umanității” să-și oprească tancurile.
Din păcate atacul asupra Ucrainei indică faptul că intrăm într-o nouă eră a dezordinii mondiale, în oglindă cu „noua ordine mondială”, așa cum a enunțat-o președintele Woodrow Wilson după Primul Război Mondial. Această ordine malignă este bazată pe puterea discreționară, orice stat are o armată mai mare poate nesocoti total legile internaționale și poate să preia controlul asupra unei alte țări.
Dacă timp de decenii, lumea a fost „ordonată” de principiul neintervenției și de regulile din Carta Națiunilor Unite, când un stat membru al ONU este atacat de un membru al Consiliului de Securitate înseamnă că nu mai există ONU. Dacă o țară suverană precum Ucraina, cu un guvern liber ales și cu un Parlament legal poate fi invadată de vecinul ei mai puternic, fără nicio consecință, fără nicio urmare, înseamnă că asistăm la o schimbare de paradigmă.
De-acum înainte dezordinea mondială stabilită de alianța autoritariștilor va produce la o nouă realitate mondială. Cel mai probabil că în curând China va ataca Taiwanul, Iranul și alte țări islamice își vor extinde influența cu ajutorul forței militare, iar conflictele din Africa vor fi rezolvate pe cale armată. 
Noua Dezordine Mondială înseamnă dominația discreționară a agresorilor, o ordine întemeiată pe disprețul față de umanitate.

Despre nebunia politică rusească

Unii susțin că Putin suferă de paranoia post-Covid, alții fac referire la „Istoria nebuniei”, în care Michel Foucault analiza modul cum nebunia a bântuit imaginația omului european timp de câteva secole. Dar pentru a înțelege ce se întâmplă în capul omului de la Kremlin o istorie culturală a nebuniei în lumea rusească, al cărei ultim exponent este Putin, merită parcursă cu mare atenție. Desigur, e nevoie de specialiști pentru a face o analiză psihiatrică a liderilor politici ruși, însă există nenumărate exemple de astfel de nebunii. Dar de la Rasputin, călugărul nebun care a influențat politica rusească în timpul primului război mondial, la nebuniile lui Stalin și chiar Hrușciov, care a bătut cu pantoful în masă la ONU, există o patologie ce nu poate fi ignorată.
Mie mi se pare relevant că însăși biserica de lângă Kremlin, catedrala sfințită cu hramul sfântului Vasile Blajenîi, cinstește un nebun-întru-Hristos. Vasile era un iurodivîi, reprezentant al unei forme de ascetism religios care a devenit extrem de populară în Rusia. Pornind de la o afirmație a lui Pavel din 1 Corinteni 4, mulți credincioși și-au asumat „iurodstvo”, sau nebunia sacră, ca mod de comportament. Acest tip de manifestare a credinței a ajuns atât de răspândit încât 36 de astfel de nebuni au ajuns să fie introduși în rândul sfinților de către Biserica ortodoxă rusă.
Dar blajenîi nu înseamnă doar „cel blând” sau „cel binecuvântat”, pentru că termenul slav are conotații legate de nebunie, blagovati însemnând și a te comporta anormal, ieșit din ordinea firească a lucrurilor. După cum arată Sergei Ivanov, într-o carte remarcabilă despre „nebunia sfântă” în lumea ortodoxă, în multe limbi slave „blajin” are conotații negative. În slovenă „blazniti” înseamnă a te purta fără minte, iar în rusă există nenumărați termeni derivați din blajin care sunt peiorativi, ca blajenstvo (prosteală) sau blaji (capriciozitate). 
Pornind de la definiția acestor iurodivîi din lumea rusă se poate diagnostica și ceea ce se întâmplă cu actualul lider al Rusiei. Nebunul cu bună știință vrea să șocheze și să scandalizeze prin acțiunile sale voit ilogice și iraționale. Nebunul sacru se considera dincolo de controlul unor puteri pământești, ca și nebunia politicienilor care se cred deasupra tuturor responsabilităților. Nebunul laic este capricios și se comportă prostește crezând că aceste acțiuni îl fac să fie special.
Astfel de figuri sunt adeseori reprezentate în istoria, cultura și literatură rusă, cel mai cunoscut este prințul Mîșkin al lui Dostoievski, care în „Idiotul” explorează resursele laice ale nebuniei divine. Dar și Raskolnikov e comparat cu un astfel de nebun sfânt. Nebunia lui este, însă, la limita dintre demență și crimă. La fel este Goliadkin, nebunul din Dublul (1846), funcționarul care o ia razna
Nebunul laic, fie el și funcționarul cel mai înalt din statul rus contemporan, pare să aibă și el aceste trăsături de iurodivîi, mai ales puseul auto-distructiv. Putin se poartă aidoma lui Goliadkin, birocratul care își dă seama că și-a atins potențialul maxim și atunci o ia pe traseul nebuniei asumate. 
În poveștile populare rusești apare adeseori Ivan durak sau Ivan nebunul, zărghitul care se poartă aiurea, dar căruia îi reușesc toate tocmai datorită nebuniei sale. Dar nebunul politic al istoriei Rusiei rămâne Ivan cel Groaznic. E relevant că Vasili Blajenîi a fost contemporan cu Ivan cel Groaznic, forma de manifestare atroce a nebuniei politice rusești. Cei doi erau atât de apropiați încât Țarul a dus pe umeri sicriul viitorului sfânt. Există nenumărate povești despre nebunia lui Ivan, care era similară cu nebunia sfântă, însă desacralizată. Exemplul notoriu de gest de nebunie a fost renunțarea în mod prefăcut la putere. Ivan nu era doar „groaznic” fizic, era instabil psihic ca urmare a freneziei autorităţii absolute pe care o exercita. Paranoia, megalomania și sadismul patologic, care sunt ușor de identificat la liderii nebuni din toate timpurile, au o componentă rusească la Ivan, dorința de război. Practic s-a războit cu toți vecinii, de la suedezi la polonezi și lituanieni, Ivan cel Groaznic i-a atacat pe toți, iar între timp și-a ucis și propriul fiu.
Evident că nebunul politic e lipsit de orice virtute a nebunului sacru, în loc de smerenie el este condus de orgoliu, în loc de modestie el este mânat înainte de vanitatea nemăsurată și în locul blândeții el utilizează agresiunea. Dar mecanismul nebuniei este același, provocarea ordinii firești a gândirii. Spre deosebire de nebunul inocent, cum era prințul naiv al lui Dostoievski, prințul nebuniei laice aruncă lumea în flăcări dintr-o trufie vecină cu nebunia. 
Ca și nebunul religios, cu nebunul politic nu poți să știi niciodată ce vrea să facă și dacă acțiunile sale sunt motivate sau sunt doar aberații ale minții sale defecte. Problema cu acești maniaci nebuni este că pierderea minților duce la pierderi de vieți omenești, sute și mii de morți în urma unui capriciu al descreierării politice.  

