La şcoală în Nomeclaturia

Înţelegerea rolului jucat de intelectualitate în regimul comunist reprezintă una dintre cele mai ofertante câmpuri de studiu din cercetarea contemporană. Discuţiile despre elitele autohtone în comunism a constituit o preocupare constantă a studiilor despre comunismul românesc în ansamblul său, Katherine Verdery fiind printre primii cercetători care a pus în discuţie relaţia “incestuoasă” dintre unii intelectuali şi impunerea regimului comunist în România postbelică (Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Bucureşti 1994). Ulterior Dennis Deletant (Ceauşescu şi Securitatea, Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, Bucureşti, Humanitas, 1997) a problematizat şi el relaţiile dintre aparatul de represiune şi reprezentanţii elitelor culturale. Un alt volum de referinţă apărut recent a fost acela al lui Sorin Adam Matei (Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor, Editura Compania, Bucureşti, 2004), care a pus în discuţie problema efectelor de lungă durată avute de totalitarism asupra rolului social jucat de intelectuali în România post-comunistă. Volumul lui Stelian Tănase (Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu Dej 1948-1965, Humanitas, 2006) care a adus o serie de clarificări importante în aceeaşi direcţie, au fost anticipate de studiile unui Marin Niţescu (Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Humanitas, 1995) sau Sanda Cordoş (Literatura între revoluţie şi reacţiune, Biblioteca Apostrof, 1999) care nuanţau componenta “proletcult” şi efectele proletcultismului în zona relaţiilor dintre putere şi scriitori.

Cartea lui Mihai Dinu Gheorghiu, Intelectualii în câmpul puterii. Morfologii şi traiectorii sociale (Polirom, 2007) constituie o dublă inovaţie în acest context. Pe de o parte ea este o necesară incursiune într-un domeniu prea puţin analizat din procesul de îndoctrinare ideologică specific perioadei comunistă: formarea elitelor intelectuale. Pe de altă parte, volumul acesta aduce o abordare metodologică ce indică principala slăbiciune a abordărilor ştiinţifice de la noi – lipsa unui proiect coerent de studiu al epocii din această perspectivă a rolului intelectualilor la impunerea regimului totalitar.

Nucleul central al cărţii lui M. D. Gheorghiu este concentrat în jurul studierii structurilor educative, cu precădere a mecanismelor care compuneau sistemul de formare din învăţământul statelor comunist, satelite ale URSS. La noi studierea acestui aspect a fost mult timp limitat la ceea ce descria Dennis Deletant drept rolul “şcolii de la Doftana” în formarea viitorilor lideri ai partidului. Mihai Gheorghiu face o schiţă socio-istorică a evoluţie Şcolii Superioare de Partid, devenită Academia Ştefan Gheorghiu, secondată de Centrul de Perfecţionare a Cadrelor şi de Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice şi a rolului acestora în definirea “intelectualului de partid”. El trebuia să fie instructor, pedagog şi mobilizator al ideilor Partidului, trebuia să exercite o funcţie agitatorică şi să participe la reconcversia societăţii în ansamblul ei.

Dacă studierea instituţiilor “maligne” ale totalitarismului s-a făcut extensiv în România, modul cum au devenit intelectualii agenţi social ai regimului, cum au acţionat instituţional şi cum a funcţionat relaţia de ambiguitate continuă, complacerea şi coabitarea cu sistemul, au fost trecute pe un plan secundar. Volumul lui Gheorghiu recuperează acest hiatus de cercetare şi, bazându-se în principal pe studiile realizate de grupul de la Institutul Max Planck din Germania, pe cercetări cantitative şi calitative asupra instituţiilor est-germane şi, mai ales, prin interviuri şi anchete aplicate asupra “cadrelor” din Germania comunistă, cartea devine un exemplu metodologic pentru studiile de gen. Nucleul informaţional al cărţi este dat de cercetările directe ale lui M. D Gheorghiu, care a realizat mai multe interviuri în Germania şi chiar la Moscova, dar şi în România – mai puţine – prin care se conturează imaginea rolului elitelor intelectuale în instituţionalizarea comunismului.

Mihai Gheorghiu abordează fenomenul din perspectiva istoriei sociale (explicit “îndatorată” lui Bourdieu), încercând să contureze o sociologie a “intelectualului de partid”. El se bazează pe un demers comparativ, utilizând fondul documentar disponibil în Germania de Est şi punând în practică o excelentă descriere a sistemul de educaţie. Descrierea şcolilor Kominternului şi ale Komsomolului, ori a şcolilor marxiste din RDG, prezentarea dintr-un unghi comparatist a felului cum a fost aplicat modelul sovietic în spaţiul URSS, în RDG şi în RPR/RSR, recurgând la o comparaţie între politicile universitare din mai multe ţări foste socialiste şi la o analiză a modului în care erau predate ştiinţele sociale în universităţile blocului comunist, M. D. Gheorghiu reuşeşte să contureze principalele mecanisme prin care era creată “inteleghentsia Estului”.

Premisa centrală a cărţii este aceea că înţelegerea ideologiei comunismului (autohton şi internaţional) nu se poate face fără a cunoaşte structurile pedagogice prin care acesta era perpetuat. Iar analiza comparată a sistemelor din diversele ţări comuniste oferă o perspectivă de ansamblu şi despre felul cum funcţiona învăţământul de partid nu numai în instituţiile vizibile - cum era Academia Ştefan Gheorghiu - ci şi în celelalte forme de educaţie prea puţin.

