marți, 14 august 2007

Big Bong, Blea Bong, Bada Bong!


Există scriitori pe care aş fi vrut să nu-i fi citit...”, este o replică din ultima scriere a lui Alexandru Vakulovski, Bong (editura Polirom, 2007). Într-adevăr, dacă nu reuşeşti să treci peste pojghiţa fină compusă din zaţul de urină, amestecată cu lichid seminal şi vomă, rămâi cu senzaţia acută că timpul pe care ţi l-a furat lectura celor aproape 400 de pagini despre consumul de droguri, incest şi abuz sexual, infanticid, violenţă sexuală, abuzuri fizice sau moartea indusă de supradoze, ar fi fost mai bine cheltuit cu filme de groază.
Sunt două scene de la debutul cărţii, în care autorul poveşteşte cum mama lui se întoarce acasă la tatăl lui “oficial”, după ce făcuse sex cu prietenul cel mai bun al acestuia, care o lăsase gravidă. Tatăl, fără să bănuiască ceva, o violează pe mamă, care, în următoarea scenă, le povesteşte părinţilor că este gravidă, părinţi care o bat bestial, bătăi şi violuri care sunt resimţite de pruncul Vakulovski (destul de improbabil ca fecundarea să se fi produs, totuşi, atât de repede). Uneori am avut impresia acută că Vakulovksi reprezită varianta drogată a lui Ion Creangă, că asist la nişte amintiri din copilărie şi adolescenţă, răsturnate - unul dintre capitole, sau mai bine “reprize”, se încheie chiar cu formula pervertită din povestiri: “Iar călăreaţa fără cap a încălecat pe-o şa, a călcat pe cap nişte copii, aşa, mai aveţi ceva anaşa? ne-a întrebat, nu, atunci pa! eu am plecat!”).

Vakulovski este un povestitor ratat, un narator “nahui” de atâta “curneală”, iar într-un episod narativ din Bong – unde, în alt loc, îl vedem cucerindu-şi interlocutorii cu poveştile sale - o spune explicit: “Mai dă-mi o iarbă, e-he-he, imediat o să-mi apară aripi. E-he-he, vreţi să vă spun o poveste?”. Din păcate Vakulovski nu poate să spună o poveste până la capăt, nu are (încă!) forţă narativă şi consistenţă epică.
Dacă editurile autohtone au descoperit mai nou fenomenul “chic-lit”, prin Vakulovski editorii de la noi au impus în literatura română ceea ce se cheamă “drug-lit”, literatura amplasată în contexte ale consumului de stupefiante, un sub-gen al literaturii pentru adulţi. La polul opus, un exemplu pozitiv ar trebui să fie romanul lui Irwine Welsh, Trainspotting, care a făcut senzaţie în anii '90 şi care a devenit un film-cult al noului cinematograf britanic. Din păcate cartea/cărţile lui Vakulovski nu se apropie decât de senzaţia pe care o generează Welsh şi nu de substanţa acestuia. Un suprarealism care se întâlneşte cu ficţiunea indusă de droguri ar putea să fie o bază pentru o estetică romanescă, dar la Vakulovski ea rămâne oarecum superficială şi primitivă, aşa cum sunt referinţele prea transparente la Lewis Caroll, prin iepuraşul ţăcănit care apare şi dispare în povestire.
Ce îi lipseşte lui Vakulovski pentru a fi un scriitor de romane? În primul rând îi lipseşte umorul, o asemenea literatură nu poate fi făcută din presiunea continuă a violenţei. Măcar sarcasmul din versurile lui Kurt Cobain dacă s-ar fi lipit de scriitorul Letopizdeţului. Altfel, “Bong” nu este altceva decât ceea ce spune titlul – “bulibuleatorul”, sau “bong”-ul, pipa cu apă prin care se fumează cannabisul. Cartea este o lungă colecţie de manifestări aproape copiate din tratatele care descriu reacţiile cauzate de consumul prelungit de canabis: logoree cuplată cu închiderea în sine, intensificarea percepţiilor vizuale, perceperea distorsionată a realităţii, incontinenţă, comportament sexual aberant, stare continuă de vomă. Autorul însuşi simte nevoia să traducă termenii centrali ai acestui pseudo-roman – iar aceştia conturează un univers adictiv. Cuvintele care descriu universul lui Vakulovski sunt adhaneac (starea în care începe să dispară efectul drogurilor), cunire (fumatul de iarbă), gruzeală (starea de confuzie după consumul de droguri), peregar (stare proastă după beţie), pricăleala (starea de bine după drogare), a se şiri (a-ţi băga în venă droguri), iar formula magică a acestui univers este simplă: “Să te droghezi. Să bei. Să te faci pulbere”. Vakulovski vrea cu tot dinadinsul să contureze un univers diform, ca văzut prin lentila drogatului, de cele mai multe ori reuşeşte, dar alteori eşuează lamentabil în auto-referenţialitate.

