Lecțiile războiului din Crimeea

 Istoria ne învață, omenirea uită.

https://drive.google.com/file/d/1uacAk8mVbXb_S470Ok07kmmb1hMJTmMF/view?usp=sharing

Cine (nu) l-a omorât pe Isus?

Ideea că „iudeii l-au omorât pe Domnul Isus Hristos” reverberează în istorie de câteva mii de ani și continuă să fie propagată, după cum vedem din exemplul alăturat, o scrisoare pastorală din 2016 a episcopului Sebastian al Slatinei, care îi învață pe enoriași o asemenea enormitate. Chiar dacă în lumea catolică această prejudecată este în mod oficial denunțată, la al doilea Conciliu de la  Vatican din 1965 s-a decis, prin documentul intitulat „Nostra Aetate”, că evreii nu sunt vinovați pentru uciderea lui Isus, acuzația colectivă de „deicid” la adresa întregului popor continuă să fie vehiculată, încurajată, răspândită.

Nu e de mirare, pentru că denunțarea „crimei” poporului evreu și etichetarea evreilor ca „ucigași ai Mântuitorului”, apare chiar în textul evangheliilor. În versiunea lui Matei (cap 27), textul biblic începe printr-o învinovățire inițială a „preoților de seamă” și a „bătrânilor norodului”, după care evanghelistul descrie o suită de intenții criminale, încheiate cu moartea rabinului din Nazaret.  

Scenariul este următorul: în noaptea zilei de joi, după masa tradițională de Paști, Isus a fost arestat. Este dus în fața Sinedriului, sunt citați martori care nu participă la proces (conform Legii mozaice acuzatorii ar fi trebuit să fie de față), Isus fiind acuzat că a amenințat cu distrugerea templului din Ierusalim și s-a autoproclamat „Mesia”. Evanghelia lui Matei mai spune că, atunci când „s-a făcut ziuă”, conducătorii „au ținut sfat” împotriva lui Isus, decizând „să îl omoare”. Așa că, în dimineața zilei de Paști, înainte de Șabat, a fost dus la „dregătorul” Pilat, care, considerând că Isus nu era vinovat, a vrut să-l „slobozească”. Cu ajutorul unui tertip avocățesc, care ar fi prevăzut posibilitatea eliberării unui condamnat în ziua de Paști, „democratul” Pilat i-ar fi întrebat pe evrei pe cine să elibereze, pe criminalul Baraba sau pe Isus, „care se numește Hristos”? (Mt 27:17). Aici urmează o culpabilizare explicită și colectivă a poporului evreu, justificată pe fond de intenția evanghelistului și a creștinilor de mai târziu, să de-culpabilizeze conducerea romană și să arunce responsabilitatea uciderii lui Isus asupra tuturor evreilor. Procuratorul roman Pontius Pilatus (prefect al provinciei Iudeea între 26 și 36 e.n.) nu avea de ce să îi întrebe pe evreii adunați în curtea palatului său din Ierusalim de mai multe ori pe cine să elibereze, putea să decidă pur și simplu. Iar faptul că „norodul” strigă că vrea ca Isus să fie răstignit, amplificat în evanghelia după Matei care consemnează că „norodul” (în traducerile moderne „poporul”) ar fi strigat: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri”, este o atrocitate. Pilat, în mod teatral, se spală pe mâini și spune: „Eu sunt nevinovat de sângele Neprihănitului acestuia”.

Din păcate acest blestem de sine, atribuit „poporului” evreu, a justificat mii de pogromuri, crime și, în cele din urmă Holocaustul, iar vinovăția colectivă nu poate fi acceptată nici măcar contextual. „Poporul” nu era reprezentat de câțiva guralivi care, în ziua de Paști a anul 33 e.n., ar fi trebuit să stea acasă. 

Iar ideea că „iudeii” l-ar fi ucis pe fondatorului religiei creștine (care nici măcar nu exista pe-atunci) este în sine reprobabilă, pentru că doar romanii puteau (și au și făcut-o) să execute pe cineva în Iudeea aflată sub suzeranitatea împăratului Tiberius.

O carte recentă a profesorului Israel Knohl, unul dintre cei mai importanți specialiști contemporani în studii biblice, care predă la Universitatea Ebraică din Ierusalim, intitulată „Confruntarea lui Mesia” (The Messiah Confrontation: Pharisees versus Sadducees and the Death of Jesus, The Jewish Publication Society, 2022) se bazează pe o premisă provocatoare. Argumentul central al cărții este acela că nu poporul evreu a decis eliminarea lui Isus, ci un mic grup, numit astăzi „saduchei”, care a și dispărut din istorie.

De fapt acest lucru lămurește două chestiuni mult mai dificile, aceea că evreii „l-au omorât pe Domnul nostru” și că „nu l-au acceptat pe Isus ca Mesia”. Knohl analizează întreg contextul și demonstrează că relația dintre creștinism și iudaismul din primul secol al erei pe care o atribuit lui Hristos, este mult mai complexă.

Studiul aplicat pe textele biblice, ne oferă o serie de sugestii extrem de importante despre motivele pentru care Isus a fost condamnat și răstignit. Specializat în tema mesianismului biblic și în textele din perioada celui de-al Doilea Templu, Knohl consideră că procesul și condamnarea lui Isus au fost rezultatul unei confruntări între două curente de gândire ale iudaismului, ambele dispărute astăzi.

Fariseii, care sunt etichetați negativ chiar și astăzi, erau un grup de evrei religioși care aveau convingeri și credințe extrem de apropiate de cele ale lui Isus. Numele vine din ebraică, unde „prushim” sau „perushim” însemna „cei curați”, „cei puri”, care respectau cu strictețe poruncile din Tora. Ei erau în opoziție și cu saducheii, dar și cu membrii sectei de la Qumran, cărora li se spune uneori „esenieni”. Aceste trei secte evreiești aveau convingeri diferite și erau adeseori în opoziție, după cum scrie Iosif Flaviu (Flavius Iosephus) cele trei „școli filosofice” care divizau Israelul în acea perioadă.

Knohl analizează un text antic, intitulat „Psalmii lui Solomon” și care a fost atribuit fariseilor, care ne oferă posibilitatea să înțelegem gândirea acestei secte. Spre deosebire de saduchei, care au negau existența Providenței divine, dar și spre deosebire de membrii sectei de la Qumran, care credeau în predestinare, fariseii credeau nu doar în Providență, dar susțineau și Învierea. Și mai important, este că această carte ne dă posibilitatea să înțelegem ce credeau fariseii despre Mesia. Psalmii lui Solomon spun textual: „Vezi, Doamne, și ridică pentru ei împăratul lor, Fiul lui David, la ceasul pe care îl vei alege, Doamne, să stăpânească peste Israel, robul Tău”.

Simplificând argumentele, fariseii aveau o concepție mesianică extrem de similară cu cea avansată de Isus, în vreme ce secta care l-a condamnat la moarte, saducheii, erau anti-mesianici și negau existența îngerilor dar și, după cum spun evangheliile, nu credeau în înviere morților (celebra întrebare absurdă, despre femeia căsătorită cu șapte frați) 

Knohl consideră că procesul lui Isus a fost punctul culminant al unui conflict între două curente biblice, care înțelegeau în mod radical diferit referințele la Mesia din Tora. Saducheii erau adepții unei școli de gândire pentru care divinul și umanul nu se amestecau și pentru care însăși ideea că Dumnezeu ar fi avut un fiu era o blasfemie. 

Pe de altă parte fariseii credeau în venirea unui Mesia, rege salvator al poporului ales care va proveni din casa lui David.

