Medgidia, mon amour

In cel mai recent volum al său („Medgidia, oraşul de apoi”, Cartea Românească, 2009) Cristian Teodorescu reconstruieşte, cu melancolie şi compasiune, un univers dispărut, o istorie şi o sumedenie de vieţi pierdute. „Medgidia...” este un roman de atmosferă, care reface „mirosul” unui spaţiu şi timp care nu mai există. Apropiată de „Locul unde nu s-a întâmplat nimic” al lui Sadoveanu şi de schiţa lui Caragiale, „Grand Hôtel „Victoria Română”, proza lui Teodorescu parcurge aproape un deceniu de istorie a României narată din perspectiva istoriilor personale ale unor oameni adevăraţi, concetăţenii autorului din Medgidia.
Născut, de altfel, chiar la Medgidia, Teodorescu nu mimează autobiografia, ci o practică oarecumva demonstrativ. Si are noroc, pentru că oraşul e un fel de Macondo balcanic, amplasat foarte convenabil între Cernavodă, Murfatlar şi Constanţa, adică taman centrul Dobrogei, la randul ei un "no man's land" mioritic. Unde mai pui că poveştile au loc chiar în epicentrul istoriei naţionale. Cronologic vorbind, romanul începe în 1940, când Fănică Theodorescu a câştigat licitaţia pentru preluarea restaurantului gării din Medgidia, şi când a avut loc cutremurul din Bucureşti, până când „puterea populară” preia acest restaurant, iar Theodorescu este dus la închisoare, exact când are loc „cutremurul” social al comunismului.
Cartea îmi aduce aminte de lucrările fotografului Răzvan Voiculescu (care a publicat la Humanitas imaginile din expoziţia „Dobrogea. Începutul lumii”). Dobrogea lui Teodorescu este un melting pot, un loc în care convieţuiesc ciobanii machidoni şi negustorii evrei, poliţistul Pomenea şi hoţul Portofel (zis Mână Uşoară), Muezinul Iusuf şi imamul Hassan, Sarchis, băcanul armean, bijutierul Ben Iatan, Haikis angrosistul, doamna Lea, doctoriţa, Madam Musica, Scipion, comandantul regimentului, birjarul tătar Şukuri, Maricel, orbul damblagiu, popa Cristescu, prostituata Neli, care vrea să ajungă vedetă de cinema, Ioanidis, patronul fabricii de sifoane, Ionică, chelnerul care înjură cu „les morts de sa mere”, potcovarul Bazil sau Cezărel boiangiul. Vieţilor acestor personaje se derulează într-o „linişt toropită, cu miros de praf amestecat cu fumul locomotivelor de manevră”. Pe de o parte e o lume a convieţuirii, în care chiar şi ofiţerul german Hermann plimbă copiii cu Zundapp-ul cu ataş şi pe de altă parte este un spaţiu al confruntării şi dihoniei istorice. Prinse între ficţiune şi realitate, între obtuzitatea istoriei şi brutalitatea relaţiilor interumane, caracterele pe care le descrie Teodorescu sunt convingătoare şi pline de viaţă.
Deşi în prefaţa cărţii autorul îşi declină “autenticitatea”, pentru că unele dintre personajele volumului s-ar fi “recunoscut” în bucăţile de proză publicate în “România literară”, volumul este unul cvasi-autobiografic. Pentru că, dincolo de admiraţia pentru cetăţenii din Medgidia care se înghesuie la tarabe să citească cel mai bine vândut jurnal literar autohton, merită reţinut avertismenul autorului că romanul se poate citi de oriunde, “de la început, dar cu sărituri sau “dinspre sfârşit înapoi”. Numai că cele peste o sută de povestiri din volumul Medgidia... trăiesc autonom numai în aparenţă, iar firele care leagă aceste istorii nu sunt nevăzute.
Chiar din prima povestire ("Istoria abandonata") autorul introduce principala temă a acestui roman-puzzle, sau, cum îl auto-numeşte Teodorescu, un roman “din piese detaşabile”, care începe şi se sfârşeşte de sute de ori, de fiecare dată când se încheie o povestire. Atâta doar că, încă din prima povestire autorul intervine cu un ton autobiograpic şi rememorează o scenă din viaţa bunicului său, Stefan Theodorescu, artist-fotograf din Slobozia, care pozează totul în jurul său pentru a-şi imortaliza concetăţenii. Iar acest debut narativ va da continuitate întregului roman. De aici decurge şi o primă explicaţie a intenţionalităţii lui Cristian Teodorescu. El face acelaşi gen de efort memorizator pe care îl făcea bunicul său prin camera de fotografiat. Aceasta pentru că Teodorescu scrie un roman fotografic, pornind de la instantaneul cotidian si încheind cu fotografiile de familie ori prin capturarea vieţii private în cele mai intime detalii ale ei. Integrând elemente de istorie orală în naraţiune şi folosindu-se extensiv de biografia de familie, autorul încearcă - şi de cele mai multe ori reuşeşte – să schiţeze un roman în ramă. Pentru că totul se derulează în jurul poveştii lui Fănică Theodorescu şi a soţiei sale, Virginica, romanul debutând chiar cu întâlnirea dintre Fănică şi viitoare lui soţie, pe care acesta vine să o ia de la Ada Kaleh. Aici trebuie subliniat faptul că amplasarea începutului cărţii pe o insulă care nu mai există astăzi devoalează aceeaşi intenţionalitate a autorului. Scopul lui este acela de a scoate la lumină, de a “reconstitui” un spaţiu şi un timp altminteri pierdut pentru totdeauna.