Româna, pe înțelesul antisemiților sau Mult e dulce și-evreiască limba ce-o vorbim

Lingvistul William Chomsky (tatăl celebrului Noam Chomsky) spunea că ebraica e „limba eternă”, iar talmudiștii susțineau, cum arată Julien Darmon (La langue divine : 22 bonnes raisons de s'initier à l’hébreu), că ea este „laşon haqadoş”, „limba divină” fiind vorbită de însuși Creatorul Universului. 

O influență imensă a ebraicii o găsim chiar în numele și prenumele noastre. Mă amuză mereu antisemiții care au prenume cu origini ebraice, crezând că au identități speciale. Uităm că Ioan și Ion vin de la Yohanan (ce înseamnă harul lui Yah), că Maria era Miriam (cea iubită) și că Ana era Hannah (cea plină de har). Unele par atât de mioritice încât habar nu avem că sunt evreiești: Adina (cea blândă) sau Dana (a judeca), cu varianta ei Dina, dar și Lia (Leah, cea grațioasă). Deși unele nume tradiționale, cum ar fi Avram (părinte slăvit), Iacob (cel care urmează) sau Iosif (cel care are) au intrat în desuetudine, iar multe altele sunt uitate (Samuilă, Vârtolomei), în limbă s-au păstrat nume cu conotații biblice imemoriale. Astfel Adam e „cel născut din pământ”,  David, e „cel iubit”. Unele nume sunt atât de vechi încât uităm să sunt evreiești, dar de fapt aproape toate numele cu terminația în „El” (numele lui Dumnezeu), sunt ebraice. Gabriel și Gabriela (El e puterea mea), Mihai și Mihaela (Mikhael, cine este ca El), dar și Daniel (El mă va judeca),  Emanuel (El e cu noi), sau mai vechiul Rafael (El vindecă). Mai avem și alte nume frumoase evreiești, cum este Sara (prințesă în ebraică), ori Elisabeta (Elisheva, bogăția lui El), sau Mara (amară, dar și puternică).

Pe lângă aceste nume de botez avem nenumărate cuvinte ebraice moștenite în limba română. Unele sunt venite fie pe filieră grecească, fie din latina ecleziastică, dar multe provin direct din ebraică. Primul și cel mai des enunțat de către toți credincioșii care merg la biserică este „amin”, care în ebraică însemna pur și simplu „e adevărat”, era o exclamație pentru a spune „sigur că da, așa este” (āmēn era adevăr sau certitudine). Cuvântul putea fi folosit și adverbial, ca o expresie a acordului și a fost preluat în Septuaginta ca declarație afirmativă absolută. Așa a ajuns „amin” și în traducerea Bibliei din limba română, unde strămoșii noștri au insistat pe formula dublată „Amin amin grăiesc vouă”.

