Și căpșunarii se ficționalizează, nu-i așa?!

Marin Mălaicu-Hondrari este un autentic în cel mai profund sens al cuvântului. El nu doar caută autenticitatea (așa cum fac unii dintre scriitorii tineri), și nici nu vrea să o construiască (așa cum făceau cei din generația 80). Nici măcar nu își folosește biografia pentru a o "ficționaliza". Marin Mălaicu este un scriitor care a ajuns în punctul din care bricolează biografii și identități, compuse și recompuse din imaginile și viețile prietenilor săi, pentru a construi personaje romanești veritabile.
Al doilea roman al lui M. M-Hondrari (Apropierea, Cartea Românească, 2010) este contextualizat în același spațiu real ca și primul (Cartea tuturor intențiilor, CR, 2008), ba chiar mai mult, legătura dintre cele două este și mai strânsă, pentru că, așa cum spune autorul, romanul din 2008 a fost scris la “Córdoba, Andalucia, într-o rulotă ce-i aparținea lui Rafael Ayuso Escobar”, acum personaj în “Apropierea”. Mălaicu-Hondrari ne duce iarăși în lumea emigranților (români și nu numai), povestea derulându-se într-unul dintre cele mai ofertante spații culturale, care marchează experiența multor concetățeni ai noștri, dar care, regretabil, nu a fost transferat în proză până acum. Statisticile din 2009 arătau că în Spania locuiesc peste 1 milion de români, iar Mălaicu-Hondrari și-a însușit, într-un pionierat binevenit, acest univers, iar acest univers l-a confirmat ca pe una dintre cele mai autentice voci din rândul tinerilor prozatori contemporani. Iar calitatea principală a scriiturii lui M. M-H. este autenticitatea.
De fapt biografia lui M. M-H. se intersectează cu biografia personajelor până la limita ștergerii diferențelor dintre ficțiune și realitate. După cum spunea autorul într-un interviu publicat online, și realizat cel mai probabil de către un alt personaj din romanul Apropierea (Lidia, alias “madre de la poesia”, alias Ana D.), aidoma eroului principal, Mălaicu a stat în Spania între 2002 și 2007, plecând din țară după ce și-a ars toate diplomele și a tăiat toate punțile de legătură cu trecutul. Faptul că omul real Marin Mălaicu a locuit în Córdoba, că este îndrăgostit de Cortasar și că a întâlnit acolo un poet dealer de automobile, Rafael Escobar, nu mai are nicio legătură cu faptul că personajul revine în roman cu numele de Rafael și, la fel, nu mai este important dacă Adrian este alter-ego-ul lui Marin Mălaicu sau dacă nu cumva este un altul dintre prietenii săi de o viață.
Desigur, dintre cele 7 personaje care “vorbesc” în “Apropierea”, cele mai multe sunt biografice. Lidia este Ana D. (Poeta inspirație, poreclită Stăpânița), Florin P. (cunoscut de prieteni și sub numele de John) devine Dan Parfenie, iar Dan C. (în carte The Great) este berlinezul, scriitorul-poetul arhicunoscut. “Apropierea” dintre personaje și persoanele adevărate este și ea transparentă. Toți sunt năsăudeni, așa cum este și Marin Mălaicu. Știm că Adrian Petru Constantin e poet și e născut în Năsăud, că Dan Parfenie e profesor la Maieru și că și el poet. Că Florin Roman, alias The Great, este poet respectabil în România, ei se perindă pe la casa de cultură din Maieru, se scaldă în Someșul Mare și fac studii la Cluj. Cu toate acestea, simultan, trăsăturile tuturor personajelor sunt perfect transferabile, pentru că fiecare dintre ei este identic, ca destin, ca idealuri, ca suferință cu toți ceilalți.
