Există un scriitor. Îl iubesc. Îl urăsc.

Péter Esterházy a debutat în literatura maghiară cu câteva texte de proză experimentală (Fancsikó şi Pinta, urmat de Nu fiţi piraţi în ape papistaşe şi de excelentul Roman-de-producţie – deocamdată netraduse în româneşte), iar această componentă experimentală, cristalizată şi maturizată, l-a transformat într-unul dintre cei mai importanţi prozatori contemporani.
Din păcate, deşi tradus la noi de mai mulţi ani (Verbele auxiliare ale inimii au apărut la Institutul European încă din 1997, O femeie a fost tipărit în 2002 de Humanitas), proza lui Esterházy a fost oarecumva într-un con de umbră, ignorată şi de cititori şi de critici, probabil şi din cauza tirajelor limitate şi a unei mediatizări slabe.
Începând de anul trecut (prin efortul Aneimaria Pop şi al editurii Curtea Veche) au fost publicate şi republicate o rafală de romane (O femeie, Harmonia Caelestis, Ediţie revăzută), toate conturând o expresie a literaturii recente (şi apropiate de noi) care nu merită trecută cu vederea.
Dintre toate aceste romane recente cel mai drag mi-a fost "O femeie", o carte pentru care a meritat să mă trezesc dimineaţa la 5, după ce l-am abandonat cu suferinţă seara la 12 (eu nefiind o pasăre de noapte!). Cartea începe simplu, cu propoziţiile (repetate/ inversate ulterior în nenumărate ipostaze, forme, situaţii şi relaţii): Există o femeie. Mă iubeşte.
Aparenta simplitate cu care îşi amăgeşte Esterházy cititorii este dublată de o suită de mijloace narative care duc o complexitate încântătoare. Această complexitate face interschimbabile nu doar identităţile personajelor, opiniile despre obiectivele narative, ci şi poziţia naratorului/cititorului. Pentru că lectura cărţii este, pe cât de captivantă, pe atât de primejdioasă pentru cititorul neavizat. Pentru cei care aşteaptă un roman erotic (aşa cum se întâmplă şi în cazul Puţinei curvăsării maghiare), erotismul nu este altceva decât o metodă prin care se generează schimbări abrupte de situaţie - aşa cum se întâmplă în „capitolul” 90 - „Există o femeie. Mă iubeşte. Mă urăşte. Mă iubeşte. Mă urăşte. Nici măcar nu e femeie. E bărbat. Mă iubeşte. Mă urăşte.” – unde transpoziţia este dusă la marginile ei extreme. (Aceeaşi transpoziţie care apare în capitolul 50, "Există un bărbat. M. U. Nu, totuşi e o femeie...")
În acest sens, Esterházy rămâne un experimentalist, dar unul lipsit de orice fandoseli formaliste. Proza lui este frugală, verbul lui echilibrat şi bine cântărit, totul pentru a genera imagini şi emoţii extraordinare dintr-un minim de resurse livreşti. Fiecare bucată de proză este un decupaj, o secţiune transversală prin viaţă, emoţii şi sentimente. În 97 de astfel episoade, Esterházy creionează un univers sentimental în care nu numai că iubirea şi ura coexistă, dar coexistă şi dezgustul cu pasiunea, promiscuitatea şi fidelitatea, dorinţa şi suferinţa, toate lucrurile despre care ştim şi despre care nu ştim că însoţesc iubirea.
Povestirile sunt legate între ele prin fire nevăzute, prin subtile referinţe textuale, unde elementele lexicale şi indiciile caracteriologice fac dintr-un text aparent fragmentat, o structură unitară. Dacă fiecare povestire luată în sine este perfect autonomă, în acelaşi timp toate povestirile descriu un singur mecanism emoţional.
Este vorba despre o femeie, care este toate femeile, care nu este nicio femeie, care, la urma urmelor nici măcar nu este o femeie, ci un bărbat, bărbat care sunt eu însumi, cititorul, scris şi rescris de autor.
Această abilitate plurivocă, multifaţetată, construită cu minim de mijloace reprezintă forţa extraordinară a scriitorului din orice timp, din orice gen.
Restul e lectură!