Din Septuaginta am moștenit nenumărați alți termeni, prcum aleluia, din hallalu-yah (slavă lui Yahweh), care există aproape în toate limbile. Cei care stau la bloc aruncă gunoaiele la ghenă (când nu le aruncă direct pe fereastră), care apare în Talmud ca Gehinnam. Nici onaniștii nu știu că sportul lor solitar vine de la personajul biblic Onan, care practica masturbarea cu alte scopuri, mult mai nobile. Chiar și Satana, căruia îi atribuim uneori tentațiile masturbatorii, deși a venit din greacă, în ebraică satan însemna pur și simplu dușman. Și dușmanii Satanei sunt tot din gândirea ebraică. Heruvimii, despre care se cântă în bisericile ortodoxe, sunt kĕrūbīm în ebraică, dar în aramaică erau ke-rabya (aidoma unor copii). Și serafimii și calitatea de a fi serafic, vin tot de acolo, de la seraphim care era pluralul lui saráf, însemând în flăcări, arzând.  Deci serafimii sunt ființe înaripate și protectoare.

Unele cuvinte sunt atât de vechi că nu mai știm că sursa lor e în Vechiul Testament. Sărbătorim jubileuri și jubilăm, dar termenul vine de la yobel, cornul de berbec din care se cânta cu prilejul celor 50 de ani de la eliberarea din robie. Când bem cidru nu știm că vine din shekhar, care în Biblie descria orice băutură alcoolică diferită de vin și vorbim adeseori despre mană cerească, după manna dată izraeliților în deșert. Macabru vine de la regii Macabei, iar migdala însemna „turn” și oraș întărit în vechiul Israel, de unde și Maria Migdal-ena. Există multe alte plante folositoare care au rădăcini evreiești. Așa este planta de aloe, transcrisă greșit de traducătorii greci ai Bibliei, care l-au transformat pe ahalim în aloe, astfel ajungând la noi prin latină, care distingea aloe vera de aloea falsă. Și balsam, care vine la noi pe filieră latină, unde era balsamum, are rădăcina cuvântului în limbile semitice unde „basam” însemna parfum sau chiar mirodenie.

Avem și sărbători evreiești, iar cea mai cunoscută e Paștele (Pesach), când ne amintim că poporul ales a fost eliberat din robie, iar creștinii au fost eliberați aidoma lor din robia păcatului de Hristos, de aceea avem sărbători pascale. Chiar și ziua de sâmbătă este evreiască, numele este doar versiunea din latina vulgară, pe care o vorbeau și strămoșii noștri, însemnând sabbatum, ziua odihnei biblice, adică Sabbath.

De fapt a ști și îndrăgi limba ebraică ar trebui să fie o obligație spirituală pentru creștini, fie și numai pentru că întreaga credința se întemeiază pe convingerea că Isus era Mesia, care în ebraică era mashiyach, adică cel uns cu mir, devenit în greacă Hristos și păstrat chair și în arabă (ca masîh, probabil și în aramaică, unde era mashiach). Tot de acolo vine și mirul cu care se face mirungerea în biserică, preluat de greci din ebraicul „mor”, planta amară din care se extrage rășina. Iar osanna (în pronunția hosanna) este un cuvânt compus din „osi” (a salva, a mântui) și „anna”  (ca interjecție de bucurie). Tot de acolo sunt cuvinte mai rar folosite, precum filistin, ca etichetă negativă pentru un fățarnic, aidoma filistenilor cu care se lupta poporul ales, dar și fariseismul vine de la fariseii care îl ispiteau pe Isus. 

Puțini știu că și abracadabra, formula magică folosită de scamatori, vine din numele sfintei treimi în ebraică: abba (tatăl), ben (fiul) și „ruach hakodesh” (sfântul duh). Dar și mai puțini conștientizează că multe expresii pe care le folosim sunt simple traduceri din formulele biblice. Multe sunt din adevărurile emise de Isus, cum este trimiterea la activitatea de „a da mărgăritare porcilor” sau indivizii care sunt „lupi în blană de oaie”, ori capacitatea de „a muta munții din loc” sau formula „mulți chemați, puțini aleși”. 

Unele expresii au intrat în bagajul cultural al lumii. „La Est de Eden” (cartea și filmul) e din povestea lui Cain și Abel, locul unde fratele ucigaș a fost exilat. Sau „Fructele mâniei” este o formulă preluată din Apocalipsa. Din Biblie avem țapul ispășitor, dar și formule de înțelepciune (toate la timpul lor), amenințări (ochi pentru ochi) sau simple sfaturi (e mai bine să dai decât să primești).

Ce e interesant este că, datorită naturii sacre a ebraicii, care e o limbă pudibondă, am moștenit și noi formule aluzive pentru descrierea lucrurilor care ne par vulgare. Înjurăturile au apărut doar în ebraica modernă (ivrit), formă reînviată a vechii limbi a Torei. Dar în limba sfântă ebraică nu există niciun cuvânt care să descrie obscenități și nicio iotă care să se refere la lucruri necurate. De fapt Talmudul spune clar că omul trebuie să-și păzească limba, adică „șemirat halașon”, pentru a-și păstra mintea și sufletul curate (kadoș). 