În “Apropierea” Marin Mălaicu vrea să demonstreze - și reușește pe deplin - că este un scriitor ale cărui instrumente se îmbunătățesc, se cristalizează și se nuanțează. Eliberându-se de multe dintre derapajele calofile ale romanului de debut și simplificându-și scriitura până la un soi de claritate tăioasă, autorul povestește multivocal experiența emigrării, discută des-țelenirea produsă ruperea apropierii între oameni. În acest sens, titlul romanului este o capcană, apropierea este imposibilă în lumea lui M. M-H., acesta este un roman al îndepărtărilor, al distanțării oamenilor de propria lor identitate, al separării de destinul personal. Personajele romanului sunt într-o continuă navetă “Spania-România”, iar rezultatul este că “nu mai știu de ce mă aflu într-un loc anume și ce limbă trebuie să vorbesc”. Aceștia sunt oamenii care, “dacă sunt în Spania gândesc românește, și mă exprim în spaniolă, dacă sunt în România gândesc în spaniolă și vorbesc românește”, ființe fără timp și fără spațiu, pentru că distanța dintre Atlantic și Marea Neagră este simultan imensă și ireductibil de mică.
Chiar faptul că propoziția de început (“Fantoma unui bărbat îndrăgostit bântuie Europa pe urmele unei femei căsătorite) este o parafrază la o celebră formulă a lui Marx, ne poziționează în miezul unei lumi a intersecțiilor. Intersecții între poeții crescuți în România în timpul comunismului, ajunși culegători de măsline în Spania capitalistă, între două argentinence care sfârșesc prin a face trafic cu mașini în Uniunea Europeană, ruși care fac contrabandă cu parfuri și droguri, o evreică și o olandeză care adoptă un copil din România.
În această lume a amestecului și a lipsei de apropiere, oamenii trăiesc iluzia legăturilor și în același timp există de-conectați. Personajul principal, Adrian Petru Constantin, este poet în România care pleacă în Spania pentru a face bani. Povestea lui Adrian este povestea a milioane de români: cu zece euro în buzunar, ajunge în Spania fără să vorbească altceva decât “hola”, umblă pe străzi cu un bilețel pe care scrie “busco trabajo” și sfârșește ca paznic într-un parc de mașini second-hand. După un timp poetul începe să facă pe “transportatorul” pentru Vanessa Murillo, care este traficantă mașini furate, fiind prins într-un continuu du-te vino între România și Spania, între diverse slujbe și diverse iubiri. Adrian este un om fără țară, fără spațiu de viață. Pentru el, ca și pentru toți românii “des-țărinați”, Spania este țara în care “românii sunt tolerați”, în care chiar și iubitele se plâng că se îndrăgostesc de “puto romeno”. Acolo românii sunt pretutindeni, la magazinul Lidl din Còrdoba, “oricând intri, dai peste un român”, dar au idealuri diferite. Pentru unii Spania este prilejul de a citi în original pe Cortazar, pentru alții, cum este Nicu (iubitul Danei), idealul de viață este să facă bani în Spania și apoi să deschidă o afacere, o “sală de fitness la Buzău”.
De aici vine autenticitatea lui Mălaicu Hondrari. Din abilitatea de a spune povestea unor poeți care trăiesc o viață de căpșunari, pentru că aceasta este și povestea lui și povestea multor altora. Poți fi poet și căpșunar, poți fi și spaniol și român? Cine ești, la sfârșitul peregrinării continue care este viața? Evident, numele personajului principal este ales “programatic” (aici este un mic derapaj calofil): Hadrian e împăratul roman născut în peninsula Iberică, care a abandonat Dacia romană.