Un argument extrem de convingător pentru această apropiere dintre mesianismul lui Isus, care era influențat de gândirea sectei de la Qumram, și farisei este găsit de Knohl chiar în Noul Testament. În „Faptele apostolilor” este menționat un alt proces, de data aceasta fiind judecat Saul din Tars (viitorul sfânt Pavel) unde fariseii, de data aceasta participanți la discuțiile din Sinedriu, au intervenit în favoarea celui judecat, mai ales datorită similarității între opiniile lor, în special cu privire la problema învierii morților. În acest context Saul (Pavel) a strigat: „Fraților, eu sunt fariseu, ca și strămoșii mei! Sunt judecat pentru credința în învierea morților!”. Înainte de apariția doctrinelor creștine, confruntarea dintre mesianism și anti-mesianism a fost o problemă evreiască.

Concluzia este clară, Isus a fost condamnat pentru opiniile sale mesianice de către saduchei, iar dacă fariseii ar fi fost prezenți la proces, nu ar fi ajuns la moarte. Desigur, aici Knohl urmează o altă sugestie, avansată încă din 1906 de Albert Schweitzer, în cartea despre cine era „Isus istoric” (The Quest of the Historical Jesus). În fond Isus a venit la Ierusalim cu prilejul sărbătorilor pascale, i-a provocat pe saduchei cu bună știință, așteptând să fie arestat și ucis, prin această jertfă el punea în practică ceea ce spuneau textele biblice.

În evanghelii cei care l-au judecat și condamnat pe Isus au fost „arhiereii”, numiți de evangheliști Anna și Caiafa (de unde și expresia de la Ana la Caiafa), ajutați de un grup descris generic drept „preoți și cărturari”. Aceștia erau liderii religioși ai Templului și aliații politici ai Romei, de altfel Marele Preot era Caiafa, din casa Kathros, menționat și de Iosif Flaviu, care, ca și socrul său, Anna (la Iosif Flaviu el este Ananus, fiul lui Seth), era numit în funcție de către guvernatorul roman. Caiafa (ca și Anna, despre care doar evanghelia lui Ioan spune că ar fi luat parte la decizia de ucidere a lui Isus) era în mod radical anti-mesianic, dar și anti-monarhic. Detalii ne oferă și Iosif Flaviu, care spune în „Războiul iudaic” că saducheii credeau că Dumnezeu nu vede acțiunile oamenilor și nu călăuzește omenirea, că nu există nemurirea sufletului și nici nu urmează vreo răsplată sau o pedeapsă după moarte. Ideile lor nu sunt tipic evreiești. Pe de altă parte, chiar ideea existenței unui „Mesia”, așa cum o înțeleg creștinii astăzi, a fost o creație a iudaismul târziu. E de remarcat și faptul că textele biblice foloseau destul de liber apelativul de „Mesia”, acesta fiind atribuit inclusiv lui Cirus cel Mare, regele Babilonului, care este numit „unsul lui Iehova” (Isaia 45:1), adică „Mesia”. De fapt iudaismul rabinic, care s-a dezvoltat după distrugerea Templului de către romani în anul 70 e.n., a abandonat principiile saducheilor, tradiția rabinilor continuând o parte din ideile fariseilor, inclusiv mesianismul.

Ostilitatea între creștini și poporul evreu, acuzat pe nedrept că l-ar fi răstignit pe Isus, nu este bazată pe fapte reale. Procesul lui Isus a avut loc în contextul conflictelor între doctrinele evreiești, nu între evrei și creștini. Chiar dacă fariseii nu erau în total acord cu Isus cu privire la modul cum trebuia să se comporte Mesia, din punct de vedere doctrinar aveau valori apropiate. Knohl spune chiar că procesul lui Isus și mai ales condamnarea lui la moarte nu s-ar fi produs dacă romanii ar fi dat fariseilor funcția de Mare Preot și nu saducheilor, iar dacă printre judecătorii lui Isus ar fi fost prezenți fariseii, Isus nu ar fi fost răstignit. Chiar prin faptul că procesul a avut loc joi spre vineri, înainte de Șabat, a fost o înscenare a saducheilor, care erau minoritari în Sinedriul din Ierusalim, ei știind că fariseii nu vor veni la discuțiile cu Isus din pricina interdicțiilor din Legea mozaică.

După cum observă și Knohl, chiar numele lui Isus indică o conexiune mesianică, Isus este doar o variantă grecizată a adevăratului său nume, care era  Yeshua (sau Yeshu, în ebraică), însemnând Mântuitor sau Salvator (din „Yeho” plus „shua”, adică „Iehova ne va salva”). Întreaga filosofie religioasă a rabinului din Nazaret (și a sectei Nazarinenilor), începe prin citirea unui pasaj mesianic din cartea lui Isaia, în chiar sinagoga orașului său natal (Evanghelia după Luca (4:18-21). Acolo se spune că Isus ar fi anunțat că „Astăzi s-a împlinit Scriptura” care spune „Duhul Domnului este peste mine, pentru că El m-a uns” și în auzul vostru”, dar tot acolo este menționat faptul că mai mulți concetățeni ai săi („toți cei din sinagogă”) s-au „umplut de mânie” auzind una ca asta și au vrut să îl arunce într-o prăpastie.

Unii rabini contemporani, cum este rabbi Ariel Cohen Olloro, au propus „rejudecarea procesului lui Yeshua” și anunțarea unui alt verdict decât cel care a dus la suferințele din vinerea răstignirii. Poate că, așa cum susține autorul, este momentul pentru o vindecare a iernii acestei vrajbe între creștini și evrei, poate ar trebui să renunțăm la ideea că evreii ar fi de vină pentru moartea lui Isus.

Aici o discuție pe o temă apropiată între Knohl și Ishay Rosen Zvi

Filosoafe, filosoafe, câți Isuși îmi dai?!

O cărțică, rezultat al unor angoase pandemice ale marelui nostru „Gânditor de Dâmbovița”, pre numele său Gabriel Liiceanu, intitulată cu modestie „Isus al meu” (Humanitas 2020), propune nici mai mult nici mai puțin decât un alt sistem teologico-filosofic, care să ne ducă spre o „etică universală”. Volumul, cu titlu de cântare „pocăită” (ce putea fi interpretată de Diana Pup, printre alții), are ceva de șlagăr editorialistic, autorul însuși spune cu falsă modestie că a scris-o (și a terminat-o!) în două luni, timp în care n-a mai ieșit din casă, din pricina Covidului.
Cartea acestui Zwingli de Cotroceni, care se crede probabil un soi reformator teologic laic, mereu convins că descoperă smirna din tămâia filosofiei, este doar o lungă reciclare a unor idei deja vehiculate, consumate de vreo jumătate de mileniu de filosofie și teologie. Chiar și titlul este o trimitere la premisa protestantismului occidental, care afirmă (simplificat) că fiecare e cu Isusul mă-sii (cuius regio, eius religio). În bisericile tradiționale (cea catolică și cea ortodoxă), relația cu Hristos nu este personală și privată, ci comunitară. În fine, ipotezele din „Isusul Liiceanului” nu sunt altceva decât un „Personal Jesus” interpretat de Def Leppard, nu de către Depeche Mode (pentru cei care nu au văzut videoclipul, înseamnă bătrânicios și lipsit de creativitate). Toate marile „provocări” teologice din „Isus al meu” sunt niște truisme spuse în formă ostentativă. Premisa și posibilitatea existenței unui Isus „personalizat”, dar și raționalizat și explicabil, este o creație a Reformei care, rupându-se de catolicism, așa cum se întâmplă cu protestanții de felurite denominațiuni, a adoptat ideea că orice credincios poate avea o „relație personală” cu Isus, că accesul la divinitate nu trebuie intermediat de către o instituție sau de către o castă preoțească.