Așa că organele genitale sunt numite „carne” (basar), iar excrementele și urina sunt doar „ceea ce iese din trup”. Biblia e mereu aluzivă, iar cultura iudaică era tabu chiar să spui penis. Chiar dacă puță ar putea să vină din putz, care în idiș însemna mărunțiș, lucru neimportant, cuvintele vulgare pe care le folosesc unii zilnic nu existau. Ele au fost create mai târziu, cum este expresia vulgară „câte tute, cîte mute”, „tuta” fiind numele organului genital feminin. Dar în ebraica biblică pentru aceste realități existau o multitudine de eufemisme, pe care l-am moștenit, cum este „rușinosul mădulariu”. Cântarea Cântărilor însăși, care e plină de metafore, face mereu trimiteri la floră și faună, reușind un extraordinar exercițiu de stilistică pentru a vorbi despre sex, fără a folosi niciun cuvânt sexual. Femeia nu are vulvă sau vagin, ea are „pântec”, dar nu are nici sâni, ci doar piept. Iar a face sex era „a cunoaște”.

Din păcate, în lumea vulgară de azi, în care cuvintele nu mai au nimic sfânt, nici resursele ebraice ale românei nu mai par relevante.

Ce e în capul lui Putin - numai pleavă și imperii

Politicienii contemporani nu sunt oameni ai ideilor. Nici Iohannis nu e un fel de Marcus Aurelius, așa cum nici Câțu nu e vreun Cicero de Colentina. Însă filosofia politică este un domeniu aparte al studiilor politice și, acum că tancurile lui Putin au intrat în Estul Ucrainei, mulți se întreabă ce e în capul liderului de la Kremlin. O carte relevantă, publicată încă din 2015 de Michel Eltchaninoff (Dans la tête de Vladimir Poutine, Actes Sud) face o radiografie a gândirii putiniene, pornind în mod practic de la filosofii pe care acesta îi citează, sau ale căror idei sunt explicit prezente în discursurile sale politice. În cele din urmă cum demonstrează la final autorul francez, există multiple straturi ale ideologiei lui Putin, care combină perfect o mai veche paradigmă anti-modernistă și anti-occidentală rusească, peste care se suprapun influențe ale unor gânditori ortodoxiști, ca Berdiaev sau Soloviov, amestecate cu ideile slavofililor și ale apologeților euroasiatismului, combinate cu un tip de viziune ultra-conservatoare asupra societății.

Mulți se grăbesc să descrie putinismul ca un fel de neo-imperialism, însă Rusia de azi nu a ocupat nicio nouă țară, ba chiar, după prăbușirea Uniunii Sovietice, Federația Rusă a devenit o țară mai mică și mai puțin influentă. În acest context a apărut pe scenă Vladimir Vladimirovici Putin, un fost agent de rangul trei al KGB, promovat rapid în anturajul lui Boris Elțin, iar în 1998 „uns” în funcția de șef al serviciilor secrete (FSB). El va ajunge după numai un an succesor al primului președinte al Federației Ruse, renăscută din cenușa imperiului sovietic. Pentru a înțelege ce e în mintea lui Putin e suficient să ne gândim că a declarat public că prăbușirea URSS a fost „cea mai mare catastrofă a ultimului secol”.

Un element cheie al gândirii lui Putin este, așadar, nostalgia imperialismului sovietic. Cultivând tendințele naționaliste și fanteziile paseiste despre rolul URSS, Putin a reactivat o serie de idei pre-existente, cultivând vocația rolului major al Rusiei pe arena internațională.

Doctrina care servește putinismul este neo-eurasianismului, o piatră de temelie a gândirii și practicii politice din Rusia de azi, iar expansiunea din Crimeea și acum din republicile ucrainene este o manifestare clară a acestor idei care circulau în lumea intelectuală rusă de decenii. Exponentul cel mai cunoscut al eurasianismului este Alexandr Dughin, care a anunțat public încă din 2014 că Rusia va încorpora o parte din Ucraina de Est, susținând necesitatea creării unui nou stat numit Novorossiya (Noua Rusie). Ideea construirii unui mare imperiu eurasiatic este veche, însă Dughin și alți filosofi ruși cum este Piotr Savițki, susțin că Europa nici măcar nu e un continent. De fapt Eurasia este un continent, iar Rusia se află chiar în centrul acestuia. Dughin, poreclit de presa occidentală drept mentorul lui Putin, e fascinat de Evola și cititor fervent al altui fascist, Carl Schmitt, face de ani de zile apologia constituirii unui spațiu comun, întins nici mai mult nici mai puțin decât de la Lisabona la Vladivostok. De aici și bipolarismul ruso-american, unde misiunea istorică e Rusiei și rolul ei fundamental e crearea unei uniuni Euroasiatice singura ce se poate opune hegemoniei anglo-americane. 