Dar dincolo de mici scăpări (unele chiar și de limbaj, în română nu se spune “negoț” la “afaceri”, e un calc spaniol pentru “negocio”), romanul este construit impecabil. În sens narativ, “Apropierea” este un “roman-puzzle”, a cărui narațiune (și intrigă) se poate reconstitui numai după parcurgerea întregului text. Vocile, care aparent sunt monologale și autosuficiente, încep să se lege, să se întretaie și să recompună un timp și un spațiu comun. Firul central al poveștii ne duce printr-o serie de iubiri imposibile, “ca în telenovele”, amplasate în aerul fierbinte al Spaniei, în aerul rece al Berlinului sau în aerul stătut al României, unde toate se leagă și se dezleagă din poveștile individuale ale celor mai importanți “naratori”: Adrian, Dan, Lidia și Maria, precum și din poveștile “contrapunct” ale personajelor cu rol “explicatoriu”: Vanessa, Dana și Alexjandro. Unele voci sunt solitare, apar o singură dată – așa este cazul Danei, care se îndrăgostește de The Great, sau a lui Alexjandro (sic!), care este fiul adoptiv al lui Myriam, care lasă niște caiete în care spune povestea lui Adrian. Altele sunt recurente, cum sunt Adrian și Maria. Trebuie să spun aici că, dacă Alexjandro este o licență literară nereușită a lui Marin Mălaicu-Hondrari, Dana rămâne una dintre cele mai bine scrise bucăți de proză din ultimii ani, cu un personaj feminin conturat magistral prin confesiunea la persoana I. Este foarte greu să gestionezi atâtea voci narative (și, dacă ar fi să îi mai reproșez ceva lui Marin Mălaicu, atunci ar fi alunecările și glisările ușoare ale vocilor, uneori personajele vorbesc cu “glasul” altor personaje, iar pe alocuri devine strident, așa cum se întâmplă cu Maria, care spune replici caracteristice personajului Dan Parfenie)
Dintre “vocile principale” trei sunt poeți, pasionați de Gellu Naum și Borges, prieteni cu un alt poet consacrat, The Great, a cărui voce nu o auzim, dar a cărui identitate o întrezărim. Ei trăiesc din poezie, spațiul lor vital este poezia. Indiferent ce fac, acești oameni expiră, respiră și se hrănesc cu Poezie. Aici Mălaicu-Hondrari reușește să unească cele două paliere, cel al vieții banale, chiar mărunte și meschine, cu cel al aspirațiilor ideale. Maria, iubita lui Adrian, este și ea artistă și cântăreață, preocupată de scupltură, boemă, solistă la chitară bass, dar care se îndrăgostește de acest “puto-poeta-rumano-de-mierda”, deși este căsătorită și fericită cu partenerul ei de artă, Javier. La un moment dat vasul pe care Maria și Adrian își trăiesc povestea de dragoste se numește, cum altfel, decât “Poesia”. Toți trăiesc în poezie, dar suferă într-o existență banală, de culegători de struguri, de traficanți de droguri, de șomeri, de paznici de noapte. Chiar și Vanessa Murillo și Myriam Rozenberg, cele două argentinience, lesbiene tranficante de mașini, sunt preocupate (și salvate) de poezie.
Cu toate acestea iubirea, ca și apropierea, este imposibilă. Îndrăgostiții comunică prin messenger, schimbă emailuri, vorbesc la telefon peste mii de kilometri, își beau cafeau prin intermediul camerei web, unul în Madrid, altul în România, prietenii află despre viața prietenilor prin intermediul internetului și prin conversații telefonice, o mare dragoste se consumă pe fondul unui joc pe calculator. Unul dintre cele mai puternice momente narative este acela în care Maria conduce mașina cu laptopul pornit pe bord, pentru a putea să îl aibă pe Adrian alături de ea, de la mii de kilometri depărtare.
Iar, după ce reconstituim piesele construite de vocile personajelor romanului, înțelegem că totul are loc pe fundalul unei povești de gen thriller-policier, cu găști de români și ruși care sunt urmărite de poliție, cu o femeie care vrea să se răzbune pe bărbatul care a distrus viața părinților săi din Argentina, cu pistoale, cu urmăriri cu mașini, cu două lesbiene criminale și pasionale, cu mulți emigranți în fundal. Totul învăluit în Poezie și iubirea de poezie.