Romanul care nu trebuie scopit

În sfârșit Dan Stanca a trecut de la amatori la profesioniști și asta nu doar pentru că, în ultimul deceniu, a “produs” câte un roman la doi ani (Mut (2006), Cei calzi și cei reci (2008) și acum Mutilare (2010), ci pentru că se poate observa o profesionalizare a tehnicii narative. Autorul a renunțat la multe dintre defectele calofile (despre care am scris și eu și alți critici) și a dobândit o limpezime a expresiei demnă de atenție. Pe de altă parte, chiar abilitățile de povestitor ale lui Dan Stanca s-au rafinat și s-au îmbunătățit considerabil - marele câștig adus de acest nou roman nu este doar alegerea unui subiect șocant (caracteristică a prozei sale anterioare), cât mai ales capacitatea sa de a genera povești și caractere veridice și forța de a lega mai multe fire narative într-o unitate și coerență ce confirmă definitiv statutul său de scriitor "în toată puterea cuvântului.
Mutilare are patru capitole, patru povești distincte și patru perspective diferite, ceea ce demonstrează că Dan Stanca a învățat să aibă răbdare cu dezvoltarea firelor epice - deși folosește un subiect provocator, acesta este "tratat" destul de târziu în evoluția poveștii. În centrul romanului Mutilare se află problematica antisemitismului din România, cuplată cu o tematică para-religioasă (aceasta din urmă aflată în instrumentarul “de bază” al autorului, la care, se pare nu vrea să renunțe), iar introducerea "provocării" se face treptat, prin schimbarea de voci narative și prin alternarea de direcție în construirea intrigii.
Romanul începe cu un narator ce descrie la persoana întâi propriile experiențe, numai pentru a se intersecta cu un interlocutor (ce vorbește la a doua persoană) și care distrage atenția dintre rememorarea personală, către spre povestirea autentică. "Cum ați cunoscut-o pe mama", este întrebarea introductivă prin care Catrinel îi declanșează lui Horia rememorarea istoriei femeii care se chema Maria Tereza Hațieganu, sau mai simplu: Margot, și care, la rândul ei, permite structurarea celorlalte narațiuni.
Prima este istoria lui Horia, scriitorul ratat, îndrăgostit etern și sinucigaș incompetent. Aici, scriind la persoana întâi, autorul valorifică filonul autobiografic. Eroul este descris ca un solitar, un atipic, un marginal prin propria alegere – iar trimiterea autobiografică și notația personală integrate în discursul romanesc (recurente la Stanca), par să preia controlul. Numai că în acest roman consemnărie personale nu mai sunt simple “egologii”. Ele dau un plus de autenticitate (cuplată cu o oarecare autoironie), unde insatisfacția scriitorului (pentru că Horia este, în timpul liber, scriitor scufundat în propria “mocirlă a eului”) permite trecerea spre construcția epică (“Nimeni nu stie secretul meu”) veridică.
Acest secret al auto-castrării este piatra de temelie a romanului "Mutilare", iar subiectul ales pentru această carte este, de departe, cel mult mai puternic și mai actual dintre toate romanele de până acum ale lui Dan Stanca. "Mutilarea", care ne este dezvăluită abrupt în prima treime a romanului, fără fraze protocolare și introductive, este șocantă. Horia se "confesează" într-o scurtă paranteză autobiografică și vorbește despre "pasta prelinsă din testiculele mele jertfite pe masa zincată a chirurgului vesel". Mutilarea este de fapt renunțarea benevolă și agresivă la semnele fiziologice ale masculinității. Eunuc modern, Horia nu face decât să utilizeze castrarea ca pe un "supliciu" (poate chiar un substitut al sinuciderii). Motivația acestui gest este și ea autobiografică. Horia încearcă să explice de ce s-a sinucis, pe fondul nepăsării concetățenilor săi – iar tentativa de suicid, din fericire ratată", poate fi oricând un extras din jurnalul intim al autorului însuși. Stanca nu se ferește să amestece propria biografie cu cea a personajelor, pentru că acest lucru generează veridicitatea și autenticitatea necesare, iar “Mutilare” este, poate, cel mai autentic din acest punct de vedere - figurile descrise, situațiile în care acestea sunt puse (deși ficționale și de multe ori exagerat dramatice), împreună cu identitatea lor de caracter sunt credibile. De exemplu Horia trece printr-un episod mistic, face lecturi din Pateric și din Filocalia, din Efrem Sirul și Evraghie Ponticul, practică rugăciunea inimii și vrea să descopere “îndumnezeirea”, unele fiind explicit autobiografice.