Revoluția teologică a beemvistului moralist și curajul de a promova „un Isus” personalizat, nu e mai mult decât o filosofie morală practică. Pigmentată cu formule voit provocatoare, cum este aceea că Biblia e „cel mai mare os-de-ros hermeneutic”, sau că Dumnezeu este „doar anexa lui Isus”, unele lipsite de consistență și coerență, fiind simple jocuri de cuvinte menite să genereze profit din vânzarea de „bestselleruri”, „Isusul lui Liiceanu” se alătură „Isusului lui Pleșu”, înhămat la căruța comercialismului. Cartea nu adaugă nimic la dezbaterea universală de idei, poate doar să fie o notă de subsol în subțirica istorie a filosofiei teologice mioritice.
Senzația cea mai neplăcută la lectură este dată de aglomerarea de țuțisme, asupra cărora nu merită să insistăm prea mult, dar care pot fi ilustrate ca posibile meme pe Internet. De exemplu, conform logicii paradoxului forțat practicat de acest discipol al lui Țuțea, Isus este definit ca „cel mai mare seducător din istoria omenirii”; sau „Isus este singurul muritor care alege să moară rămânând nemuritor” ori gogomănia conform căreia Isus ar fi afirmat că „este, fără să fie, ceea ce pretindea a fi”, astfel devenind „ceea ce pretindea”. „Isusul Liiceanu”, ar fi declarat un „război pașnic” întregii specii umane, scopul său fiind acela de a da omenirii „o nouă stare morală”, idee care e doar o prelungire a unei vechi ipoteze kantiene, o altă variantă de secularizare a întregii învățături creștine, care ar fi doar un „ricoșeu moral”.
În cele din urmă cartea se încheie cu o concluzie modestă, care arată că autorul a învățat lecția lui Isus, Liiceanu afirmând că se consider „un înger” (doar un pic). Dar, dincolo de aceste panseuri de licean care vrea să-și impresioneze colegele zglobii la o țigară în fundul curții școlii, există în Noul Testament o serie de paradoxuri reale, care generează un conflict între cel puțin „doi Isuși”.
Unul este „Isusul cel bun și blând”, care apare mereu cu zâmbetul pe buze, cam ca în filmele seriale despre viața lui Isus, cum este filmul de televiziune regizat de Bruce Neibaur, cu John Foss în rolul Mântuitorului (disponibil online https://youtu.be/VGmvS_WXgTA). Acest Isus, care se joacă tandru cu copiii, predică iubirea față de vrăjmași și recomandă întoarcerea celuilalt obraz este „Păstorul cel bun”, el e Isusul care iartă mereu și iubește necondiționat, e un personaj tandru, care mângâie și sărută pe toată lumea, care care caută mielul pierdut și îl aduce cu blândețe acasă, fără să îi tragă un toc de bătaie, după cum ar fi meritat.Însă, așa cum demonstrează Mark L. Strauss (Jesus Behaving Badly: The Puzzling Paradoxes of the Man from Galilee, InterVarsity Press, 2015), există un Isus mult mai întunecat și mai complex decât cel care ne este livrat în predicile convenționale de duminică și chiar în cărțile de teologie liceană.
La acest Isus „întunecat” merită ne gândim. El le spune ucenicilor să-și abandoneze și chiar să-și urască familiile, ba chiar îi îndeamnă la auto-mutilare, cerându-le să-și taie diverse părți ale corpului. În Matei 5:29-30 auzim un Isus fundamentalist, care vorbește ca un sadic. Decât să păcătuiești, mai bine îți dai o mână, îți smulgi limba, sau îți retezi un organ genital. Cu excepția scopiților, prea puțini au dus până la capăt aceste sugestii, cei mai mulți preferând o formă de castrare intelectuală, în stilul filosofilor de canapea.
El este Isusul amenințător, care ne sperie mereu cu Iadul, care ne spune că vom fi aruncați în Gheenă și vom arde etern. Există un Isus violent și necruțător, care blestemă smochinul numai pentru că nu îi face pe plac imediat, care aruncă porcii de pe stânci și care îi bate pe zarafi în templu cu biciul, provocând haos și distrugere.
Există și un Isus despre care nu vrem să vorbim și care e pomenit arareori la slujba de duminică, dar care e prezent în imaginarul creștinătății. El este Isusul rasist și sexist, care o alungă pe femeia canaanită când îl roagă să o ajute, care o compară pe sărmana femeie cu un câine, implicit stabilind un factor de segregare etnică. Sau nu este acest Isus sexist, din moment ce nu avea nicio femeie printre apostoli, iar singurele roluri atribuite femeilor era acela de a-i fi spălat picioarele și de a-i curăța corpul după moarte?
Cum conviețuiesc acești doi Isuși dihotomici? Albert Schweitzer explica această diferență prin conflictul dintre un „Isus istoric”, adică personajul uman și real, cu defectele și slăbiciunile omenești și „Isusul ficțional”. Acest Isus a fost de fapt creat și transformat mult mai târziu de către instituțiile creștinismului, care au făcut dintr-un rebel un predicator moralizator, dintr-un profet al Apocalipsei și al sfârșitului iminent al lumii, un profet de bun simț, care predică frăția și care promovează filantropia. Acesta este și Isusul cumințit, cel care le place tuturor filosofilor cu predispoziție spre morala socială. 
Eu prefer un Isus „băiat rău”, un „bad boy” din Palestina, care se comportă urât și căruia îi displăceau ipocriții și fățarnicii.
Antropologul religiilor, Hector Avalos urmărește traseul acestui Isus necuviincios (în The Bad Jesus: The Ethics of New Testament Ethics. Sheffield Phoenix, 2015), susținând că unele dintre ideile acestui „mauvais garçon” din Galileea stau la baza multor probleme ale societății contemporane. 
Uităm adeseori că Isus a fost un agitator religios, care își îndemna ucenicii să scoată sabia, un profet violent care denunța elitele epocii sale. Imaginea sa de pacifist, care îi îndemna pe discipoli să-i iubească pe toți semenii, ba chiar și pe dușmanii cei mai aprigi, care le cerea să dea totul în mod altruist este, cel mai probabil, o creație târzie a instituțiilor bisericești și al statului roman. 
Isusul „rău” afirmă că împărăția Domnului se ia cu forța, nu cu duhul blândeții, mesajele de blândețe și smerenie sunt în contradicție cu Fiul Omului care a intrat în curtea Templului și i-a bătut pe zarafi, aruncând cu sudalme  în stânga și-n dreapta. Când vorbește cu fariseii, pe care îi face de la obraz „ipocriți”, „morminte vopsite”, Isusul acesta e clar „băiat rău”, care îi stropește cu zdrachelină pe toți și le zice cum îi vine la gură. Uneori îi face orbi, alteori lacomi, prefăcuți, dar și copii ai Iadului, ba chiar criminali și copii de criminali (Matei 23:13-36). „Vai vouă”, le zice, „nu o să intrați în Împărăția cerurilor. Șerpilor, viperelor, în Iad ajungeți! Dacă eram fariseu, aș fi fost cel puțin enervat de acest Isus impertinent.
Ce ne facem cu mesajul de iubire totală și necondiționată dacă Isus îi spune chiar mamei lui să îl lase în pace cu pretențiile ei nejustificate, când aceasta îl bate la cap la nunta din Cana Galileii? El este Isusul enervat și deranjat, care care strigă la ucenicul său „Înapoi Satana” (iar dacă ne gândim că se referea la Petru, viitorul papă al papilor, putem găsi alte conexiuni neplăcute).
