Sadicul şi masochistul (poveste din istoria culturii române)

După ce l-a "tranşat" pe Nae Ionescu, demonstrând fără drept de apel că a fost un plagiator neruşinat, după ce a arătat cu luciditate că Emil Cioran era “bolnav” de puţin hitlerism, Marta Petreu a lansat încă o provocare pentru dezbaterea de idei din cultura noastră.
Parafrazând o formulă sartriană, adecvată situaţiei de altfel, Marta Petreu a publicat recent (Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu şi Mihail Sebastian, Polirom 2009), un studiu despre relaţia dintre Ionescu şi Sebastian, carte anticipată de câteva eseuri “scandaloase” din presa culturală de la noi.
În dialogul public autohton Marta Petreu şi-a asumat rolul de “agent provocator”, de-mistificarea legendelor secolului XX devenind unul dintre obiectivele sale principale – atins în mod remarcabil. Nu lipsea decât acest eseu despre relaţia dintre Ionescu şi Sebastian, care în sine reprezintă un amestec incendiar, nu doar pentru că vorbeşte despre întâlnirea dintre două extreme, sau pentru că dezvăluie o serie de materiale de presă “ascunse” ale lui Sebastian, ci şi pentru că îşi propune să răspundă la o întrebare aproape imposibilă: cum a fost compatibil Sebastian (şi nu numai) cu incompatibilul? Ce căuta un evreu într-o redacţie fascistă? Ce căuta un criptohomosexual în lumea homofobiei legionare? Dar ce căuta o întreagă generaţie de intelectuali în trena dictaturii şi de ce a fost ea cucerită de fascinaţia morţii?
Marta Petreu porneşte de la o premisă obiectivă, conform căreia imaginea lui Sebastian a fost mistificată şi viciată de către critici şi editori în ultimele decenii. Mistificările succesive, datorate schimbărilor ideologice, sau tăcerilor din Jurnal, ori explicabilor inadvertenţe din romane, au compus o figură eroică. Falsa “inocenţă” a lui Sebastian a început cu ediţia din ’56, machiată “comunist” de Vicu Mîndra, a continuat cu studiul lui Zigu Ornea despre anii 30, şi, ulterior, a fost perpetuată de către Cornelia Ştefănescu şi ceilalţi comentatori de după 90, totul generând o traiectorie „democrată” a lui Sebastian în ansamblul comentariilor despre perioada antebelică.
Marta Petreu, ca un adevărat cercetător, merge la documentele de epocă (cu precădere articolele din Cuvântul în perioada 27-34) pentru a descoperi adevărul. Iar acest adevăr este pentru cercetător spus într-un mod tranşant: “Sebastian nu a fost nici un etern om drăguţ şi delicat, nici un etern democrat, nici o victimă inocentă”, şi “încetează a mai fi un model”. Singura problemă cu această concluzie este de ce ar înceta Sebastian a mai fi un model? Pentru că şi-a ales greşit prietenii sau pentru că şi-a revăzut opiniile?
Aici se află şi principala slăbiciune a abordării Martei Petreu. Nu e greşit să scrii pentru a provoca, numai că uneori autorul are o siguranţă de sine, o inflexibilitate în modul cum trage concluzii care nu sunt proprii cercetării ştiinţifice. Omul de ştiinţă lasă loc întotdeauna pentru corecturi şi revizuiri, “hingherul cultural” (după cum îl etichetează chiar pe M. Sebastian) nu. Cercetând documente care acoperă 8 ani de activitate culturală a lui Sebastian, Marta Petreu decretează: „Nu cred că există vreun document care să poată infirma descrierea pe care i-am făcut-o pentru această perioadă sau care să poată să pună sub semnul întrebării concluziile la care am ajuns”. Nici măcar „Sebastian însuşi” nu ar putea schimba „partea factuală” a cărţii scrise de Marta Petreu, după cum spune autoarea în „Cuvântul înainte”, iar această afirmaţie, contravine în mod flagrant naturii ştiinţifice a lucrări şi face parte, evident, din caracterul său provocator.
„Cazul Sebastian” părea destul de simplu şi uşor de înţeles înainte de abordarea Martei Petreu. Un publicist şi scriitor cu vederi de stânga, eşuează o vreme la o publicaţie de dreapta şi apoi revine în zona normalităţii. Cei mai mulţi comentatori, ţinând cont de mărturisirile lui Sebastian însuşi din extraordinarul său Jurnal, au concluzionat că, la început cel puţin, ziarul Cuvântul fusese un ziar de stânga, iar Sebastian a fost „deturnat” o vreme de la adevărata sa natură.