Dar Dughin nu face decât să exploateze o idee și mai veche, respectiv confruntarea dintre Europa de Vest și Marea Eurasie, așa cum e numită în textele lui Nicolai Danilevski ori în viziunea lui Nikolai Berdiaev. Danilevski era un filosof panslavist, care susținea necesitatea întemeierii unei Uniuni Slave, singura care era în stare să lupte cu Europa Occidentală. Pentru ei poporul rus avea o misiune istorică, un destin care trebuia să conducă nu doar lumea slavă, ci întreaga planetă. Eltchaninoff susține că un alt gânditor influent și periculos este Ivan Ilin, fapt dovedit de citatele pe care președintele rus le folosește din acest gânditor care susținea militarismul și naționalismul imperial al Rusiei. Considerat „profetul fascismului rus”, Ilin a fost mereu promotorul exceptionalismului rus și a afirmat mesianismul și „Marea misiune” a Rusiei în lumea contemporană.

Pe urmele lui Danilevski vin gânditorii care susține excepționalismul rus, cum este istoricul Lev Gumilev, folosit de Putin pentru a justifica anti-occidentalismul său funciar. Gumilev, care era fiul Annei Ahmatova, afirma superioritatea rusească și va oferi neo-eurasianismului principiile care justifică victoria rușilor în fața occidentalilor sunt slabi și decadenți. Rușii sunt bărbați și puternici, nu efeminați ca vesticii. De aceea lui Putin îi place să se prezinte ca un macho, călare la bustul gol, jucător de hochey și judocan, erou al masculinității, ceea ce spune totul despre această gândire excepționalistă. Această ură față de Occident și față de valorile periculoase ale Vestului se manifestă în politicile anti-homosexuale, în strategiile împotriva organizațiilor non-guvernamentale, controlul exercitat asupra presei libere (asasinarea jurnalistei Anna Politkovskaia) și asupra opoziției (Boris Nemțov a fost asasinat chiar lângă Kremlin). 

Ideologia putiniană, care este întemeiată pe revanșă și pe reafirmarea misiunii istorice a poporului rus în fața ostilității milenare din Occident, adună nu numai nostalgicii regimului sovietic sau pe naționaliștii imperialiști sau pe generalii care reprezintă complexul militaro-industrial. Un specific al putinismului este asocierea cu diverși capi ai Bisericii ortodoxe ruse și integrarea în discursul politic a unui tip de religiozitate cuplată cu acest discurs conservator, la rândul său promotor al importanței apărării „valorilor tradiționale”.

Un alt autor pe care Putin îl citează și care poate oferi o fereastră în gândirea putiniană este Constantin Leontiev considerat „Nietzsche al Rusiei”, dușman neîmpăcat al Vestului și susținător al soluției ortodoxismului în fața tuturor relelor liberalismului. Și aici avem același maniheism - dacă occidentalii sunt materialiști, rușii sunt spirituali, prin urmare vesticii vor fi înfrânți mereu de sufletul rus. 

Desigur, dacă ne uităm la strategia militară a lui Putin, ea se dovedește a copilărească și chiar prostească. Recent trupele au fost masate în Vest, chiar în Belarus, în timp ce era clar că intenția Micului Țarevici fusese aceea ce a ocupa pseudo-republicile Donețk și Lugansk din regiunea Donbas. Marea eschivă tactică se dovedește a fi un succes de mică amploare, cu efecte negative e lungă durată. 

Pentru a-l înțelege pe Putin trebuie să vedem și frica acestuia de lumea occidentală și paranoia vizibilă în modul cum se derulează întânirile sale cu Macron, cu miniștrii săi și chiar cu soția. Această frică se manifestă în abuz și autoritarism, pe care le vedem în lecțiile aplicate oligarhilor (ca Mihail Hodorkovski care a stat 10 ani în închisoare), Boris Berezovski (exilat) și Alexei Navalnîi aflat acum în penitenciar. De aceea unii autori vorbesc despre „democratură”, o democrație falsă amestecată cu dictatura cea mai brutală. Evident, prin aceasta Putin arată și cât de vulnerabil este sistemul democratic, în condițiile în care el este conducătorul de facto al Rusiei din 1999 folosind diverse tertipuri ridicole.

Nu știu dacă putem să vorbim despre filosofie, cât mai degrabă despre o serie de tactici, despre un mod strategic de gândire, dar vectorii filozofici ai „putinismului”, după cum arată și Eltchaninoff, sunt un amalgam nociv de anti-occidentalism, neo-imperialism și neo-eurasiatism, combinate cu autoritarism, bizantinism și conservatorism. 

În fond, așa cum spunea jurnalista Masha Gessen, Putin este „omul fără chip”, un recipient al multiplelor probleme cu care se confruntă cultura și societatea rusă de mai bine de trei decenii. Dacă această filosofie compozită va fi benefică și dacă ea are șanse să câștige simpatia restului lumii, rămâne de văzut. 

