Dan Brown, acest Milli Vanilli al culturii populare

E pentru prima oară când scriu o avancronică la o carte care nu este tradusă încă în limba română, cu speranța deșartă că, poate, cititorii vor renunțasă se mai adauge galopului frenetic spre prostie (editura Rao are în pregătire cartea, iar JN a publicat fragmente copios, probabil cartea se va chema Simbolul pierdut).
Pentru că cel mai nou roman al lui Dan Brown, intitulat “Ultimul simbol” (Lost Symbol, traducerea de la Rao, este Simbolul pierdut, dar eu as face diferența dintre pierdut și cel din urmă,pentru că este majoră pentru înțelegerea mesajului cărții) tocmai asta este, un amestec simplist și primitiv de teorii ale conspirației știute de orice școlar internaut mai priceput, o compilație de truisme spuse ca și când ar fi niște uriașe adevăruri,și o adunătură de informații menite să atragă atenția prin răsturnarea cu susul în jos a tuturor ideilor pe care cultura iudeo-creștină le-a creat în două mii de ani. Militantismul anti-creștin al lui Dan Brown continuă și în acest roman, puțin mai estompat, dar totuși prezent în fiecare capitol. Și cartea aceasta se bazează pe dezvăluirea secretelor unei grupări secrete – masonii (după ce în celelalte romane Brown se ocupase de Opus Dei sau de alte grupuri ale Bisericii Catolice).

Ultimul simbol nu reușește decât săfie o obositoare reluare a acelorași scheme câștigătoare: în loc de Paris avem Washingtonul, în loc de Luvrul avem Muzeul Smithsonian, Jacques Saunière este Peter Solomon, iar în locul lui Langdon îl avem tot pe Langdon. Acum Brown începe săsemene tot mai mult cu formațiile de muzicăpop care își plagiazăpropriile hit-uri (după ce l-au plagiat pe ale altora), și după ce au scos o bombă a verii, nu fac altceva decât să cânte aceleași ritmuri la nesfârșit, cu alte versuri. Brown a ajuns și el un soi de Milly Vanilli al culturii populare contemporane, fredonând eternele șlagăre ale existenței unor secrete înfiorătoare, pe care un grup de indivizi malefici încearcsăle ascundă de marele public punându-le de fapt în văzul tuturor pentru că, nu-i așa, ceea ce vede oricine este cel mai bine ascuns – mama tuturor truismelor!
Dovadă a transformării lui Brown într-un produs de larg consum sunt jocurile electronice care însoțesc promovarea cărții, ajunsă doar unul dintre elementele multimedia din procesul de marketing. Pagina de jocuri conține același coduri, hărți secrete, aforisme, diverse forme de încifrare, puzzle-uri și alte concursuri cu întrebări și răspunsuri din volum (aici pentru dornicii de jocuri http://www.thelostsymbol.com/symbolquest/index.php)
Cu toate acestea, și poate tocmai de aceea, Brown a vândut în prima zi de lansare un milion de exemplare din acest volum. alte cinci miloane fiind tipărite de Random House în engleză și alte zeci de milioane așteaptă să iasă din tiparele internaționale. Dacă în Codul lui Da Vinci Brown reușea să mobilizeze o serie de elemente narative și istorice care îl îndreptățeau să pretindă un loc important printre scriitorii contemporani de romane de tip policier și thriller, în acest volum Brown își arată toată găunoșenia, utilizând în disperare tot arsenalul disponibil, dar fără vlagă.

Și, pentru că a epuizat referințele pseudo-științifice la Leonardo Da Vinci, acum Brown și-a găsit un alt pictor clasic, pe baza tabloului căruia săelucubreze. În Ultimul simbol Albrecht Durer îi ia locul lui Leonardo, dar mecanismul hermeneutic este același. Surpriză! Și Durer ascunde în tabloul său intitulat Melencolia I, un maaare secret - D. B. utilizând aici o altă tehnicăvulgarizatoare de interepretare a operei de artă, de-contextualizarea. Tabloul (în mod convenabil aflat tocmai la Washington) ascunde un pătrat magic – ascunde este impropriu spus, pentru că în tabloul orginial, în colțul din dreapta sus, este mai mult decât vizibil pătratul magic. Ca și cazul lui Newton (sau Da Vinci), Brown susține Durer ar fi fost mason, scopul acestuia fiind să ascundă o taină uimitoare în lucrările sale. Patru rînduri, cu patru serii de numere: 16, 3, 2, 13/ 5, 10, 11, 8/ 9, 6, 7, 12/ 4, 15, 14, 1, citite într-o anumită ordine dau numele secret al lui Dumnezeu... dar stați, numele secret este chiar Yahwe.