Iar aici intervine calitatea remarcabilă a studiului realizat de Marta Petreu. Interpretarea sa reuşeşte să contextualizeze remarcabil de obiectiv epoca în care destinul lui Iosef Hechter (alias Mihail Sebastian) încerca să se adapteze presiunilor ideatice şi de valori din cultura română. Unul dintre miturile spulberat de M. Petreu este acela al „României salvatoare de evrei”, mitografie perpetuată de istorici şi politicieni deopotrivă, care este unul dintre cele mai mari falsuri din ultimul secol de istorie naţională. Nu numai din august 1940, când au fost date legile anti-semite ale Gardei, dar începând chiar din 1934 România a fost un stat antisemit din punct de vedere legal. La modul cel mai făţiş antisemitismul a devenit lege în România, iar nu excepţie culturală ori ideatică. Tendinţa iniţiată de legile elaborate de Guvernul Goga-Cuza a fost consfinţită prin legea din 1938, în urma căreia era retrasă cetăţenia a zeci de mii de evrei români. „Rezolvarea problemei jidoveşti”, cum îi spunea C. Z. Codreanu, ce începuse de la Iorga şi Nae Ionescu, a fost desăvârşită politic de către discipolii acestora. Iar tânărul Mihail Sebastian era foarte limpede rătăcit (şi folosit) în acest context.
Cartea se întemeiază pe două premise de cercetare şi pe două prezumpţii ori ipoteze de lucru. Prima premisă este aceea că publicistica politică a lui Sebastian reprezintă un indicator al ideologiei sale. A doua premisă este aceea că psihologia relaţiei dintre N. Ionescu şi M. Sebastian poate constitui o posibilă explicaţie a implicării celui din urmă într-un context nefast. Această ultimă premisă are o ipoteză destul de problematică, ea fiind explicit formulată chiar de la începutul cărţii (şi pe coperta 4) şi enunţă faptul că, între Nae Ionescu şi Mihail Sebastian s-a stabilit o relaţie malignă, confirmată de contemporanii celor doi, inclusiv de una dintre iubitele lui N. Ionescu, Maruca Cantacuzino, care l-au comparat cu „diavolul”. Urmarea este că, dacă Sebastian i-a fost „ucenic” la Cuvântul timp de şapte ani, acesta a devenit ucenicul „diavolului”.
A doua ipoteză de lucru, mult mai puţin explicit dezvoltată, dar recurentă şi fundamentală pentru demersul analitic, ce decurge din premisa psihologică, este aceea a existenţei unei relaţii amoroase, aproape homosexuale dintre cei doi, problemă asupra căreia voi reveni.
Dar pentru prima ipoteză îndoielnică este încrederea nemăsurătă în ideea preconcepută conformă căreia a existat un Nae Ionescu cu o putere de fascinaţie şi de seducţie ce depăşea limitele normalităţii. N. Ionescu, a demonstrat-o chiar M. Petreu, nu era decât un plagiator, un bufon academic şi un profitor politic. De aici până la a-i atribui valenţe „demonice” este un drum speculativ foarte lung. M. Petreu insistă asupra faptului că lui Sebastian i-ar fi fost mai bine alături de Lovinescu. De unde această convingere? Tocmai din existenţa unui alt mit, acela al intelectualului (evreu) „de stânga” liberal şi democrat, al cărui „loc” este alături de susţinătorii ideilor şi valorilor libertăţii. Numai că Sebastian nu era un anti-democrat solitar în epocă (iar aici ar merita un studiu complex despre avangarda românească, despre intelectualitatea antebelică şi despre dialogul surzilor dintre ideologii), unul dintre cele mai sugestive exemple fiind în acest context acela al lui Nicolae Steihardt, ale cărui articole anti-liberale şi anti-democratice sunt la fel de strident inadecvate condiţiei acestuia. Un Mihail Sebastian (cel puţin din Jurnal), care se prezintă drept filoeuropean (comparativ cu autarhiştii săi prieteni) nu este altceva decât un „radical”, iar Cuvântul era locul unde radicalismul lui se putea manifesta liber, putea profetiza revoluţia anti-europenismului şi anti-liberalismului. În „Cum am devenit huligan” Sebastian spune clar că a primit asigurări că nu va fi împiedicat să scrie despre ce doreşte şi a fost tot timpul, cât a scris la Cuvântul, un ideolog agresiv al stângii radicale. Marta Petreu nu îl crede pe cuvânt pe Sebastian şi nici nu acceptă un Sebastian „gata mesteacat”. Ea vrea să afle adevărul despre concepţia acestuia, concluzionând că “din 1929 şi până în 1934 a fost un antidemocrat de dreapta şi extrema dreaptă, iar după 1934, un abstinent politic”. Dar a decrie publicistica lui Sebastian din anii 1927-1934 sub definiţia generică de “papagal de presă”, unde Sebatian nu face decât să reia majoritatea ideilor “şefului” său ideologic este puţin prea mult. Oricum, figura morală şi dramatică a lui Sebastian nu scade şi nici nu creşte în urma acestor concluzii.
