Cimitirul unui secol al minciunii și prostiei

Cel mai recent roman al lui Umberto Eco (Cimitirul din Praga, Polirom, 2010) este construit în jurul unui personaj atipic. Văzut din perspecitva unei epoci în care până și poveștile pentru copii au variante „corecte politic” (de exemplu cartea lui James Finn Garner, „Povești corecte pentru adormit copiii"), Simone Simonini este un erou cu totul și cu totul „incorect”, iar incorectitudinea sa descrie un timp istoric al incorectitudinii politice.
Simonini se naște în 1830 și moare în 1898, chiar înainte de a începe secolul XX, viața lui fiind coincidentă cu secolul care a născut majoritatea monștrilor ce au bântuit modernitatea de la marxism și psihanaliză, până la electricitate și războaiele napoleonice, de la fourierism și până la teoriile conspirațiilor globale. Secolul XIX este, aidoma lui Simonini, schizofrenic, cu personalitate dublă, cu o predispoziție spre scindare. Așa cum scria Otto Rank în studiile sale despre figura dublului, care este deopotrivă un mijloc de apărare al sinelui în fața morții și, simultan, o sursă de amenințare pentru eul nostru, secolul întruchipat de eroul lui Eco este unul magnific și, deopotrivă, malign. Mirabilele evenimente ale acestui secol, cum ar fi răspândirea ideilor revoluției franceze, revoluțiile de la 1848, Comuna franceză sunt dublate de monstruoasele sale creații, măsurarea capacității craniene, cu ideea că trăsăturile raselor pot fi citite din fizionomie, și nu în ultimul rând antisemitismul. Ambivalențele secolului XIX apar din toate cotloanele. Acest secol este martor al nașterii sionismului, Th. Hertzl publicând 1895 Der Judenstaat, (Statul evreiesc) și tot acum au loc marile pogromuri din Rusia (1880). Acum au loc primele eliberări în masă din sclavie (cu memorabilul război american de secesiune), dar tot acum se răspândesc teoriile "mitului lui Ham", promovat de oameni ca pastorul Johnson, care explică doct de ce negrii sunt obligați de către legea divină să fie exploatați de către caucazieni.
Proiectul romanesc al lui Eco devine, o dată cu acest roman, transparent. După ce a rescris istoria secolului XIV cu Numele trandafirului, după ce a re-construit marea revoluție a secolul XX cu Pendulul lui Foucault (centrat în jurul extraordinarului an 1968), după ce a refăcut istoria secolului XVII cu Insula zilei de ieri, unde un naufragiat, aidoma lui Robinson Crusoe, povestește la 1643 toate aberații Barocului, și, după ce a reconstituit căderea Constantinopolelui din secolul XII-XIII în contextul gnosticismului, prin Baudolino, a refăcut în Misterioasa flacără a reginei Loana traseul imaginar al apariției fascismului în Italia, acum Umberto Eco narativizează istoria principalelor idei ale secolului XIX. Cartea, care se bazează pe un jurnal scris „în ordine inversă”, redactat de Simonini stimulat în urma unei discuții - cu cine altul decât cu doctorul Froïde! - devine o anamneză răsturnată, menită să îl facă pe eroul principal să înțeleagă cine este (de fapt romanul începe cu această întrebare retorică: “cine sunt eu?”), dar și pe cititori să înțeleagă cine este secolul care l-a făcut posibil pe acesta.
De ce este special acest secol? În această perioadă populația Europei se dublează, datorită industrializării rapide, tot acum este identificată morfina, Beethoven scrie Sonata lunii, Simfoniile a 5-a și a 9-a, are loc o mică glaciațiune timp de trei decenii, Darwin publică Originea speciilor, Nietzche anunță moartea lui Dumnezeu, sunt descoperiți dinozaurii, este identificat omul de Neanderthal și sunt inventați blugi(inșii).