Cei doi devin proprietarii restaurantului gării din Medgidia, iar restaurantul devine epicentrul multor întâmplări, unele cu iz comic, altele cu final tragic. Pretextul de a spune mici povestiri este dat de existenţa unui topos central, existenţa restaurantului din gară. Acesta devine loc de întâlnire, spaţiu în care se schimbă şi se transmit poveşti. Acolo se întâmplă Istoria şi tot acolo se derulează istoriile individuale. În acest bar se organizează un „comitet de război”, care îşi poartă discuţiile într-un separeu, şi tot aici se opresc militarii germani şi italieni, aflaţi în drum spre Constanţa în timpul invaziei Uniunii Sovietice. Barul gării este centrul universului din Medgidia, care rămâne pustie după plecarea unităţii militare dincolo de Nistru şi tot în barul gării ajunge prima oară vestea întoarcerii armelor împotriva Germaniei. Acolo ajung pentru prima oară ruşii, care „se pişau pe unde nimereau şi cereau hleba peste garduri”, tot acolo pacea şi capitularea Germaniei naziste sunt sărbătorite la o ciorbă de burtă şi cu mezelic. Din restaurantul gării suntem martori la procesul lui Antonescu, tot acolo sărbătoresc ţărăniştii victoria în alegeri şi pierderea consecutivă a acestora prin fals.
Medgidia (şi, prin aceasta istoria recentă) o descoperim prin ochii lui Fănică Theodorescu – hotelul Traian, bordelul “La Chelu” şi toate celelalte spaţii narative sunt imediat introduse prin venirea lui Theodorescu în oraş. Personajului principal îi este creat un antagonist, în persoana lui „conu Stelian”, şeful legionarilor locali. Apoi vedem cum familia este terorizată de legionari şi aflăm că cel mai aprig criminal legionar fusese Claudiu, poştaşul oraşului, un tânăr politicos şi deschis, care visa să devină avocat. Acestea nu sunt decât pretexte pentru autor pentru a desena o epocă antisemită, cu legionarii şi ritualurile de înmormântare sau cântecelele lor aparent nevinovate, cu schimbarea de regim politic şi cu transformările personale produse în urma lor.
Tragi-comicul este cheia de lectură pentru scrisul lui Teodorescu, aşa transpare din povestirea „Steaua din frunte”, unde profesorul Caraeni, erou care a luptat în Spania împreună cu Nicadorii, sare în ajutorul lui Isidor băcanul, torturat de legionari. Aceştia îl înjunghie şi pe Caraeni şi îi încrustează pe frunte steaua lui David, numai că, din ignoranţă, steaua aceasta va avea numai cinci colţuri. La fel se întâmplă în povestea „Defilarea”, unde un episod istoric grav - rebeliunea legionară - începe prin împuşcarea câtorva ciori (păsări adevărate), numai pentru a sfârşi prin lichidarea mai multor gardişti (oameni reali). Şi plecarea la război a armatei române este contextualizată ironic, prin cheful pe care îl fac prostituatele din oraş, care sfârşesc prin a bea pentru sănătatea foştilor lor clienţi, iar apoi se întorc la bordel „chioare de nesomn şi îngrijorate că au rămas fără clientelă”. La o ultimă lectură, oscilaţia continuă între tragedie şi comedie, între seriozitate şi sarcasm este cea care permite producerea efectului de real.
În acest sens, poveştile lui Teodorescu nu sunt nişte povestiri în ramă autentice, deşi au ceva din atmosfera celor „1001 de nopţi”, prin acest gen de amestec dulce-amar specific oriental. Romanul lui Teodorescu are o continuitate epică şi o coerenţă narativă interioară care nu permite desfacerea părţilor componente fără primejdia de a pierde întregul. Ultima povestire, „Oraşul de atunci şi cel de apoi”, este cea care leagă toate firele epice şi, deşi autorul s-a dezis la început de „unitatea narativă”, destinele tuturor personajelor sunt urmărite şi lămurite. Reluând toate istoriile într-o singură naraţiune fluentă, Teodorescu generează o „ramă” cronologică în care cititorul poate să „prindă” toate istorisirile anterioare.
„Medgidia, oraşul de apoi” este un roman care confirmă forţa lui Teodorescu de a construi lumi imaginare convingătoare şi care demonstrează abilitatea scriitorului de a dezvolta personaje credibile. Ambele calităţi sunt semnele clare ale unui romancier stăpân pe tehnicile sale. Romanul se adaugă seriei de cărţi care l-au impus pe Teodorescu printre optzeciştii ce au confirmat dincolo de marginile estetice ale grupării.