În acest context trebuie să spun că mi-au displăcut redundațele episodului “castrării”. Dan Stanca simte nevoia să epateze, vorbește în metafore și trăiește ambivalent (smulgerea "migdalelor astrale ale bărbăției" este cuplată cu strigătul "nu mai am coaie"). În altă parte asocierile sunt mult prea pompoase („pentru a înlătura definitiv de pe tubul uretrei amintirea picurului de spermă”), iar uneori explicațiile sunt prea directe - emascularea lui Horia este explicată de medicul endocrinolog ca o formă de „origenism”, iar apoi asistăm la lungi discuții pe marginea lui Origene. Trimiterea la Origene îi declanșează lui Dan Stanca o tiradă întreagă de referințe culturale, despre motivația gânditorului care a vrut să devină pasăre prin pierderea testiculelor, nu lipsesc glumițele despre punguța cu doi bani, „averea retezată”, pierderea „gologanilor vii”, contrapuse unor expresii cel puțin stranii, „stingerea opaițelor” dintre picioare, sau preluate din limbajul religios, „efigia celibatului menit Împărăției cerurilor”. Chiar trimiterea la famenii despre care vorbește Hristos în Evanghelia după Matei este mult prea directă.
Unde am observat, însă, o schimbare benefică în scrisul lui Stanca? Dezvoltarea situațiilor conflictuale, construcția episoadelor și intriga dintre personaje au primit forță. De exemplu scena în care Horia vrea să ofere femeii iubite, prostituată de lux, cadou (într-o pungă de plastic) însemnele masculinității sale. La fel este un alt episod, pe cât de șocant, pe atât de verosimil prin natura sa aproape imposibilă, când evreica Miriam este sfătuită să mănânce jumări de porc timp de o lună, iar din sângele menstrual rezultat al asemenea alimentații să ungă icoanele din biserică. Rezultatul este suprarealist – Hristos împreună cu arhanghelii din imagini (nu prea sunt asemenea icoane în imaginarul ortodox, Stanca ar fi trebuit să știe!) sunt loviți de un priaprism subit. Erecția bărbaților din icoane este însoțită de un rezultat similar, asupra imaginii Adormirii Maicii Domnului, ale cărei picioare devin oribile, ca un tablou dintr-o cârciumă.
Aici este potențialul (insuficient exploatat) al scrisului lui Dan Stanca, trecerea de la realul imediat, printr-o serie de schimbări din povestire, spre semnificația mult mai profundă. Povestitorul (fictiv, cel din interiorul romanului) mărturisește că prozele sale sunt "egoficțiuni", pline de "pornografii și blasfemii" - descrirere ce este aproape o interpretare de dicționar literar pentru textele lui Stanca din 1992 și până astăzi. Eroul, care este "îngălat în propriul scris", în "mocirla eului", se întâlnește cu fiica unei protituate, care servește ca pretext pentru re-construcția epică. Margot funcționează astfel ca o Șeherezadă defectă, ea permite povestirea în povestire, iar multiplele "rame" pe care le concepe Stanca nu mai sunt nici halucinante, nici exagerat de calofile, ci sunt credibile și veridice. În acest context trebuie spus că Margot merită să intre în galeria de personaje feminine din proza modernă românească (făcând parte din aceeași categorie cu doamna T din Patul lui Procust al lui Camil Petrescu).