Însă atunci când caută “adevărul psihologic al iubirii lui Sebastian pentru Nae”, Marta Petreu vorbeşte despre o dragoste ambiguă, pe care nu se sfieşte să o eticheteze drept “masochistă”. Constatând că Sebastian a avut “trei mari iubiri”, pe Nae Ionescu, pe Eliade şi pe Leny Caler, M. Petreu extrage concluzia că iubirile masculine (intelectuale, adaugă uneori) au urmat această traiectorie, având aceeaşi structură ca şi iubirea erotică pentru Leny. Consecinţa este imediată. De exemplu romanul “Două mii de ani…” nu este altceva decât o “declaraţie explicită de dragoste” pentru N. Ionescu, unde “tânărul adorator” nu face altceva decât că îşi arată instinctual masochist de supunere în faţa Stăpânului.
Teoria a fost propusă deja de nepoata lui Sebastian, Michele Hecter, iar ea a lansat această idee pornind de la faptul că pseudonimul ales de însuşi Iosef este unul masochist (un sfânt străpuns de săgeţi!) şi, pornind de la dificultăţile erotice ale unchiului, ea îl numeşte pe Sebastian şi pe cei doi fraţia ai săi (dintre care unul chiar tatăl ei), “criptohomosexuali”. Marta Petreu preia această ipoteză, iar în toată cartea relaţia dintre Nae Ionescu şi Mihail Sebastian este pusă în termenii unei iubiri sado-masochiste, unde unul este dominatorul, iar celălalt este dominatul (ambii extrăgând plăcere din această distribuţie de roluri). Sebastian se aruncă în braţele „călăului“ său, se lasă costumat în „mariner“, este văzut trepidînd de fericire că Nae îl acceptă în „echipajul“ său. Sebastian este descris ca fiind „fixat afectiv, ca o iederă, de Nae Ionescu şi Eliade”, iar iaportul, descris constant drept unul între „stăpîn şi slugă”, are conotaţii negative.
Sebastian “se lasă sedus” de Maestrul său şi apoi nu mai poate să se conceapă pe sine însuşi în absenţa influenţei “formativ-deformativă” a Seducătorului. Aşa cum un îndrăgostit cristalizează în jurul persoanei iubite toate calităţile, şi Sebastian o făcea cu Nae, iar după întâlnirea cu Ionescu, tânărul Hechter este “vrăjit, adică sedus şi îndrăgostit”, iar apoi trăieşte într-o “fascinaţie” continuă faţă de Maestru. Chiar şi după 35 Sebastian are “demnitatea celui care iubeşte şi se autoiluzionează în iubire, chiar dacă iubirea lui este una nepotrivită”. Şi notaţiile din Jurnal (deja din 1938), sunt citite ca tot atâtea forme de dragoste: “a continuat să-l iubească… şi să îl viseze”.
Nu numai atât, dar aceeaşi apropiere “amoroasă” Marta Petreu o descoperă în relaţia lui Sebastian cu Eliade, chiar şi atunci când nu exista nicio relaţie. Eliade este în India, iar Sebastian, din redacţia Cuvântului, reface, “pasionat şi nesigur”, drumul acestuia. Faptul că Sebastian îl laudă pe Eliade (într-o epocă în care acesta critica aproape pe oricine) o face pe Marta Petreu să decreteze că “l-a iubit foarte tare”, având pentru acesta o “nefericită dragoste intelectuală”. Sebastian numără zilele de când nu s-a văzut cu prietenul său, când îl întâlneşte îl priveşte “ca un îndrăgostit respins”, fiind călăuzit de “logica inimii”. Între ei există o iubire “inegală, în care unul a iubit, celălalt mai ales s-a lăsat iubit…, descrisă sub formula “Unul dădea, al doilea mai ales primea”. Iar concluzia este aceea că “în economia afectivă a lui Sebastian, fidelitatea (adică “compatibilitatea”) faţă de primele sale iubiri (care sînt şi primele sale fixaţii) a rămas bătută în cuie”.
Excelent documentată, scrisă brutal şi chiar nemilos pe alocuri, cartea Martei Petreu reprezintă cel mai bine care este finalitatea demersului gândirii critice (rară la noi!). Un volum polemic, cărui valoare constă nu doar în natura provocatoare a ipotezelor, cât mai ales în metoda ştiinţifică şi probitatea intelectuală pe care se bazează