Mituri, falsuri și pastișe
Ca și în celelalte cărți ale lui Eco, obiectul principal al narațiunii este demitizarea. După cum în Insula zilei de ieri Robinson Crusoe devenea un personaj comic, așa se întâmplă cu Garibaldi, care este prezentat de Dumas ca un Isus din Cina cea de taină a lui Leonardo, și care nu este în ochii lui Simonini mai mult decât un reumatic cu picioare scurte și strâmbe. Eroul eliberator al Italiei este portretizat ca un agent provocator plătit de serviciile secrete ale Londrei. Dumas și Garibaldi, un histrion mai mare ca altul, sunt obiectul unei rescrieri ironice, pe care autorul lui Lector in fabula a practicat-o în toate romanele sale. Combinația dintre aceste figuri este „Unheimlich”, după cum spunea Freud. De fapt monstruosul este o metaforă profundă a secolului care i-a inventat pe Frankenstein și pe Dracula, care a produs teratologia (știința studierii monstruozității), și care a dezvoltat embriologia anomaliilor. Această epocă a permis unui autor ca Ernest Martin să scrie un volum întreg de popularizare numit "Histoire des monstres depuis l'antiquite jusqu'a nos jours”.
Dacă Numele trandafirului pare scris de o Barbara Cartland a Evului Mediu, aici Eco rescrie de fapt un “roman de mistere” tipic Eugene Sue: în centru se află aventurile unui spion internațional, care se plimbă din Italia până în Franța și apoi în Prusia, răscolind toate cancelariile europene și asistând, ori povestind principalele evenimente ale unei epoci tulburi și tulburate. Pastișele după Dumas sau Jules Verne sunt abil integrate în text pentru că „totul se leagă”, în fond aceasta este teoria romanelor lui Eco. Conspirațiile “dezvăluite” de Eco în romanele sale trec de la ereziile medievale, până la teoriile templierilor sau ale masonilor într-o lungă acumulare de minciuni, unele mai gogonate ca altele.

Secolul XIX - secolul mincinoșilor
Nu întâmplător frații Grimm publică tocmai în 1812 prima lor carte (Kinder und Hausmärchen) ce conține 86 de povești, majoritatea devenite parte ale culturii populare din secolul XX, cele mai recente fiind Rapunzel sau Prințul broscoi. În această logică, atunci când Eco susține că personajele sunt “reale” cine mai poate să mai creadă „Naratorul” care amestecă figuri autentice cu ficțiuni pure. Cartea lui Eco amestecă în mod continuu autenticitatea și falsul, Simonini însuși fiind un maestru falsificator, un plastograf patentat, un notar care face trafic cu documente false, dar care se întreabă dacă vor mai exista vreodată documente originale “bune de falsificat”, într-o epocă mecanică în care, parafrazându-l pe Walter Benjamin, originalele falsificabile dispar. Cum se poate trăi într-o lume plină de falsificatori, unde nu mai știm să deosebim între minciună și adevăr?
Dar, la urma urmelor, de ce este Simonini un falsificator „rău”, când Dumas „șterpelea” de unde putea personaje și dialoguri pentru romanele sale? De ce ar fi Simonini falsificator malign, când Leo Taxil, contemporanul său, inventa de-a dreptul povești și istorii pe care le publica apoi ca și când ar fi fost adevărate. Taxil apare și în roman ca un „născocitor înveterat de povești”, care scrie despre iubirile lui Pius al IX-lea, Misterele franc-masoneriei sau o versiune parodică a Noului Testament. El este coleg cu doctorul Bataille, care scrie o “operă monstru”, Diavolul în secolul XIX, unde inventează instituțiile satanismului modern. Întreg secolul este un univers al traficului de falsuri, iezuitul Gioberti preia informații din Jidovul rătăcitor al lui Eugène Sue, la rândul lui Simonini citește (aidoma personajului autobiografic din Flacăra reginei Loana) Misterele parisului, Cei trei muschetari, Contele de Monte-Cristo de unde se inspiră pentru rapoartele sale ca spion și sursă oficială de știri. De unde își ia “faptele” eroul? Sursa lui de inspirație sunt bibliotecile. Ca și Jules Verne, un alt “copil al secolului”, Simonini inventează lumi doar citind, documentându-se și văzând ilustrații făcute de alții. Când un spion vinde ceva inedit, nu trebuie decât să povestească ceva ce s-ar putea găsi într-un târg de cărți vechi, spune Simonino, explicând de ce este el aidoma secolului pe care îl reprezintă, deopotrivă fals și adevărat.