O astfel de ramă este constituită din istoria lui Teofil Argatu (pe care Margot îl întâlnește în piața Universității), studentul la Teologie care îi propune femeii o "căsătorie albă" în plină grevă a foamei anti-comuniste și care se sinucide prin spânzurare. La rândul lui acesta aduce în poveste personajul Miriam Sufrin (deși e cam simplistă referința la suferința poporului ales), bătrâna pe care "o ocolește moartea", și care moare imediat după venirea pe lume a Ecaterinei (Catrinel, declanșatoarea poveștii lui Horia), pe care dorește să o boteze (iar romanul începe cu un botez, o legătură explicită, care însă nu deranjează, dimpotrivă, leagă construcția narativă). Și aici aflăm că bătrâna Mirian fusese "evreică, și încă de cea mai pură rasă, fără cusur, fibră veritabilă (ce înseamnă acest purism rasial, doar Dan Stanca poate să știe?!). Apoi Margot, prostituata pretențioasă, plătită insuficient cu câte o bancnotă de o sută de euro ("pentru o sută de euro ai futut destul"), deschide noi fire de poveste, dintre care cea a lui Ilarion Scăraru Stelaru (imposibil nume!). Împreună cu Ilarion facem un salt în istorie, pentru că aflăm că un „cruciat neștiut al închisorilor comuniste” a fost fiul lui Miriam, evreica „puternic atașată de iudaism și de tot ce înseamnă evreu risipit în largul lumii”, care se căsătorise cu un „ofițer român” (culme a îndrăznelii din partea amândurora - „corcirea” unui militar român cu o evreică pare scoasă din arsenalul antisemit antonescian (o mică sugestie pentru Stanca, „boneta specifică” a evreilor se numește kippah sau yarmulka și mai sunt câteva stereotipuri supărătoare, cum ar fi cel că evreii au devenit susținătorii Partidului Comunist Român - nu e adevărat că rudele din Huși ale lui Miriam puteau să devină „noi rabini” ai ideologiei lui Marx).
Oricum, povestea unui Romeo „militar român” și a unei Juliete „evreică din zona Hușilor” sfârșește prost: pentru că soțul se lasă prins de ideologia antisemită, fiul devine aderent al Legiunii, iar ea devine o habotnică a iudaismului (dacă chiar există așa ceva). Sigur, faptul că Ilarion, fiul unei evreice ortodoxe, publică poezii în revistele legionare, printre care se numără Bunavestire (unde publicaseră și Noica și Eliade), se dovedește fatal destinului său. Ilarion, ajuns pe frontul de Est mutilează comisarii sovietici captivi, iar el, la rândul său recurge la un gest dramatic.
Acest mai vechi leitmotiv al scrisului lui Stanca - punerea în discuție a identității naționale, discutarea a ceea ce sunt sau nu sunt românii - primește conotații puternice în Mutilare. Pentru că nu numai faptul că istoria națională devine subiect al discuțiilor dintre personaje, chiar și atunci când acestea nu ar trebui să discute asemenea chestiuni, dar Stanca face lungi considerații de eseist politic – cum este aceea că secolul 20 poate fi considerat un secol al unui singur război, care începe în 1907 și se termină în 2007 (de la răscoala țăranilor din Flămânzi, până la integrarea europeană), însă spusă unei fete, preocupată de un avort, devine trasă de păr. Însă chestiunile legate de Ion Antonescu și de rolul jucat de acesta (și de armata română) în timpul războiului din Transnistria, sunt mai mult decât relevante. Mai mult, narațiunea se derulează pe fondul comentării principalelor evenimente politice ale vremii (cum este discursul președintelui despre condamnarea comunismului), dar și în contextul problematizării unor chestiuni "triviale" cum este traficul de carne vie sau "Monicile din justiție", corturile din Piața Universității, ori vizionarea unor filme de actualitate ("4, 3, 2...").
Stanca reușește să compună un context social și cultural verosimil pentru povestea lui. Pentru că la polul opus personajului (și al acțiunilor sale) se află „macho-românii”, cei care îi repugnă lui Horia (și autorului), nespălații, cei care folosesc înjurături neaoșe și limbaj țigănesc, neologisme stâlcite și burți revărsate peste cureaua de piele artificială. Excesul de testosteron și cultul “gonadelor masculine” face rău unei întregi națiuni. De data aceasta (spre deosebire de celalte cărți ale lui Stanca), deși “cheia” romanului este socială – mutilarea și automutilarea sunt simptome naționale, nu doar personale, ea este atât de bine disimulată în textura narativă încât nu deranjează, dimpotrivă constituie fundamentul pentru observația inițială: Dan Stanca este un prozator adevărat.