Găsim pretutindeni în Noul Testament această contradicție. Există un Isus spune: „Întoarce celălalt obraz” sau „„Fericiți făcătorii de pace, căci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5:9), dar și un Isus care zice: „Nu am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10: 34) și care proclamă explicit că „Am venit să aduc foc pe pământ!” (Luca 12:49). Este un Isus radicalist, care te exclude imediat: „Cine nu este cu mine este împotriva mea” (Matei 12:30) și cel pașnic, care ne îndeamnă la o obediență de rumegători. Cum e compatibil mesajul de iertare și acceptare a păcatului și a tuturor păcătoșilor, cu afirmațiile radicale despre „păcatul împotriva Duhului Sfânt”, care este de neiertat? Cum se împacă acel Isus al tuturor, cu Isusul elitist, care spune limpede că „mulți chemați, puțini aleși (Matei 22:14).
Mai există chiar și un Isus nedrept, care are propria sa viziune despre dreptate și care seamănă mai mult cu cruzimea și . Așa este în pilda „talanților”, unde apare formula șocantă „celui care are i se mai dă”, iar celui care are un sigur „talant” i se ia și ceea ce are. Ideea cu „de la cel ce n-are se va lua chiar și ce are” nu prea este atrăgătoare, iar faptul că servitorul „nefolositor” e aruncat în întuneric, acolo unde va fi „plânsul și scrâșnirea dinților” e destul de groaznic. Ce să mai vorbim de fiul risipitor, care cheltuie toți banii, iar fraierul de frate care a rămas acasă și a făcut tot ce trebuia nu primește nimic. La fel este povestea cu invitarea la masă a tuturor nespălaților, a ciungilor și a orbilor, care sunt chemați pe nemeritate.
Dacă Isus era blândul păstor, de ce le spunea contemporanilor săi, ca și vărul lui cunoscut cu numele de Ioan Botezătorul, că trebuie să se pocăiască sau vor arde în Iad?!
Ori mesajul lui Isus nu a fost chiar atât de clar și nici el nu știa ce voia, ori există niște contradicții generate de intervenția asupra gândirii sale din exterior. 
O posibilă explicație, care decurge din comportamentul lui Isus din timpul sărbătorilor de Paști din Ierusalimul anului 33, care l-au și dus la moarte, în urma unei condamnări rapide pentru blasfemie și sediție, este atac direct la adresa conducerii religioase și politice din acel moment. Unele dintre parabole sunt de-a dreptul defăimătoare și calomniatoare, mai ales când îi compară pe preoții evrei cu lucrătorii viei care nu-și fac treaba, care îi bat pe paznici și îl ucid pe fiul proprietarului.
Aici merită menționată ipoteza avansată de Samuel G. F. Brandon (Jesus and the Zealots: A Study of the Political Factor in Primitive Christianity, 1967), care documentează legăturile politice dintre Isus și zeloți. Dacă analizăm atent contextul, Isus a fost un revoluționar care avea legături directe cu mișcarea anti-romană, care nu a fost executat „de evrei”, ci a fost răstignit de romani pentru rebeliune împotriva Imperiului Roman. O dovadă este aceea că unul dintre discipolii lui, care se numea Simon, era descris ca „zelot”, înainte de a deveni creștin. Mai mult, „trădătorul” Iuda este numit „Iscarioteanul”, interpretat uneori ca un apelativ cu trimitere la localitatea sa de baștină (adică din Kerioth, o localitate din Israelul vechi, probabil orașul Kirioth din Moab). Dar „Iscarioteanul”, pe care Isus îl aprecia din moment ce îi încredințase finanțele micii sale congregații nomade, putea fi o poreclă legată de „sicarii”, grup de zeloți radicali care purtau pumnale, cuțite cu care erau gata să taie beregata necredincioșilor. Dacă acest „Iuda Cuțitarul” a făcut sau nu parte dintr-o grupare de ultra-fanatici, nu putem ști cu certitudine, însă fanatismul face parte integrantă din comportamentul multor credincioși (creștini și nu numai).
Isusul pacifist, după cum demonstrează Brandon, este o creație a latinizatorilor și a filo-romanizatorilor, proces explicit în evanghelia după Marcu. Insistența asupra faptului că Pilat din Pont a vrut să îl ierte pe Isus, chiar sugestia că el ar fi fost adeptul supunerii, că ar fi spus „dați Cezarului ce e al Cezarului”, arată că această dimensiune a lui Isus e inventată. 
Unde era Isus „împăciuitorul” când rabinul din Nazaret striga către elita preoțească a Templului, acuzându-i că au transformat Casa Domnului într-un cuib de hoți? E ca și când te-ai duce la Catedrala Mântuirii Neamului și ai zbiera în gura mare că Patriarhia e mai interesată de bani decât de cele sfinte (deși nu e greșit), dar să faci lucrul acesta în săptămâna de dinainte de Paști, este o ofensă atât de mare că până și blândul Teodosie de la Constanța ți-ar da în cap.
Eu îl iubesc pe Isus scandalagiul. El este Isusul care face totul pe dos, care schimbă lucrurile și care propune inversarea ordinii lumii, care transformă modul de gândire. Așa este în pasajul din Matei 5:43: „Ați auzit că s-a spus: „Iubește pe aproapele tău și urăște pe vrăjmașul tău.” eu vă spun… faceți invers. Și acesta e diferit de Isusul conservator,  care zice că nu a venit să schimbe nicio iotă din Scriptură. Exemple clare ale radicalismului său contrariant sunt menționate în repetate rânduri - Legea spunea clar că nu trebuie să lucrezi de Șabat. Ce făcea Isusul cel cuminte? Vindeca taman de Șabat, spre oroarea rabinilor și a credincioșilor din epocă. Și acum, dacă Isusul acesta ar merge prin cartierele religioase din Ierusalim, ar lua bătaie sâmbăta. 
Sunt multe lucruri pe de-a-ndoaselea în gândirea acestui Isus al schimbării. De exemplu, când ucenicii vin și îl întreabă cine va fi primul (după ce va veni Împărăția Cerurilor despre care, apropo, unul dintre Isuși anunțate că se va întoarce într-o generație, dar nu a mai venit), el le spune că primul va fi ultimul și ultimul va fi primul. Cred că au rămas cu toții bouche bée, pentru că Ioan și cu Petru se așteptau să primească ceva „foncții”.
Pe de altă parte Isus era un mare pișicher, de fiecare dată când fariseii și saducheii încercau să-l prostească, el le răspundea mereu înapoi cu o altă întrebare. De exemplu, o problemă dificilă, legată de plata taxelor, este rezolvată cu o șmecherie, aproape o scamatorie logică. El le cere o monedă și îi pune să spună cine era inscripționat pe monedă.
Adeseori, din motive practice, folosea vorbitul în dodii. Multe dintre pilde (a fost o dată un samaritean), proverbe (cine este fără păcat să arunce primul cu piatra), metafore (cămila și urechile acului), hiperbole (bârna din ochi), ghicitori (cine ziceți că sunt eu), jocuri de cuvinte (tu ești Petru, pe această piatră…) sunt vorbiri într-o dungă (adică cine are urechi, aude).
Cine a fost Isus cu adevărat? Era el un soi de Mahatma Gandhi, sau un fel de Malcolm X?
Era, așa cum îl etichetau unii contemporani, „un lacom și un bețiv, un prieten al vameșilor și al păcătoșilor” (Luca 7: 34), sau un ascet care respecta toate legile mozaice. Chiar și evangheliile ne spun că Isus era „băiatul rău din Galileea”, care, deși conaționalii lui care respectau Legea se fereau de „necurăție”, mânca și petrecea cu vameșii și cu prostituatele, ceea ce nu e un comportament demn de un moralist, mai ales că Legea zicea să nu te atingi de păcătoși. A fost Isus un predicator al unei „Împărăție spirituale”, care ne îndeamnă să ne gândim la Lumea de Apoi, sau un revoluționar al timpurilor sale, care dorea îmbunătățirea societății din care făcea parte. A fost mesajul său un mesaj al supuneri, perfect pentru obediența în fața puterii politice, sau unul al nesupunerii și răzvrătiri față de ipocrizie și convenții false?
Realitatea este că nu știm. Isus nu a scris nimic, deși știm sigur că știa să scrie și să citească. Tot știm despre Isus sunt Isușii cuiva, mai întâi a fost Isusul lui Pavel, apoi Isusul lui Constantin cel mare, Isusul lui Calvin și, de ce nu, Isusul lui Liiceanu.

