Norman (autobiograficțiunea lui) Manea
Cum poți să vorbești despre un autor altfel decât refuzând să îi asculți sfaturile? Citind volumul de rememorări („Plicuri și portrete”, Polirom, 2004) ale lui Norman Manea am dat peste un pasaj în care autorul susține sus și tare un anti-sainte-beuveianism vehement. Nu poți să vorbești despre opera omului făcând vorbire despre biografia lui. Am citit și eu Marcel Proust, mi-am zis, doar nu sunt August Prostul, știu că nu omul, ci opera este importantă! Dar după ce am parcurs cele peste 500 de pagini de amintiri mi-am dat seama că nu pot să îl ascult nici pe Proust, nici pe Manea, pentru că în urma lecturii am rămas cu întrebarea aceasta agasantă: cum a devenit Norman Manea... Norman Manea. Poate fi opera despărțită de viața omului? Cât din ceea ce este un scriitor este ficțiunea de sine și cât din această ficțiune despre sine se transformă în literatură pură?
Un prim indiciu poate fi găsit în rememorarea întâlnirii mirabile cu Miron Radu Parachivescu, care, în 1966 (la 20 de ani de la întoarcerea lui N.M. din deportare), îi publică un text și îi spune, la debut, mai mult sau mai puțin direct, că n-are decât să scrie niște date bio-grafice care să fie inventate. Am ajuns să cred că inventarea (și reinventarea) de sine este motivul (și motivația) central al rememorărilor lui N.M. Iar acest fapt m-a trimis imediat înspre noțiunea de autobiograficțiune. Pentru că ce este altceva autobiograficțiunea decât un bricolaj tipic postmodern (orribile dictu), care unește biografia, documentarul și ficțiunea. Iar faptul că în centrul acestei cărți se află amintirea dureroasă a unei zile de vară bucureșteană, din dezgustătorul an 196 (la 20 de ani de la debut), când omul Norman Manea pleacă din România numai cu o foaie decupată dintr-un ziar, devine fundamental. Când pleci pentru totdeauna din patria ta poate că lași în urmă obiecte, dar nu poți să lași în urmă amintiri, pentru că amintirile nu pot fi pierdute. Pentru N.M. efectul traumatic al plecării din România, care a echivalat cu lăsarea în urmă a tuturor formelor materiale de memorie: plicuri, scrisori, caiete de lucru, ciorne, epistole – nu a însemnat și abandonarea propriei identități. Iar „plecarea” nu se referă numai la emigrarea „exterioară”, evidentă la nivel biografic, ci este o refacere a ficțiunii de a fi a unui întreg popor. Când amintirile intră în imaginar, ele devin „ficțiuni ale trecutului”, „fabule” ale unei biografii niciodată scindată, dar care se îndepărtează mereu de sine. Poate că autobiografia este forma cea mai primitivă de critică, dar când granița dintre ficțiune și biografie (care nu este totuna cu biografia ficționalizată) devine translucidă, atunci autobiograficțiunea este singura garanție a eternității.
Avem în limba română o expresie care sună cam așa: spune-mi cu cine te-mprietenești, ca să-ți spun cine ești. Iar în primele 250 de pagini din „Plicuri...” (de fapt o carte întreagă, închegată) nu sunt altceva decât portrete ale prietenilor, ale celor de care N.M. vrea să își aducă aminte pentru a-și aduce aminte de sine. Iar aducerea aminte este un prim cod de înțelegere a devenirii lui Norman Manea.
Nu poți vorbi despre Norman Manea evitând evreitatea. Sigur, Freud a problematizat această întrebare fundamentală: ce rămâne iudaic dintr-un evreu care nu este nici religios, nici naționalist, nici preocupat de învățăturile Talmudului. Nici părintele psihanalizei nu a dat un răspuns. Dar poate nici nu poate fi găsit un răspuns, altul decât faptul de a fi. Pentru că evreitatea aceasta este o ficțiune și, simultan, este o formă de biografie, care nu mai poate fi contestată. Evreitatea pur și simplu este, așa cum transpare din admirabila descriere a întâlnirii lui N.M. cu Saul Bellow. Evreitatea este o stare, care explică pribegia „printre cărți și cuvinte”, solidaritatea unor „sublimi orfani” pentru care refugiul în sine și fuga de sine sunt singurele căi de scăparea din captivitatea „Marii Bestii”, care era societatea bizantin-ceaușistă. Și aici nu este vorba nici de Orenștein, nici Rosengarten, nici Rosenberg, nici Levys Mendelovici, ci de Lucian Raicu, Paul Georgescu, Florin Mugur, Virgil Duda, Andrei Savu sau Zigu Ornea.
Ca orice exilat, N.M. a rămas prins între lumea de „Dincoace” și lumea de „Dincolo”, care sunt, deopotrivă, lumea de peste Ocean și lumea părăsită, lăsată în urmă, dar și una interioară și Lumea de Apoi, „celălalt tărâm” al morții. Iar ideea morții devine obsesivă, dacă stăm să ne gândim că toți (sau aproape toți) cei pomeniți în „Plicuri...” sunt plecați dintre noi. Bernard (Raicu), „dublul” a cărui dispariție nu poate fi substituită, Mariana Marin, moartă în cadă, Florin Mugur care se sinucide, sunt morți Radu Petrescu sau Paul Georgescu, la fel Zigu Ornea sau Ion Negoițescu, dar și Saul Bellow sau Imre Kertesz. Sunt rememorați alți „decedați iluștri”: Radu Enescu, Liviu Petrescu, Marin Sorescu sau Mircea Zaciu, sunt cu toții morți.
Dar pentru Norman Manea în vorbirea despre moarte, nu e nimic morbid, pentru că ea este doar răspunsul la următoarea regulă a autobiograficțiunii: la moartea unui prieten ar trebui să vorbim nu numai despre prietenie, ci despre moarte. Pe ușa vieții noastre, ne spune Manea, scrie „Exit”. Acesta e avertismentul perpetuu al existenței.