Lipsa memoriei este o altă temă centrală a cărții, pentru că tocmai ne-aducerea aminte este cea care provoacă tragedii. Nu știm de unde am venit și chiar vrem să uităm cum am ajuns aici. “Sunt altul care se observă pe sine dinafară”, spune Simonini, vorbind ca unul dintre primii pacienți ai psihanalizei. În fond aceasta este epoca hipnotismului, perioada când Charcot și colegii lui descoperă puterea “mesmerizării” ca practică. De aceea, când Simonini se întâlnește la Paris cu un doctor austriac, care se prezintă drept Froïde preia tehnica auto-analizării a celebrului doctor vienez.

Un secol al urii
“Odi, ergo sum”, aceasta este filosofia declarată a personajului, născut torinez, din mamă franțuzoaică, o mamă pe care o urăște pentru că l-a părăsit și l-a lăsat singur. “Evreii se travestesc”, îl învață bunicul Simonini, iar travestirea, devine pasiunea tânărului Simonini, care, evident are rădăcini adânci în ura față de mamă și față de evrei. Ziarul oficial al Vaticanului a declarat romanul “imoral și antisemit”, afirmând că acest tip de proză stimulează ura rasială. Dar romanul este reprezentarea naturală a însăși urii care a făcut posibile monstruozitățile secolului următor. Simonini urăște pe toată lumea. Este antisemit declarat, misogin radical, extremist conservator, rasist convins, anti-iezuit, anticlerical, anti-modern. Pentru Simonini nu există decât defecte ale națiunilor, aceasta fiind definiția însăși a rasismului. Nu este de mirare, pentru că secolul XIX l-a produs pe Gobineau, al cărui studiu despre inegalitatea raselor este ușor recognoscibil în discurul Bunicului Simonini, care își învață nepotul că evreii sunt înfumurați ca spaniolii, obraznici ca țiganii, murdari ca englezii, unsuroși precum calmucii, poruncitori ca prusacii și clevetitori ca francezii. Simone Simonini face constatări dintre cele mai incorecte politic pentru noi, oamenii secolului XXI. Nemții, spune el, au “cel mai scăzut nivel de omenie”, femeile lor sunt vulgare, dovadă a inferiorității lor rasiale dovedită, iar culmea științificității este adus argument că nemții produc dublu cantitatea de fecale, comparativ cu nivelul mediu al unui francez. Dar nici francezii nu scapă de caracterizări negative. Ei sunt “leneși, escroci, ranchiunoși, geloși, orgolioși și avari. Sicilienii, la rândul lor, sunt niște bastarzi, provenind din încrucișări nedemne între arabi “leoarcă de sudoare” și “ostrogoți degenerați” care, la rândul lor au luat de la sarazini indolența, de la șvabi cruzimea, de la greci flecăreala. Alții sunt susținătorii inferiorității rasei negre, concluzie extrasă tot din Cartea Sfântă. Negrii sunt o plagă pentru America, pentru că vor transforma o întreagă națiune într-o mlaștină de metiși. Dar, în acest context, Victor Hugo care vorbea despre fetor iudaica era mai puțin rasist?