Cine sunt de fapt intelectualii comunismului? Cartea lui Mihai Gheorghiu schiţează imaginea “cadrelor Partidului”, care începe cu diverşii aparatcici, continua cu tehnocraţii sistemului, cu activiştii şi funcţionarii activi şi se termina cu intelighentsia (în sens sovietic). De altfel cultura proletară, care a impus un nou model de “intelectual”, unul cu “dosar bun”, cu origine socială “sănătoasă” s-a bazat pe recrutarea forţată şi crearea unui “nucleu dur” cu care au fost populate universităţile. Aceasta a fost însoţită de recrutarea colaboratorilor regimului comunist din sistemul academic şi universitar, prin cooptarea candidaţilor “credibili” şi prin atribuirea de roluri sociale “oamenilor loiali”. După distrugerea societăţii civile “trandiţionale” această nouă intelectualitate a compus instituţii specializate în reproducerea sistemului comunist, iar transformarea muncitorilor, prin şcolile de partid, în noua elită intelectuală a socialismului a fost numai unul dintre mecanismele prin care regimul comunist s-a confrunta cu dilemă socială majoră: pe de o parte intelectualii vechiului regim trebuiau epuraţi şi exterminaţi - din perspectiva luptei de clasă – şi, pe de altă parte, sistemul avea nevoie de propriii săi “funcţionari”, de o “armată inteligentă” care să devină instrumentul său cultural.

Partea a doua a cărţii, care se ocupă în principal de relaţiile de putere, de dimensiunea simbolică a interacţiunii dintre scriitori şi politică este mult mai relevantă pentru situaţia din România decât prima parte, concentrată pe o problematică generală a comunismului european. Şi în partea a doua Gheorghiu discută probleme referitoare la distribuiţia puterii simbolice în cadrul societăţilor comuniste şi tratează chestiunile ce privesc angajarea şi dezangajarea ideologică a intelectualităţii “înalte”, prin studierea modului cum funcţionează Uniunile Scriitorilor, prin tentativa de explicare a moştenirii nefaste pe care aceste structuri au lăsat-o în post-comunism şi prin discutarea problematicii exilului şi a statutul scriitorului în interiorul regimului represiv, această parte a cărţii este mult mai “aplicată” pe contextul autohton.

Pentru că, în cazul României, comunismul nu exercitase o atracţie atât de mare pentru intelectualii din epocă, aşa cum se întâmplase cu alte ţări intrate ulterior în blocul sovietic, ţara noastră nu avea un Bertold Brecht sau un Georg Lukacs şi nici nu dispunea de un “fond” de intelectuali de stânga care să facă mai uşoară tranziţia. Aşa se face că România reprezintă un caz aparte şi merita o cercetare aplicată detaliată.

Aici este al doilea beneficiu, indirect, al cărţii lui M. D. Gheorghiu. El indică o mare problemă a proiectelor de cercetare de la noi. În România lipseşte cu totul un aparat de cercetare, cum se întâmplă cu sistemul de studiu aplicat asupra situaţiei din fosta Republică Democrată Germană. Noi nu avem “poveşti de viaţă” sistematizate - cu excepţia unor rare exemple din presa cotidiană -, nu există documente de istorie orală, autobiografii şi interviuri realizate ştiinţific prin care să avem o imagine asupra rolului jucat de intelectuali în menţinerea comunismului şi, în special, în crearea naţional-comunismului ceauşist. Romanele de genul Pumnul şi palma al lui Dumitru Popescu, ori confesiunile romanţate ale unora dintre liderii de opinie comunişti nu pot să constituie documente credibile. Ar fi nevoie de un studiu (cum este cel iniţiat de Ivan Szelenyi) prin care să se realizeze interviuri (cu zecile de aparatcici ai sistemului de învăţământ ceauşist), să se pună în mişcare câteva mii de chestionare (în rândul elitelor intelectuale) pentru a vedea ce s-a întâmplat de fapt cu intelectualitatea românească. Astfel de studii ar trebui aplicate asupra elitelor media, asupra elitelor din literatură şi asupra acelora din cultură, dar, mai ales, asupra elitelor “funcţionale” ale Partidului, pentru a avea o imagine de ansamblu despre “cadrele” care compuneau elita economică şi ideologică a statului comunist.

De exemplu, deşi avem un dicţionar al torţionarilor (prin remarcabilul Lexicon negru realizat de Doina Jela), nu avem un dicţionar al profesorilor şi a cadrelor didactice din învăţământul superior, care au fost implicate în procesele educaţionale, şi ideologice mai ales, ale comunismului. Nu dispunem de o bază de date cu privire la principalii ideologi ai sistemului şi nici nu există studii exacte cu privire la modul în care s-a produs “convertirea” unora dintre intelectualii români din perioada pre-comunistă şi integrarea lor în maşinăria de propagandă. Mulţi intelectuali au fost cooptaţi în Comitetul Central, rolul lor fiind unul activ în instituţiile publice ale regimului, dar nu avem date privind implicarea intelectualilor în buna funcţionare a regimului. În plus nu dispunem nici de cercetări aplicate asupra fenomenului disidenţei şi nici nu există descrieri ştiinţifice ale rolului jucat de carieriştii comunismului în perpetuarea structurilor sociale. În aşteptarea unor asemenea studii, volumul lui Mihai Dinu Gheorghiu rămâne un etalon de probitate ştiinţifică.