Atracția malefică a filosofiilor fascismului

Gândirea fascistă izvorăște dintr-o „nihilizare” a intelectualității europene în secolul 20. Apariția acestui „nou spirit european”, care cultiva violența și distrugerea, își avea rădăcinile într-o „tentație fascistă” a marilor gânditori din acel moment și care continuă să exercite o fascinație asupra minții multora.

Aceasta este și premisa studiului lui David Ohana (The Fascist Temptation. Creating a Political Community of Experience. Routledge, 2021), care  afirmă că regimurile fasciste și mai ales nazismul au fost expresii ale unei forme totalitariste a nihilismului instituționalizat, bazat pe o predispoziție pentru distrugerea omului și a umanității (71). Unele filiații sunt evidente, de la fascinația lui Alfred Rosenberg pentru nihilismul lui Nietzsche și până la aderența naziștilor față de ideile lui Nietzsche, care anticipase apariția unei noi rase umane ce urma să conducă lumea. Această nouă specie de Supraoameni, noii barbari care vor schimba lumea, se va ghida după o filosofie a crimei, enunțată tot de către Nietzsche. După cum observa Camus în „Omul revoltat”, de fapt nazismul va duce până la ultimele consecințe o idee nietzscheană, aceea că istoria se face prin crimă și distrugere, culminând cu sinuciderea în masă la care i-a împins Hitler pe germani în 1945. E ceea ce spunea și Georg Lukács în eseul „De la Nietzsche la Hitler sau despre iraționalism” (reluat în Distrugerea rațiunii), unde arăta că nu exista filosofie „inocentă” politic și că Nietzsche nu poate fi considerat un simplu gânditor preocupat de probleme spirituale sau culturale.

Ohana duce mai departe această demonstrație, arătând că fascismul nu a fost doar o ideologie sau un sistem politic, ci a reprezentat rezultatul final al unei comunități de idei, a fost un produs intelectual generat printr-o dezbatere de idei ce pornea de la vitalismul iraționalist, naționalismul eroic și romantic, misticismul sângelui nobil, cultul morții, necesitatea formării unui om nou spiritualizat, precum și alte forme de nihilism intelectual. Mentalitatea fascistă, care a devenit predominantă în regimurile politice ale Europei în prima jumătate a secolului XX, s-a format cu ajutorul multor filosofi, intelectuali și autori. Unii, cum era Carl Schmitt, care a scris Die Diktatur (Dictatura) în 1921, făceau apologia explicită și în mod public a statului totalitar. „Tentația fascismului” însă, poate fi analizată prin studierea a doi importanți filosofi care i-au oferit nazismului justificarea ideatică: Jünger și Heidegger.

De la Nietzsche la  Jünger și apoi la Heidegger

Ernst Jünger, care a fost tradus în română încă din 1981, când editura Univers a tipărit Praștia, în colecția Globus, continuă să exercite o fascinație atât în cultura noastră, cât și în cea europeană. La noi revista Secolul 21 i-a dedicat un întreg număr acestui „aristocrat al spiritului”, în care intelectualii noștri îi aduceau osanale unui autor de texte antisemite. Jünger a fost ofițer de informații al Wehrmacht-ului, încartiruit în Parisul ocupat, unde s-a îndeletnicit cu spionarea rezistenței franceze. Deși e prezentat ca un apostat al nazismului, ca și fasciștii noștri, scriitorul german a declarat că nu regretă nimic și că nu retrage nimic din ceea ce a scris. Desigur, participarea sa la executarea unui dezertor nu poate fi retrasă, cum nu poate fi ignorată nici contribuția sa la formarea imaginarului fascist.  

Un leitmotiv al acestui imaginar sinistru este glorificarea războiului, ca act al masculinității, în contradicție cu pacifismul, care era femeiesc și specific degradării burgheze. Vizibil în romanul său de război, „In Stahlgewittern”, care l-ar fi inspirat și pe Camil Petrescu, războiul e idealizat, aici apare chiar ca o manifestare orgasmică a experienței umane. Jünger a fost, folosind expresia lui Allan Mitchell un adevărat „căpitan al diavolului” (The Devil's Captain: Ernst Jünger in Nazi Paris, 1941-1944), un filosof ale cărui idei au dat contur fascismului. De fapt admirația lui Hitler față de Jünger era atât de mare încât chiar atunci când Himmler a vrut să îl aresteze, pentru implicarea în atentatul împotriva Fuhrerului, acesta din urmă a ordonat ca scriitorul să fie lăsat în pace.