Paștile antisemiților, paștile cailor și paștile heștegiștilor

Niscaiva intelectuali de pe plaiurile mioritice, ai căror strămoși au citit Biblia între două transhumanțe, s-au răscocorat la Patriarhia Română, că de ce Biserica ortodoxă română nu sărbătorește „Învierea domnului” deodată cu catolicii și cu protestanții. Supărați că românii sărbătoresc Paștile deodată cu rușii și crezând că „decalajul pascal” este o „relicvă a războiului rece”, acești teologi heștegiști anti-rusiști au lansat o inițiativă gogomană (aici mai multe despre inițiativa dandana https://www.g4media.ro/teodor-baconschi-si-adrian-papahagi-cer-ca-biserica-ortodoxa-romana-sa-celebreze-pastele-odata-cu-catolicii-si-protestantii.html) 
Sigur, ar fi ideal ca toți creștinii să sărbătorească Învierea în aceeași zi, așa cum sărbătoresc și Nașterea Domnului într-o zi cu totul aiurea, care coincide întâmplător cu Sol Invictus, Saturnaliile și ziua de naștere a lui Mithra. 
În mod real nici problema și nici soluția nu constau în „Înnoirea” calendaristică a bisericii, care a trecut la calendarul gregorian. Defazarea zilei în care este comemorată moartea lui Isus, evreu din Palestina și descendent al lui David, n-are nicio legătură cu calendarul iulian, nici cu Putin, nici cu Papa de la Roma, nici cu diaspora sau cu românii care vin cu sutele de mii în țară, să-și ciocnească ouăle și barele de protecție ale automobilelor „second-hand”.

Problema este mai veche și mult mai gravă. Nu este vorba de un decalaj calendaristic, ci de un decalaj ideologic, cu conotații rasiste. Deși există situații în care data Învierii coincide la ortodocși și la catolici (implicit și la protestanți, care sărbătoresc complezent alături de confesiunea majoritară din țara în care se află), defazajul nu are legătură cu catolicismul sau cu ortodoxia. 
Dereglarea pascală e foarte veche și se produce din pricina unei prevederi antisemite, stabilită încă de la sinodul de la Niceea în anul 325, când împăratul Constantin cel mare și episcopii săi fundamentaliști au hotărât în mod oficial că ziua de odihnă nu putea fi sâmbăta (care era Șabatul evreiesc), că adevărata zi de sărbătoare a săptămânii era duminica (pe vremea aceea prima zi a săptămânii) și că data Paştilor trebuie să pice într-o duminică. 

Aiureala calendarelor și zâzania Paștilor
Așa cum consemnează Eusebius în cea mai veche istorie a bisericii creștine, problema sărbătoririi Paștilor este mult mai profundă. Cel mai probabil că primele încercări de distanțare între practicile creștine și cele iudaice au avut loc în jurul anului 135 e. n., când episcopul roman Telesphorus („papă” în timpul lui Hadrian și Antoninus Pius) a mutat Paștile duminica, în loc de ziua de 14 Nisan (cf. Samuele Bacchiocchi, From Sabbath to Sunday). Mutarea trebuie înțeleasă în contextul în care împăratul Hadrian a declanșat o campanie anti-evreiască de mari proporții. Pentru a se distanța de revoltele din Iudeea, creștinii din capitala imperiului au recurs la măsuri radicale, inclusiv mutarea Paștilor și a zilei de odihnă.
Data sărbătoririi Paștilor este clară în Vechiul Testament. Tora stabilește clar că prima zi a anului este începutul lunii Nisan (Ieșirea 12: 1-2) , care este prima lună a calendarului evreiesc. Problema e că acest calendar e stabilit în funcție de mișcările Lunii, așa că Paștile sunt amplasate în prima zi cu lună plină din Nisan, după echinocțiul de primăvară, adică 15 Nisan. Lucrurile se complică și mai mult, pentru că data Paștilor evreiești poate fi oriunde între 26 martie și 25 aprilie, din calendarul gregorian (care este un calendar solar). De exemplu anul acesta ultima zi de Pesach este joi, 13 aprilie, iar anul viitor va fi marți, 30 aprilie. În plus, dacă folosim calendarul lunar treburile se complică și mai mult, pentru că „Luna nouă” nu are loc la oră fixă, astfel că există decalaje de câteva ore.
Oricum, creștinii sărbătoresc Paștile pentru că Isus însuși era un evreu credincios, care respecta tradiția mozaică. Chiar numele sărbătorii creștinești este evreiesc. „Paștile” sunt în ebraică „Pesach” sau Pasàch, care însemna „trecerea peste” poporul ales. Îngerul lui Dumnezeu, în frenezia lui ucigașă, a trecut peste casele evreilor din Egipt, care erau unse cu sânge de miel. De câteva mii de ani evreii sărbătoresc Pesach, care începe pe 14 Nisan și se încheie pe 21 Nisan. În ziua 14 din sărbătoarea evreiască sunt gătite Paștile, adică pâine nedospită și este sacrificat mielul de Paști (Korban Pesach). Știm de la Flavius Josephus că la Ierusalim se producea o hecatombă de Paștile evreiești, peste 250.000 de miei erau tăiați într-o singură zi (el se referă la anul 70, dar situația trebuie să fi fost similară și în anul morții lui Isus).
Cert este că și condamnarea, crucificarea și moartea lui Isus din Nazaret a avut loc în timpul Pesach. Isus a devenit Mântuitorul omenirii, substitut simbolic al sacrificiului, el fiind Mielul de Paști, un miel alegoric. Și, pentru că în greacă „pascho” înseamnă a suferi, numele sărbătorii s-a transformat dintr-o sărbătoare a pâinilor nedospite, într-o comemorare a suferinței. 
Evenimentele acestei suferințe, care par clar descrise în Evanghelii, poate cel mai explicit la Luca (22: 7-13), sunt ușor de urmărit. Isus merge la Ierusalim să sărbătorească Pesach, unde are loc celebra „Cină de taină”, de fapt o cină tradițională evreiască, astfel că e foarte posibil ca „pâinea” frântă să fi fost niște azime nedospite. După masa de Paști, Isus și ucenicii lui au mers pe Muntele Măslinilor și s-au culcat în grădina Ghetsimani (Marcu 14: 26, 32). Acolo, în timpul nopții, a venit Iuda și l-a trădat, el fiind arestat și a dus în fața Sinedriului, condamnat la moarte de Marele preot, precum și de rabinii cei mai de seamă, de bătrânii și cărturarii saduchei adunați la această judecată. Ponțiu Pilat a discutat cu el o vreme, apoi l-a trimis la răstignire. Isus ar fi murit în dimineața următoare, la „ceasul al treilea” (aproximativ ora 9 AM) în ziua Paștilor. 
Aici încep să apară confuziile, pentru că Ioan spune că a murit la „ceasul al nouălea” (aproximativ ora 3 PM). Tot Ioan, care e singurul martor ocular al evenimentelor care a lăsat consemnări scrise, e în dezacord cu Evangheliile celelalte (citiți Matei 27: 62, Marcu 15:42, Luca 23:54, Ioan 19:42). Dacă evangheliile sinoptice (Matei, Marcu și Luca) sugerează că Isus a fost răstignit după masa de Paști (adică pe 15 Nisan), Ioan susține că crucificarea și moartea ar fi avut loc chiar în ziua de Paști (adică pe 14 Nisan). 
Deși toți afirmă că Isus a murit într-o zi vineri, cu câteva ore înainte să înceapă Șabatul iudaic, nu există un acord. Problema cu relatările evanghelice face imposibilă fie executarea lui Isus pe 14 Nisan sau ce face imposibilă cina de Paști, care trebuia să aibă  loc în zorii zilei de 15 Nisan. Desigur, unii teologi au găsit soluția, Cina cea de Taină ar fost o pseudo-cină de Paști.
Acest dezacord a bântuit creștinătatea mult timp. Supărat că creștinii nu sărbătoresc Paștile deodată cu evreii, a apărut preotul montanist Blastus, care a provocat o imensă schismă la Roma, susținând cu argumente biblice că creștinii trebuie să țină Paștile așa cum spune porunca din „Ieșirea”. Papa Victor s-a opus vehement, insistând ca sărbătoarea să aibă loc duminica. Tot Eusebius confirmă că exista tradiția „părinților quartodecimani”, care sărbătoreau Paștile împreună cu evreii, adică oricând pica data de 14 Nisan, indiferent de ziua în care aceasta avea loc. Problema pentru creștini a devenit serioasă după ce s-a stabilit că duminica este ziua Învierii lui Isus. Sărbătorile evreiești, care calculează în fiecare an începând cu15 Nisan pot să pice în orice zi a săptămânii. Așa că Paștile puteau să cadă într-o zi de joi!
S-au căutat tot felul de soluții, Theodoret din Cyr, unul dintre primii istorici bizantini ai bisericii, menționează chiar existența unor creștini care sărbătoreau Paștile de două ori pe an (cap. 9). Pentru a evita aceste aberații, s-a stabilit o regulă universală de celebrare a morții lui Isus, care să nu coincidă cu „sperjurul evreilor”. Nu e de mirare că primii creștini au decis mutarea datei Paștilor, inițial într-o zi de duminică, apoi s-a decalat pentru că bunii creștini nu mai voiau să sărbătorească Învierea lui Hristos împreună cu Paștile iudaice.
S-au făcut și tot felul de tentative de a identifica data exactă a crucificării. Tertulian confirmă faptul că creștinii din secolul 2 credeau că Isus a murit în anul 29, pe 25 martie. Însă, ținând cont de informațiile furnizate de evanghelia lui Ioan, Colin Humphreys și Graeme Waddington (https://www.asa3.org/ASA/PSCF/1985/JASA3-85Humphreys.html) au calculat că există doar două date care să corespundă Paștilor sărbătorite vineri - fie pe 7 aprilie în anul 30 e.n., fie pe 3 aprilie în anul 33 e.n. (celelalte date, anul 27 și anul 34 sunt mult prea defazate istoric). Dacă e așa, atunci Isus a murit la ora 3, pe 3 aprilie anul 33!
Nici nu contează când „pică Paștile”, pentru că, de fapt, biserica creștină sărbătorește misterul pascal în fiecare duminică, liturghia este o rememorare a sacrificiului lui Isus.
Din păcate tot mai mulți creștini romglezi sărbătoresc Istărul (Easter în engleză vine de la Eastre, zeița primăverii, similară cu Ishtar, zeița fertilității), caută ouă de iepure prin iarbă și ciocnesc ouă Kinder și balotează cozonac (făcut, desigur, cu pâine mega-dospită)
Așa că, înainte ca teologii papagali de la noi să se apuce să ceară revenirea la ziua de sâmbătă ca ultimă zi a săptămânii și înainte să mâncăm pită nedospită, ar trebui să ne întrebăm ce sărbătorim de Paști? Contează „când” a înviat sau „dacă” a înviat, ori dacă e adevărat că a înviat?!