Preocuparea infantilă a lui Brown pentru puzzle-uri și pentru jocurile de cuvinte banale a rămas aceeași, ca și în Fortăreața digitală sau Codul... Conceput special pentru dezlegătorii de Sudoku, cu referințe pre-moderne, volumul va oferi și alte preocupări penibile, ce îi vor stimula pe toți cei care rezolvă integrame și care au uitat de cuvintele încrucișate cu pistă falsă.
Un alt mare secret pe care îl dezvăluie Brown este faptul că mulți dintre părinții fondatori ai Statelor Unite, printre care primul președinte, George Washington, au fost masoni și că Pierre L'Enfant, arhitectul capitalei americane a integrat elemente de magie și mistică în formarea orașului. Numai că acest context americanizator este fatal poveștii, pentru că toatăacțiunea cărții are loc în Washington, ceea ce îngusteazăperspectivele pentru un public internațional, și o spun ca unul care m-am plimbat pe marea esplanadădintre Capitolui și Memorialul lui Lincoln, am jucat freesbee în fața Obeliscului și am stat ore în șir în Smithsonian. Niciunul din aceste elemente istorice nu reprezintă un secret, George Washington îmbrăcat cu ținuta masonică, arhitectura stranie a orașului, legătura și pasiunea pentru istoria romană și greacă a părinților fondatori, toate sunt simple banalități.

Robert Langdon ne conduce printr-un labirint simbolic care este Washingtonul modern, dar secretele pe care le prezintădespre oraș și despre cei care conduc orașul (și lumea modernă)sunt simple preluări de pe site-urile conspiraționiste. Cel mai enervante sunt pseudo-secretele puse în pagină ca niște fantastice și uluitoare taine. De exemplu momentul când Katherine, eroina principalăși sora lui Solomon îi dezvăluie lui Langdon, dacă nu ați uitat, el însuși specialist în simbolistică, marele secret de pe bancnota de 1 dollar, (detalii http://www.jesus-is-savior.com/Evils%20in%20Government/Federal%20Reserve%20Scam/satan_on_our_dollar.htm), dar la fel de bine putea săpunăsecretul de pe bancnota de 20 de dolari (http://www.linkydinky.com/20billsecrets.shtml) sau marea tainăa zeului Șiva din aceeași bancnotă. (http://www.aquiziam.com/secrets-dollar.html)
Dacă are vreo calitate, atunci aceasta este că Brown știe să construiască personaje negative puternice. Așaa fost albinosul Silas, călugărul ucigaș din Codul..., așa este și Mal'akh din Ultimul simbol. Desigur căpovestea lui Mal'akh (atenție, urmeazăunspoiler narativ!) este eterna poveste a relației dintre tatăși fiu, un fel de relație dintre Darth Vader (la care tot face referință Brown în carte!) și Luke Skywalker,dar spusăpe dos. Dar pentru adevărații iubitori de arhetipuri culturale, relația aceasta și toată subtilitatea ei de doi bani este doconspirată când Brown se dă singur de gol pentru că Mal'akh vrea sărefacă la propriu în finalul poveștii drama lui Avraam și a fiului săuIsaac, prin intermediul unui artefact imaginar, cuțitul sacrificial Akedah.
Problema lui Brown este aceea că referințele istorice sunt mult prea directe, uneori scoase parcă direct de pe Wikipedia. Oricum ar fi, aici povestea se susține prin mecanismele interne ale narațiunii, este credibil faptul căfiul Marelui Maestru al Masoneriei Scoțiene din America, frustrat de succesul tatălui, duce o viață de desfrâu, ajunge într-o închisoare din Turcia dorește săse răzbune. Pe de altăparte, însă, figura tatălui, miliardarul Peter Solomon (chiar numele ales este îndoielnic și explicit referențial) nu are nicio veridicitate. Schematic și superficial, personajul aparține galeriei de personaje din telenovele, ceva de genul și bogații plâng. Un alt reproș ideologic pe care trebuie să i-l aduc lui Brown este acela că, spre deosebire de ce a făcut cu Biserica Catolică, în Ultimul simbol tratamentul pe care îl aplică masoneriei este unul pozitiv. Eroii buni sunt masonii, în timp ce eroii negativi sunt anti-masonic, prin urmare cartea este un suport propagandistic pentru masonerie și nu împotriva ei.