Textele lui Jünger, cum este articolul din 1929, intitulat „Declin sau o Nouă Ordine? (Untergang oder neue Ordnung?) enunțat principiile pe baza cărora urma să fie instaurată noua lume și omul nou. Într-un articol din 1930, intitulat „Mobilizare totală” (Die totale Mobilmachung), Jünger propovăduia ceea ce Goebbels va transforma într-o politică de stat, în 1943. Formulele sale, cum era aceea că era mai bine să fii „criminal decât burghez” sau 

Un admirator al lui Jünger și un important participant al construirea filosofică a edificiului nazismului este Martin Heidegger, a cărui influență continuă să fie extrem de puternică. Heidegger care s-a înscris în mod oficial în partidul nazist după ce a devenit rector al universității din Freiburg, făcea în mod public apologia regimului, spunându-le studenților că doar Führerul reprezenta „realitatea și legea germană”.

Ohana argumentează că „Nimicul” din Sein und Zeit (Ființă și Timp), publicat în 1927 (și tradus la noi în mai multe ediții, printre care și cea a lui Liiceanu în 2003), reprezintă un traseu filosofic al drumului către nazism. Acest fapt a fost arătat și de către Emmanuel Faye (Heidegger, l'introduction du nazisme dans la philosophie: autour des séminaires inédits de 1933-1935. Albin Michel, 2005), care a studiat textele seminariilor lui Heidegger din anii 30. În cele din urmă, așa cum susține Faye, nazismul și hitlerismul au intrat în cărțile de filosofie cu ajutorul lui Heidegger și a altor filosofi (Heidegger: The Introduction of Nazism into Philosophy, 2009). 

Nu e ca și când nazismul lui Heidegger ar fi fost o eroare, el era adânc înrădăcinat în gândirea acestor oameni. Într-o scrisoare din 1929 filosoful deplângea iudaizarea (Verjudung) vieții spirituale germane, un ecou clar din Nietzsche care și el se plângea în „Genealogia moralei” că civilizația era otrăvită de „iudificată” „christificată” și „golanizată”. Faye demonstrează că Heidegger a fost un mentor spiritual al nazismului, nu doar un filosof naiv. Recitind opera ce mai importantă a lui Heidegger, „Ființă și Timp”, filosoful francez ajunge la concluzia că în aici nu e vorba doar de o generoasă filozofie  a existenței, ci o apologie a nazismului. 

Dacă textele filosofice sunt ambigue, dovezile fascismului spiritual al lui Heidegger, după cum indică Ohana și mulți alți autori, pot fi găsite în „Caietele negre”. Heidegerrienii de la noi și de aiurea au făcut ureche șută la apariția „carnețelelor” negre ale acestui filosof și s-au grăbit să publice volumul lui Friedrich-Wilhelm von Herrmann și Francesco Alfieri (Martin Heidegger: La vérité sur ses «Cahiers noirs»”, 2018), care încearcă să îl exonereze pe filosoful german de responsabilitatea opiniilor sale fasciste. Însă Caietele negre (Schwarze Hefte), care conțin aproape 1000 de pagini de notițe ale filosofului german începând cu 1931 și până în 1959, arată clar că Heidegger era fascist și antisemit. Apărute pentru prima oară în 2014, în volumul editat de Peter Trawny, caietele dezvăluie că ideile marelui filosof, maestrul multor gânditori de pe plaiurile noastre, unii dintre ei moraliști publici, promovau un „național-socialism spiritual”, deghizat sub masca filosofiei. Deși primul carnețel, despre a cărui existență știm doar pentru că filosoful le numerotase cu scrupulozitate, a dispărut fără urme celelalte sunt la fel de explicite. Evreii (Die Juden), scria Heidegger, trăiesc numai conform principiului rasei lor și împing toată lumea spre dez-rasializare (XII, 82–83). Și nu e vorba numai de simple stereotipuri antisemite, de „banale” observații  din conversații private, ci despre o convingere că exista o dimensiune metafizică a iudaismului global (Weltjudentums) care, împreună cu americanismul sau bolșevismul, erau maligne (XIV, 121). Faptul că Heidegger împărtășea astfel de idei e confirmat și de Karl Jaspers, care menționează în „Autobiografia filosofică” o conversație în care Heidegger îi confirma că era convins că exista o „bandă internațională de evrei periculoși”. În 2015 Trawny a publicat un alt studiu despre teoriile conspiraționiste care îl bântuiau pe Heidegger (Heidegger and the Myth of a Jewish World Conspiracy) arătând că filosoful credea că iudaismul avea o putere distructivă asupra umanității. Pentru el iudaismul era o formă de „mașinațiune” pusă la cale de un grup „calculat” și nu putem să cuplăm astfel de opinii cu ceea ce Hitler afirma drept „principiul distructiv al Evreului”.

Adeseori impactul gândirii lui Heidegger este mult mai profund și mai nociv decât pare, iar Faye (în Arendt et Heidegger: extermination nazie et destruction de la pensée. Albin Michel, 2016) va merge și mai departe analizând relația dintre filosoful german și Hannah Arendt, care i-a fost și studentă, dar și amantă. Adeziunea intelectuală față de aceste idei reprezintă și atracția malefică a acestor filosofii și ne oferă o cheie de acces în interiorul tenebros al „tentațiilor fascismului”.