Cinema de-a râsu-plânsu sau la ce s-a gândit găina când a fost distribuită în film…

Oameni de treabă, regizat de Paul Negoescu, e un film de-a râsu-plânsu. Producția, care e nominalizată la 10 premii Gopo, începe în cheie parodică și se încheie într-o notă absurdă. În incipitul filmului vedem cum, de pe platforma unei dube, cade o găină în mijlocul drumului, iar găina devine o metaforă vizuală recurentă pentru diverse momente de intensitate narativă, de fapt funcționând ca un simbol simplist pentru personajul principal. Găina devine deranjantă, pentru că Negoescu o introduce ca un fel de indiciu hermeneutic. În curtea primarului o găină ciugulește în fântâna kitsch (ca semn al corupției), polițistul vrea să prindă o găină în mijlocul drumului (în punctul de inflexiune morală) etc., așa că găina putea să fie și ea nominalizată la Gopo.
Dacă nu știm la ce se gândește găina, ne dăm seama din primele scene că filmul e povestea unui om mărunt, polițistul Ilie din Băbuleni, personaj jucat de Iulian Postelnicu. Acest agent mutat disciplinar într-un sat moldovenesc uitat de timp, are apartament la Botoșani și idealuri mărunte, e divorțat și dornic să își cumpere o livadă. El trăiește de vreo zece ani într-o comunitate în care pare că nu se întâmplă nimic, dar unde, de îndată ce apare un nou polițist, lucrurile se schimbă.

Negoescu, care s-a remarcat după ce a făcut o adaptare contemporaneizată a nuvelei lui Caragiale „Două loturi”, publicată încă din 1898 și deja popularizată în cinemaul nostru, se dovedește un „caragialian” până la capăt. În acest film, spre deosebire de filmul anterior intitulat „Două lozuri” (2016), unde subiectul e tratat mai degrabă umoristic, Negoescu evoluează ca și marele dramaturg pe care îl consideră maestrul său, către tragedie.

Eforturile regizorului sunt oarecum ajutate de figura lui Postelnicu, care a câștigat un alt premiu Gopo pentru actorie (în rolul turnătorului „Vali” din filmul lui Andrei Cohn, Arest). Dar Ilie e un fel de „Buster Keaton de Botșeni”, care face tot felul de schimonoseli faciale, ridică din sprâncene și pune în mișcare felurite ticuri, care se vor expresive, dar care reduc dramatismul personajului. Acesta, ca și găina cu care e asociat, arată uneori ca un animal speriat, prins între faruri. Postelnicu, actor și scenarist (a scris inclusiv câteva episoade din „Las Fierbinți” cu care, din păcate, aduce și filmul lui Negoescu uneori), ar vrea să aducă puțin cu prințul Mîșkin, cu idiotul mistic, dar această asociere e posibilă doar dacă prințul s-ar fi născut la Fălticeni (sau la Focșani, ca actorul nostru) și ar fi vulgar fără motiv. 