Abjecţia şi jegul sunt ficţiunile lui Vakulovski, cu ele îşi acoperă angoasele din realitate. Cu toate acestea, autorul nu este atât de departe de realitate pe cât ar vrea, în fundalul poveştilor sale “cu drogaţi” apar frânturi din lumea “dinafară”. Vakulovski face politică – şi încă una militantă – este la curent cu noutăţile istorice – chiar cu geostrategiile locale şi regionale – apar tovarăşul Reagan şi Gorbaciov, se fac referiri la Mircea Radu, Andreea Marin şi Ghiţă Mureşan. Vakulovski strigă de 1 Decembrie strigă “Suntem o naţiune de curve” (care naţiune?!), are probleme cu ştampila în paşaportul moldovenesc, vorbeşte despre “Puti-n Kremlin” ş.a.m.d.
Evident nu este o proză dez-implicată, este o proză despre tentativele disperate de separare de real.
Tema centrală, în jurul căreia se construiesc elementele narative este pierderea controlului, descrierea unei lumi unde “normalitatea a luat-o razna”. Întrebarea, însă, rămâne ce este ficţiune şi ce este adevăr în literatura pe care o dezvoltă basarabeanul fără ţară, rusul fără Românie, Alexandru Vakulovski? El însuşi recunoaşte subterfugiul la care ne supune: “Fug de realitate, că mă seacă”, declară el. Pe de altă parte el trăieşte cu o nostalgie poetică aproape naivă şi infantilă. “Fumul urmcă printre circumvoluţiuni, mă zgîrie pe creier. Privesc cerul şi mă eliberez”. Sau, în altă parte, şi mai explicit: “...am ales să bag un haş decît să mă sinucid, că mă ascund după nişte cuvinte cînd de fapt aş avea nevoie de un singur lucru, dar care să cuprindă şi altceva: normalitate.

Vakulovki este un Esenin eşuat în literatura română, un suflet cuprins de disperare, care se luptă cu “Omul negru”, care primeşte vizite stranii dintr-un alt univers, un univers paralel şi monstruos, de care nu poate să scape. Creierul lui este bântuit de omuleţii negri ai lui Harms (din care citează adeseori), dar suferă din lipsa de iubire. Dispreţul (de multe ori mimat) de sine şi dispreţul faţă de ceilaţi este asociat cu momente de gingăşie sentimentală, aproape dureroase. Volumul este o “artă a dezimplicării”, a celui care este pretudindeni şi peste tot un străin, dar care duce cu el nostalgia apartenenţei. Vakulovski spune că România nu este ţara lui, dar trăieşte şi scrie în România; îşi urăşte părinţii, îi e greaţă de bunici, dar suferă cumplit de pe urma lor; nu are aderenţă la umanitate, dar iubeşte oamenii.
Ceea ce numim cultură e de fapt o varză stricată”, spune Vakulovski, dezvăluind resursele anti-literare ale demersului său. Ireverenţa, obscenitatea, vulgaritatea fără limite, imoralitatea – toate sunt elementele anti-literaturii practicată de Vakulovski, protestul său făţiş faţă de forme, însă, este unul estetizator, calofil chiar. Textele sale ajung să fie tarate de o violenţă lipsită de orice naturaleţe, povestită într-un grai molcom şi aproape placid, iar uneori toată adunătura de înjurături, cu care îşi acoperă neputinţele epice, nu reuşeşte să ajungă la autenticitate, violenţa de limbaj exagerată făcând necredibile multe dintre dialoguri.
O altă influenţă, directă şi explicită, asupra scrisului lui Vakulovki o exercită noul val de muzică din generaţia hip-hop, grunge, iar pe unii dintre ei îi portretizează în textul său, cu unii este prieten, pe alţii îi admiră. Sunt pagini întregi în care autorul povesteşte ca şi când ar fi în spatele scenei la concertele trupei Paraziţii, Luna Amară sau Zdob şi Zdub, iar Cheloo (“Fabricantul de gunoi”), la care face referinţă ca şi când ar fi un etalon estetic, este idolul lui Vakulovski. Aici paraliteratura se întâlneşte cu estetica unei culturi “underground” şi cu mecanismele producţiei culturale alternative.
În acest context trebuie spus că, deşi postmodernismul a extins graniţele literaturii până dincolo de limitele ambiguităţii estetice, scriitura lui Vakulovski nu poate intra la categoria “roman”. Cu toate că a fost etichetat drept “roman”, fie dintr-o eroare a editorilor, fie din trufia autorului de a face “romane”, ca şi în celelalte producţii din trilogia
Letopizdeţ, Bong este o combinaţie stranie dintre fluxul de memorie (alterată), dialoguri virtuale (culese din conversaţii “pe messenger”), auto-ficţiunea, jurnalul personal, monologul şi poezia în proză. Genul de “roman” pe care îl scrie Vakulovski este întemeiat pe naraţiunea discontinuă, pe scăpările de personalitate. Există momente de sclipire, uneori vorbirea se face la feminin, această “voce” feminină apărând ca un contrapunct incomplet dezvoltat (ceea ce e regretabil), Vakulovski nefiind capabil să genereze o naraţiune pe mai multe planuri de identitate.
Vakulovski a rămas acelaşi tânăr furios din primele două cărţi ale seriei Letopizdeţ, şi-a păstrat toate tarele şi toate punctele de forţă. Un astfel de punct forte îl constituie construcţia şi descrierea personajelor, toate personajele sale, care trăiesc într-un univers “jegos”, într-un spaţiu al abuzului de substanţe, ei vieţuind prin “pub”-uri, birturi şi cămine studenţeşti, la concerte şi chefuri unde se succed partidele de sex în grup şi reprizele de drogare, sunt vii şi pline de culoare.

În plus, Vakulovski este un anti-narator autentic, care ştie cum să construiască anti-poveşti, care poate să genereze universuri fictive puternice. Acum că a încheiat această auto proclamată trilogie Letopizdeţ (Pizdeţ, Cactuşi albi pentru iubita mea şi Bong) va fi în stare să se reinventeeze pe sine şi să arate ce înseamnă adevăratul scriitor care este Alexandru Vakulovski, un scriitor care poate să iasă din capcana infantilismului strident şi redundant, care este capabil să genereze un “roman”, suprarealist, violent, vulgar, cu subiecte din lumea drogurilor, dar epic, cu personaje autentice şi cu o linie narativă coerentă.