Numai că de prea m ulte ori personajele apar și dispar din povestea lui Dan Brown fără prea multe explicații, unitatea de personaje, realizată foarte bine în Codul..., este acum sacrificată pe altarul poliloghiei inexpresive, uneori devine chiar obositor faptul căeroii din carte par săciteze din alte cărți pe care nu le-au înțeles prea bine, ori atunci când vorbesc în citate insuficient mestecate de autorul însuși și fărăjustificare în raport cu propriul caracter.
Nici măcar tema centrală a cărții nu este rezolvată cumsecade. Căutarea cuvântului pierdut, a numelui secret al lui Dumnezeu se terminăși ea în coadăde pește, sfârșitul cărții nu ne oferă niciun nume de fapt, ci doar un talmeș-balmeș de explicații întortocheate, fără noimă în dinamica poveștii - cea mai stupidă dintre toate fiind utilizarea simbolului circumpunctului, a cercului cu un punct în mijloc. pe post de simbol secret al lui Dumnezeu. Majoritatea codurilor pe care le amplasează Brown în carte sunt și ele copilărești, iar harta codificatădin centrul povestorii este de o prostie simbologicăinimaginabilă – toată căutarea se bazează pe o schiță făcută parcă de un oligofren, și pusă pe post de mare taină cosmică.
Brown ar fi distractiv, dacă nu ar fi perfid. La urma urmelor ce are Ultimul simbol? Masoni, secrete ale misteriilor antice, arhitectură simbolică, puținăpseudo-știință, știință noeticăși... cam atât, destul de subțire la nivel de conținut, și subțire la nivelul conceptelor aruncate în joc. Evident, Brown nu reușește să se ridice la nivelul marii provocări pe care a lansat-o atunci când a ficționalizat ipotetica iubire dintre Isus și Maria Magdalena.
Cel mai perfid este demersul atunci când Brown vrea să schimbe paradigmele de gândire și valorile societății în care trăim. Brown aduce în dialogul cu cititorii așa numita știință noetică, una dintre marile păcăleli ale pseudo-științelor contemporane, o supă veche, reîncălzită. În America există încă din anii 70 un Institut de științe noetice, înființat de astronautul Edgar Mitchell, care își propune să studieze capacitățile extinse ale ființei umane, respectiv ipoteza că mintea umană deține puteri încă nedeslușite. Institutul din Petaluma California are un obiect de cercetare evident gnostic, întemeindu-se pe credința că gândirea domină materia. Aici atacul lui Brown împotriva creștinismului continuă - știința noetică de fapt substituie mai multe principii și acțiuni ale creștinismului tradițional, cu forme și manifestări neo-gnostice. În cartea lui Brown, Katherine Solomon măsoară greutatea sufletului uman, rugăciunea se morfează în transmiterea de informații dinspre spirit spre materie, iar explicația conform căreia nous-ul, sau cunoașterea, are abilitatea de a transforma physis-ul devine adevăr implacabil.
Dar un bastion al creștinătății intangibil pe care îl submineaz Brown este ideea că oamenii pot să fie dumnezei – tehnica este asemenea aceleia practicată în cazul Codului..., iar subversiunea nu este nou. În Vechiul testament, de la începutul creației, îl auzim pe diavolul cum îl ispitește pe om (pe Eva și pe Adam deopotrivă) cu mesajul acesta: Veți fi asemenea lui Dumnezeu, veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul." (Geneza 3:4, 5). Această transformare a mesajului iudeo-creștin, în care inteligența umană, respectiv mintea omului, devine suficient de puternică pentru a transforma o ființă bipedă și legată de animalitate, într-o făptură divină, care poate influența universul este profund anti-creștină. De fapt în Geneza 3:22 problema este reluat, dar de data aceasta legată direct de alungarea omului din Paradis: Iată omul este ca noi, acum nu trebuie să mănânce din copacul vieții, pentru a deveni nemuritor.
Probabil că urmtoarea carte a lui Brown va fi despre descoperirea secretului vieții veșnice, ascuns, poate, de către preoții catolici în moaștele lui Padre Pio. Iar dacă noetica este substitutul perfect al puterii Duhului Sfânt, atunci contestarea acestuia cum se cheamă?