Patria lui zero barat sau despre țara lui și „zero e bine”

Cândva Nadia Comăneci a luat la Olimpiada de la Montreal din 1976 nota 1:00 pentru că tabela electronică nu era pregătită să afișeze un rezultat maxim. Azi sportivii români care au participat la Olimpiada de la Beijing din 2022 au luat zero la toate categoriile, tabela care arată valoarea noastră afișează azi mesajul „Zero barat”.

La olimpiadele din toate timpurile activitatea sportivilor a fost și este asociată cu identitatea țării pe care aceștia o reprezintă. 

România este reprezentată de echipa „zero rezultate”, iar acest „zero barat” ne caracterizează în tot mai multe domenii. Competiția olimpică doar a făcut vizibilă lipsa noastră de valoare în comparație cu alte națiuni. Nu mă așteptam ca românii să fie mari campioni la combinata nordică, dar măcar la săniuță ori la patinaj am fi putut avea ceva rezultate. Nici măcar echipa de bob, unde câștigam cândva medalii, nu a mai obținut niciun rezultat. Doar zero pe toată linia, iar echipa de la biatlon a ocupat locurile 86 și 89 dintr-un concurs la care au participat 91 de țări! 

Înțeleg că Madagascarul nu a trimis niciun sportiv la Beijing, pentru că nu a mai nins în Antananarivo de nu mai știu când! Dar țările din jurul nostru, cum sunt Cehia, Slovacia și Ungaria au obținut măcar o medalie de aur. În vreme Ungaria a avut char 3 medalii în total, sportivii noștri au cheltuit banii degeaba cu drumul până în China. 

Dar rușinea cea mai mare a fost momentul când singurul sportiv român care a purtat o medalie la această competiție desfășurată în China a fost Emil Imre, cel care se ocupa de ascuțirea patinelor sportivilor maghiari și căruia un ungur de origine chineză i-a pus la gât propria sa decorație.  

Asta am devenit, un popor fără medalii, fără rezultate, fără însemnătate, locuitorii unei patrii în care nulitățile sunt promovate și unde zero este acceptabil. Cum am ajuns să purtăm medaliile altora și să ne mândrim cu asta? Mai bine ar fi fost ca sportivii noștri să rămână acasă, ca și cei din Coreea de Nord. Măcar comitetul olimpic din Zimbabwe nu a trimis pe nimeni la aceste competiții, pentru că valoarea unui neam, calitatea unei națiuni se vede mai clar atunci când ea este oglindită în rezultatele obținute de alte nații.

Orișiunde în lume, după astfel de rezultate catastrofale ministrul Sportului și-ar fi dat demisia de rușine, iar responsabilii care administrează sporturile de iarnă ar trebui să fie destituiți. Culmea ironiei este că pe secretarul general adjunct al Comitetului Olimpic și Sportiv Român, care a condus delegația țării noastre la Beijing, îl cheamă Florin Mișcă, deși în sporturile de iarnă de la noi nu mișcă nimic. Comitetul acesta ar trebui să poarte titlul „Comitetul Zerolimpic”, pentru că la olimpiadele rezultatelor zero am fi cei mai mari campioni.

De ce nu putem avea rezultate? Nu avem munți în care ninge sau pârtii cu zăpadă?! Nu există patinoare și nu sunt cluburi de hochei? Să fie din pricină că miile de români se bulucesc la ski în Austria?! Și cine plătește întreținerea federațiilor române de patinaj sau de ski, care sunt rezultatele pentru care statul român ar trebui să finanțeze aceste organisme cu rezultate zero?

Dar toate acestea se întâmplă pentru că suntem o țară fără rezultate, o civilizație a nulităților barate care populează toate domeniile de activitate. Credem, așa cum spun personajele dintr-o reclamă enervantă care este difuzată până la refuz pe posturile noastre de televiziune: Zero e bine. România e locul unde, dacă obții nimic este bine. Ca să parafrazez, e locul unde nu s-a realizat nimic. O țară al cărei imn ar trebui să fie „Nada de nada”.

Trăim într-o societate în care a nu obține niciun fel de rezultate este recompensat, în care a nu valora nimic este promovat. Azi, mai mult decât oricând, trăim într-o societate care promovează nulitatea și care încurajează neputința. Nu e de mirare că suntem unde suntem, pentru sunt atât de mulți concetățeni care rămân în pozițiile ocupate chiar și atunci când devine evident că sunt incapabili să presteze respectiva activitate. E o situație care rezultă dintr-o continuă promovare a inapților, România e plină de figuri cocoțate în poziții înalte, indivizi care nu au făcut nimic toată viața, dar care se simt competenți. Suntem conduși de oameni de nimic, reprezentați de nimicnicie și de conduși de incapacitatea de a face ceva de valoare.

De fapt suntem o societate a nulificării și ar trebui să afișăm ca slogan de țară, chiar la intrarea în patrie, încă de la principalele puncte de frontieră, mesajul care ne caracterizează: „Zero. Nimic. Deloc”!