Uneori grimasele lui Postelnicu ajută la construirea nui „comic din off”, cum este scena în care Ilie aude dialogul fratelui său cu fosta lui soție, sau când povestește cu primarul, iar concetățenii lor se bat în fundal. Dar, în general, el nu reușește să fie mai mult decât un Pristanda mioritizat, un slugoi al primarului care duce scândurile acestuia cu Mitsubishi-ul șefului și care o ia treptat razna, ca și personajul caragialian din „Două loturi”. După o lungă perioadă de acalmie, în primele 20 minute ale filmului nu se întâmplă mai nimic, regizorul și scenariștii săi (Radu Romaniuc plus Oana Tudor) ne introduc un prim moment de „tensiune”, în care îl vedem pe primarul Costică izbindu-se cu capul de stâlpul casei. După alte 20 de minute, în care urmărim deambulările inutile ale polițistului nostru, se produce și un fel de climax, când aflăm că a avut loc un incident narativ, moartea unui concetățean. De aici încolo povestea se transformă într-un „sfriller” scris dacă Agatha Christie s-ar fi născut la Vaslui, pentru că primarul, ajutat de popa din sat, l-a ucis pe soțul unei localnice dezirabile sexual.
Prin intermediul lui Ilie suntem introduși în lumea satului moldovenesc post-comunist, căruia îi lipsește complexitatea. Pare că în satul acesta nu mai există altcineva decât primarul (jucat Vasile Muraru), popa (jucat de Daniel Busuioc) și acoliții lor. E ca un banc despre România, în care primarul, cu popa și cu polițistul satului se întâlnesc la braserie să ia decizii, decizii însoțite adeseori de băutură. 
În acest sat inexistent, populat de figuri caricaturale, apare brusc un tânăr agent, pe nume Vali, care începe propria sa investigație. Aici lucrurile sunt legate cu ață scenaristică foarte albă. Nu doar că investigațiile criminale în sistemul românesc de justiție nu sunt făcute de polițiștii locali, în sistemul judiciar din România „strângerea probelor” se face doar sub supravegherea procurorului, de către ofițerii investigatori specializați, nu de către polițiștii de la țară, dar și pentru că totul se întâmplă subit, fără justificare.
Singura explicație este că regizorul și scenariștii s-au gândit să facă un soi de A Few Good Men moldovenesc. Ca și în filmul lui Rob Reiner (1992) asistăm la sfâșierea morală a justițiarului „de Băbuleni” care, presat de primarul mefistofelic și ucigaș, care încearcă să îl corupă, polițistul își descoperă vâna morală când află că tânărul polițist (jucat de Anghel Damian), pentru care postul de agent local fusese un „challange” și cu care se certase, e bătut până la moarte sau că soția victimei a fost alungată tot prin violență.

Problema este că, deși regizorul și scenariștii vor cu tot dinadinsul să complice povestea, așa cum au citit în cărțile lui Syd Field, faptul că „Iliuță” descoperă imoralitatea primarului după ce a fost zece ani mâna dreaptă a acestuia, că apar informații despre traficul de țigări abia la final, este doar un traseul narativ care duce direct la dilema morale a polițistului, dar care nu se susține în construirea intrigii.

Un alt element de dezacord este dorința de autenticitate cu orice preț. Accentul moldovenesc al personajelor, care ar trebui să dea o notă de veridicitate, este adeseori exagerat de către unii actori, deși majoritatea sunt din această zonă dialectală. Muraru, care e de pe la Piatra-Neamț, îi dă polițistului sfaturi sfaturi din categoria: „fașim și putiem să șie ghini” sau „fă ce-ți spune cujetul”, iar procurorul de caz (care apare și dispare subit) zice „prinșipii”, ca pe la Chișinău, de unde e actorul. Și spațiul e „provincializat” cu bună știință, oamenii trăiesc într-un soi de case uitate de timp, cu carpete pe pereți, iar în fundal apar și niște ucraineni contrabandiști și bătăuși, fără nicio explicație.   

La final aflăm că polițistul Ilie a mai „făcut pe nebunul” în urmă cu 10 ani, ceea ce justifică deznodământul care, din păcate, devine o sarabandă absurdă și cu totul necredibilă. Iliuță își pune chipiul de polițist și se hotărăște să fie justițiar, un de de „lităl uepon” de la Băbuleni. Se împușcă cu popa din sat, care e îmbrăcat cu un trening roșu și îl atacă pe polițist cu o toporișcă, pe care i-o înfige în spinare, polițistul împușcă mai mulți contrabandiști, primarul trage cu kalașnikovul și nu nimerește, toată lumea moare, mai ceva ca în actul final din „Hamlet”.
Oameni de treabă e bun numai ca să intre în portofoliul „Netflix”, la categoria „mioritic craim”, unde s-ar putea inventat genul polisierului de tip Tarantino de Vaslui. Pare mai degrabă ca un scenariu din „Las fierbinți” injectat cu lecturi din Schopenhauer și pus la perfuzii cu filmele realizate de Guy Ritchie. Dar altfel, nu are nicio treabă nici cu dilemele morale reale, nici cu suspansul detectivistic. E doar încercarea disperată a cineaștilor autohtoni de a face experimente cu genurile asociate filmului polițist. Altfel filmul nu e nici comic nici tragic, nu e nici amuzant, nici dramatic, e ca găina picată din bena unei dube în mișcare.

Filmul ca un act ratat al Istoriei

Nominalizat la 5 categorii ale premiilor Gopo 2023 (cel mai bun lungmetraj, debut, cel mai bun documentar, montaj și decoruri), a fost deja premiat la TIFF pentru cel mai bun documentar, Pentru mine tu ești Ceaușescu este o tentativă de film meta-cinematografic, un hibrid între documentar și filmul de ficțiune. Un documentar despre Ceaușescu ce începe doct, cu un citat din William James, care se referă la dorința tuturor ființelor umane de a părea importante, deja ne indică pe ce poziție se află autorul. Acesta nu doar că ne oferă o cheie de lectură, dar în mod evident arată care e intenția ideologică, de extracție neoliberală și anti-comunistă. Nici nu putea fi altfel, pentru că regizorul s-a născut în 1983, deci avea șase ani când a picat regimul ceaușist, așa că nu înțelege mare lucru despre acea epocă (și nici nu îl interesează). 

Tot ce reușește este un travesti al istoriei adevărate, o pastișă fără consistență. Singurul „curaj” al acestui regizor din noua generație, absolvent al UNATC promoția 2013, care și-a început cariera ca asistent de regie la Aferim!, este acela de a mai face o biografie a lui Ceaușescu după Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010), remarcabilul documentar parodic (mockumentary) al lui Ujică. Pare că acest prim film de lung metraj al lui Sebastian Mihăilescu e făcut din niște resturi de idei, din rămășițe de referințe rămase neironizate după falsa biografie a fostului lider al Republicii Socialiste România.