“Urăsc femeile”, declară Simonini, dar recunoaște că nu știe prea multe despre femei, iar informațile și le extrage de la un alt „specialist” al secolului XIX, doctorul Tissot. Când este adolescent visează la Babette d'Interlaken, “marea fecioară” a comunismului interbelic, în timp ce părintele Pertuso îl învață cp femeile nu sunt decât “un sac de excremente”. Evident, războiul cu fiicele Evei se încheie cu un asasinat. Învățătorul lui, părintele iezuit Bergamaschi (nume compus din berga și maschi) are evidente înclinații homosexuale, atingându-l la limita perversiunii pe creștet într-o zi toridă de vară. Tocmai datorită lui Bergamaschi eroul se îmbracă în rantia acestuia și dansează în oglindă închipuindu-și că este o femeie. Cu toate acestea, două lucruri iubește Simonini, mâncarea și banii. El este un materialist, un fiu desăvârșit al empirismului și raționalismului, un ateu anticlerical. Toți preoții, crede el, sunt trândavi, iar dintre ei pe cei mai netrebnici și stupizi sunt numiți episcopi. Luther este un mâncău desfrânat, iar preoția este un mijloc prin care obsedații sexuali ajung la victimele lor mai simplu și mai pe ascuns. Căpitanul, deghizat în preot, vinde ostii sfințite pentru liturghii satanic și intermediează cele mai „simoniste” afaceri. Iar anticlericalismul căpitanului Simonini este întrecut numai de anti-iezuitismul acestuia. Iezuiții sunt mai răi decât toți, spune el.
Simonini este, evident, și anti-comunist, despre care perpetuează locul comun cum că ar fi cu toții (Marx = “Marsh”, Lassale) evrei.


Rădăcinile maligne ale antisemitismului
Dar cel mai mult Simonini urăște evreii. Eroul, este, în mod evident, un construct narativ. Chiar numele său, ne spune Naratorul, provine de la mitul evreului care ucide copii de creștini pentru a face azime din sângele acestora. Simonino este un sfânt catolic, martir canonizat la Trento după ce se spune că ar fi fost răpit de evrei și ucis pentru a-și pune la cale maleficele lor ritualuri. Aici este „fabula” centrală a cărții, unde Eco reconstruiește istoria unei ficțiuni celebre, poate cea mai dăunătoare ficțiune a ultimelor două secole: conspirația iudaismul internațional. Simonini este, de fapt, autorul Protocoalelor secrete ale sionismului planetar (traduse cu numele Protocoalele înțelepților Sionului), care nu sunt altceva decât o construcție ficțională, realizată pe o secvență epică „preluată” integral din Joseph Balsamo al lui Al. Dumas. De fapt toate personajele legate în vreun fel sau altul de apariția „Protocoalelor...” sunt integrate în povestea lui Eco. Documentul, prima oară menționat explicit în romanul Biarritz (scris de Hermann Goedsche, personaj și el), Serge Nilus, autorul primei ediții rusești preia informații din broșurile secolului XIX despre evrei și le combină cu alte surse, apoi docuemntul este răspândit de către Ohrana țaristă ca fiind autentic. Toate se leagă și traseul ficțiunii este fascinant. „Cărticelele” anti-iudaice care circulă prin toată Europa, de la rusul Lutostansky până la egipteanul Osman Bey sunt amestecate cu textele lui Maurice Joly, care scrie Dialoguri în Infern între Montesquieu și Machiavelli. Joly se inspiră și el din Misterele poporului, roman scris de Sue, pentru a “ticlui” opusculele sale, iar Simonini copiază de la Joly. Goedsche, la rândul său, fură de la Simonini, care integrează elemente dintr-o scrisoare mai veche a bunicului său către Barruel, care iarăși este este preluat într-un opuscul moscovit, de unde se răspândește în toată lumea ca un document adevărat. Iar ficțiunea continuă până astăzi pentru că Simonini, încheie Naratorul povestea, “se află încă între noi”.