Cu scriitorii la psihanaliză

Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de când a luat ființă American Psychoanalytic Association, cea mai importantă asociație de profil din Statele Unite. La noi o asemenea organizație nu există, dar fenomenul psihanalitic a fost "sărbătorit" în cel mai recent volum al lui Corin Braga (Psihografii, Polirom, 2010). Autorul face în această carte o demonstrație publică de aplicare în critica literară a instrumentelor psihanalizei clasice și contemporane.
Volumul, care constituie o regrupare, aidoma unui vis recurent, a unor studii publicate de către Corin Braga de-a lungul ultimului deceniu, de la Geneza lumilor imaginare blagiene, până la studiul despre Paradis și Antiutopie publicat în Franța, constituie o lecție de „lectură psihanalitică”. Așa cum declară încă din „Introducere”, principalul obiectiv al autorului este acela de a uni două concepte (așa cum C.B. a făcut și în deja clasicizatul „anarhetip”), respectiv psihocritica și psihobiografia, pentru a da naștere unui nou concept, în acest caz definit drept „psihobiografia”. De fapt abordarea biografică și predispoziția psihocritică sunt cele mai importante instrumente „lăsate moștenire” interpetării culturale de către bunul doctor vienez. Intuițiile lui Freud în privința lui Hamlet, sau tehnicile utilizate în analiza memoriilor lui Goethe, ori mult mai cunoscuta lectură a lui Sofocle, au devenit, așa cum s-a întâmplat cu Harold Bloom mai înainte, dar și cu mulți alți critici literari, forme de înțelegere a mecanismelor interne ale scriitorilor, artiștilor și chiar politicienilor.
Conceptual vorbind, Corin Braga încearcă să găsească o ieșire (onorabilă) din relația dificilă a premisei psihanalitice cu fenomenele din literatură (și cultură), respectiv evaluarea operei prin prisma unor contexte psihice. O altă problemă evidentă decurge din faptul că nu există o „metodă psihanalitică” în sine, ci multiple perspective, generate de conceptele fundamentale ale psihanaliștilor care, așa cum spune C. B. din primele rânduri, pot fi contestate, dar nu pot fi ignorate. Psihografia este, în cele din urmă, o abordare care nu se întemeiază pe un singur concept psihanalitic și nici nu urmărește o singură direcție de interpretare. Corin Braga utilizează cu dezinvoltură un melanj de concepte, care trec dincolo de intepretarea freudiană. Autorul pune în mișcare elemente din psihanaliza kleiniană, din analiza lacaniană, trece prin perspectiva bioniană, se folosește de arhetipologia jungiană, ne plimbă prin plăcerea textuală barthesiană, prin scrierea psihică derridaeană și chiar prin mascarada kristeviană.
Am un singur reproș în definirea psihobiografiei – dacă psihocriticismul lui Charles Mauron este explicit prezent în analizele lui Corin Braga (prin recursul la mecanismele visului și prin legăturile dintre obsesiile psihice și metaforele literare) psihografia este preluată din arsenalul lui Ricoeur. Nu știu dacă filosofia lui Ricoeur este cea mai bună sursă pentru psihobiografie, eu cred că ar fi fost și mai productivă o re-luare a acestui tip de lectură din perspectiva unei psihobiografii sociale, respectiv metodologic întemeiată în teoriile lui Alfred Schütz, care vorbește despre „poveștile de viață” și care utilizează relevanța acestora în plan cultural.
Oricum ar fi preluate, cele două concepte se întâlnesc în mod fericit, iar studiile de literatură română și universală practicate de Corin Braga sunt exemplare ca analize de simptomatologie. Abordarea dobândește adevăratele ei valențe, însă, atunci când noțiunile mai sus pomenite sunt aplicate unor autori români (contemporani sau doar moderni), deși psihocriticul clujean se oprește și asupra unor clasici precum Swift, Sabato sau Castaneda, pentru că introspecția psihanalitică nu a fost prea „gustată” în practica literară de la noi (cu mici excepții, Ion Vianu fiind unul dintre cei care trebuie numiți aici).
Premisa „psihografică” este simplă: fără intepretarea psihanalitică a biografiei autorului, înțelegerea noastră asupra operei acestuia ar fi „diferită și grosolană” (16). Prin urmare „săpăturile” în „preistoria” psihismului scriitorilor (români) devin trasee „regale” pentru identificarea motivațiilor profunde ale mecanismului poetic. Astfel Urmuz este văzut prin prisma conflictului oedipian, iar textele sale sunt trecute prin filtrul schemelor standard ale psihanalizei viselor: condensare, deplasare, elaborare secundară. Constantin Stere este „citit” ca un scriitor autobiografictiv (înainte de vreme), iar mutismul lui Lucian Blaga devine mai mult decât un prilej pentru a discuta introversiunea, cât mai ales o cheie descifrarea „resorturilor inconștiente” ale operei. Pentru a-l „analiza” pe Blaga, C.B. recurge la Melanie Klein și la relația dintre sugar și imago-ul matern, respectiv conceptul lui Winnicot de refulare prin tendințele „anti-sociale” ale copilului. De aici Braga face o serie de incursiuni în imaginarul operei blagiene, preponderent cu referințe din dramaturgia poetului. Dacă Blaga este „pus pe canapeaua” analitică pentru problemele cu figura Mamei, la rândul lui Leonid Dimov este utilizat ca studiu de caz pentru renegarea Tatălui, respectiv pentru lacanianul „în-numele-tatălui”, unde numele este o funcție simbolică a definirii de sine. Pe de altă parte Nichita Stănescu și Norman Manea sunt „intepretați” prin prisma traumei infantile care a declanșat obsesia thanatică și ruptura de inconștientul infantil, respectiv războiul.
Le moi (ego-ul) și le sujet (subiectul), unde subiectul este ceea ce dispare
Dacă ar fi să „condensez” mecanismul psihografiei lui Corin Braga aș spune că este mai degrabă o analiză a absenței biografiei scriitorului, în sensul cel mai pur lacanian, pentru că acesta fie își inventează biografii (ca Stere sau Castaneda), fie își refuză biografia, fie o „transferă” (ca Urmuz sau Dimov), fie o respinge. Iar în acest context absența devine un simptom la fel de puternic ca și expresia manifestă. Corin Braga a reușit nu numai să găsească o direcție interpretativă, dar demonstrează cu prisosință faptul că resursele conceptuale ale psihanalizei sunt departe de a fi epuizate.