Premisa narativă este, pe cât de simplă, pe atât de ofertantă. Regizorul adună mai mulți tineri actori, pe care îi filmează în timp ce participă la o serie audiții („casting” pentru romglezi), unii jucând „rolul” unui Nicolae Ceaușescu tânăr, alții fiind distribuiți în roluri de adjuvanți. Dintre toți, tânărul Mihai Chirilă chiar ar fi meritat să fie distribuit într-un astfel de rol, o biografie realizată într-o manieră serioasă, așa cum destinul tânărului Ceaușescu ar merita, fie ca film de ficțiune, fie ca docu-dramă. Dar un astfel de film nu va fi niciodată făcut în România capitalistă, pentru că nimeni nu vrea să exploreze dimensiunea tragică a destinului acestui om, pe al cărui chip din portretele din adolescență se citește suferință intensă, cuplată cu furie, frustrare și chiar hotărâre.
Aici s-ar fi putut afla și principalul atu al acestui film, care putea să ofere șansa creativității, prin contrastul dintre mentalitatea generației de azi, oameni care au acum vârsta lui Ceaușescu în anii 30, dar care nu au cunoscut nici trecutul comunist și nici nu înțeleg situațiile în care sunt puși.
Pentru mine tu ești… folosește o abordare relativ banală, fiind realizat în „stil de making of”. Sunt nenumărate producții care folosesc elemente din filmul de producție, aspectele creative din culise, diverse accidente și incidente din timpul pre-producției. Aici este explicită influența lui Jude, care se resimte pe toate palierele acestei producții, „experimentalismul” fiind o notă distinctivă a unui grup de regizori care s-au format recent în cinemaul autohton. De la maestrul său este și preferința din acest pseudo-documentar pentru virajul în alb-negru, dar și pentru folosirea intertitlurilor în mod nejustificat (un capitol se numește „Amador”), precum și intercalarea fotografiei cu filmările propriu-zise sau maniera ironic-amuzată de adresare. În cele din urmă chiar și abordarea „filmului în film” (ca în Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (2019), face parte din „metoda Jude”, utilizată inițial în Cea mai fericită fată din lume (2009). 
Desigur, genul „filmului despre facerea unui film” este consacrat în istoria cinemaului mondial, există capodopere precum Hearts of Darkness (1991) în care Francis Ford Coppola își documentează tribulațiile din timpul realizării lui Apocalypse Now. Înregistrarea stadiului de pregătire a unui film („making of”-ul), uneori documentată fotografic de către un fotograf de platou, mai recent prin înregistrări video ale întregului proces, este uneori mai relevantă decât filmul însuși. De exemplu Coppola a trecut printr-o serie de dificultăți insurmontabile în timpul procesului de producție, care meritau o descriere detaliată, mai ales că ne oferă o înțelegere a modului de a gândi al acestui mare autor.
Acest efort meta-cinematografic, care pare să fie o repetiție pentru un documentar de ficțiune, devine o audiție ratată, pentru că alunecă de prea multe ori într-o pastișă de prost gust. Ca în cazul celuilalt film recent al junelui Mihăilescu, despre coșmarul bărbatului care se trezește fără penis, ciudățenia numită Mammalia (2023), nominalizată la Ursul de Aur la Berlin, pseudo-documentarul proiectează o senzație de viziune rocambolescă. Și în Pentru mine tu ești… travestiul și carnavalescul devin instrumentele de bază ale unui regizor care încearcă să iasă în din tipare, să se diferențieze. Numai că diferențierea cuplată cu lipsa de profunzime face ca uneori scenele să pară o bătaie de joc, potențialii actori fiind folosiți ca niște marionete, puși să joace în scene improvizate de un regizor care știe că nu îi va distribui în cele din urmă într-un film serios și că le va folosi idiosincraziile (și idioțeniile) în scopuri nedezvăluite la „casting”. Reiese chiar din discuțiile tinerilor actori în devenire, filmați într-o curte decrepită, că ei habar nu au că fac parte dintr-o înscenare (ceea ce ar trebui să ridice niște întrebări despre etica cinemaului).
Senzația de redundanță fără creativitate este obositoare. Minute în șir apar pe ecran o duzină de tineri de diverse origini etnice - unul se numește Zhang, altul Jawad, într-un puzzle de portrete ale tinerei generații din România de astăzi, intercalate cu lecturi dintr-un posibil scenariu al unui posibil film despre tinerețea lui Ceaușescu, amestecate cu lecturi din scrisori trimise lui Nicolae Ceaușescu, cu elemente din procesul de la Brașov sau cu referințe la „autobiografiile” scrise de „Nea Nicu” în acea perioadă. Uneori regizorul povestește cu tinerii participanți la selecție și, din când în când, le mai zice „Good!”, după care pe unii îi pune să recite diverse texte, îmbrăcați într-o manieră carnavalescă. 
Aici aberația ia locul absurdului, iar ubuescul e substituit de un grotesc gratuit. Un tânăr are pe cap o mască de leu și recită din capetele de acuzare de la procesul din 1935, altul ține o pușcă de plastic în mână, alții au căști de motoscuteriști pe cap, sau uniforme atipice pentru epocă. În această audiție bufă la un moment dat un actor care îl joacă pe „tânărul Ceaușescu” are la gât niște mătănii și cântă în ison popesc o melodie absurdă, după care îi sună telefonul mobil, în mod evident înscenat, iar tânărul vorbește despre înscenarea politică, folosind vocea lui… Ceaușescu. Uneori costumațiile sunt doar grotești, unui tânăr actor îi este pusă pe cap o cască cu globuri de Crăciun și un soi de mantie greco-romană absurdistă. Iar travestiul atinge caraghislâcul total când doi actori bărbați, care joacă scena întâlnirii dintre Nicolae și Elena, iar unul dintre ei, care are și barbă și e îmbrăcat cu o folie de aluminiu, o „joacă” le Lenuța. 
Unele imagini sunt sugestive, cum sunt reconstituirile unor fotografii de epocă (în stilul „jude-ian”, dar alte secvențe sunt doar niște experimente vizuale lipsite de noimă. Pe ecran vedem un plan detaliu fix cu un cablu de curent abandonat pe podea, în timp ce vocea din afara ecranului enunță elemente din „Autobiografia” fostului lider comunist. Lângă cablu regizorul plasează o fotografie decupată și micșorată a celebrelor portrete cu dictatorul, aflate în toate sălile de clasă ale României socialiste. Relevanța este doar în mintea creativă a lui Mihăilescu, care confundă adeseori prosteala cu profunditatea. 
A fi pro-fund nu e totuna cu a ajunge în străfundurile mentalului colectiv. Acest film este ratat și pentru că putea să fie o explorare a subconștientului colectiv, o scufundare în apele tulburi ale imaginarului care a permis ascensiunea lui Ceaușescu și a clanului său, dar regizorului îi reușesc doar niște jocuri de tip teatru sătesc.
Rezultatele acestui efort variază de la senzația de piesă de absolvire a unor studenți din anul I de la actorie la piese de teatru de cartier. Văzând unele mizanscene chiar mă întreb cine a nominalizat filmul pentru cele mai bune decoruri și care au fost calitățile și criteriile avute în vedere. Într-o astfel de scenă neconvingătoare un june actor e urcat pe un ciubăr, iar altul, cu un melon vopsit în alb, îi dă replica de parcă ar fi pe scena unui cămin cultural.
Sunt și elemente reușite, care țin mai ales de fragmentarul postmodern. Vedem o serie stop-cadre cu chipurile potențialilor „ceaușești” care sunt sugestive sau, când sala de audiții devine o sală de investigații, iar vocea regizorului seamănă cu vocea unui anchetator, narațiunea dobândește o ambivalență cu potențial, ratat și acesta.
Acest film, ca și celelalte menționate anterior, sunt doar expresii ale unui postmodernism întârziat tipic românesc (diferit de postmodernitatea târzie), apărut pentru că în cultura noastră nu au fost consumate la timp experimentele postmoderniste, care au fost la modă în Occident în anii 80, iar acum artiștii de la noi se reîntorc la niște instrumente defazate. Ca și filmul lui Mihăilescu, în fond un film ratat, suntem și noi o cultură a ratării și a defazajului temporal și ideatic. Experimentalismul de acest tip se practica în filmul din Vest în anii 70, redescoperirea lui în România mileniului trei nu e doar ridicolă, este și un indiciu al primitivismului cultural de la noi.
Ca și finalul acestui film când, după o oră și jumătate de filmări alb-negru, ne întoarcem în realitatea „colorată”, regizorul ne prezintă depourile din București, pe fondul unei interpretări manelizate a imnului muncitorimii mondiale. Să pui „Internaționala” într-o variantă ce pare cântată de Denisa Manelista (odihnească-se în pace) și să transformi refernul „Hai la lupta cea mare!” într-o versiune ce aduce cu „Să moară dușmanii mei” aruncă totul în derizoriu.
De altfel concluzia filmului, enunțată în conversația finală dintre regizor și un potențial actor, care discută despre „ieșirea din zona de comfort” (comfort zone la romglezi, în română nu există!), este tipică pentru generația aceasta: „măcar ne-am distrat”.