Întoarcerea ardelenilor. În proză.

Cele mai bune romane ale anului editorial 2011 au fost întemeiate pe același topos: câmpiile și dealurile Transilvaniei. E o raritate în orice cultură, cu atât mai mult într-o cultură mică și periferică - în același an au apărut două romane, care descriu același univers, deși din perspective diferite, și care acoperă aproximativ același interval de timp. După ce Marta Petreu a publicat „Acasă, pe câmpia Armaghedonului”, un alt ardelean, Alexandru Vlad, ne duce, prin intermediul celui mai recent roman al său, „Ploile amare” (Charmides 2011), într-un spațiu pur ardelenesc, care pare a irumpe în proza contemporană. Acesta este universul arhetipal „deal-vale” al lui Blaga, caracteristic pentru Dealurile și Podișul Transilvaniei, în cazul lui Vlad fiind vorba de zona Dej-Cluj, numai că identitatea acestui spațiu este rescrisă, re-contextualizată. De aici decurge o altă asemănare între cele două romane, și anume centrarea pe familie, pe universul privat și pe de-construirea acestuia în perioada comunistă. Și în „Acasă...”, dar și în „Ploile amare” vedem cum relațiile inter-umane se defectează, cum chiar esența omului se tulbură. Așa cum afirmam în altă parte, revenirea scriitorilor transilvăneni la universul rebrenian și redesenarea acestuia, reprezintă o una dintre cele mai bune forme de re-evaluare a istoriei sociale din ultima jumătate de secol. Pentru că acel univers și-a schimbat trăsătrile, el nu mai există ca în romanul modern, din rațiuni ce țin de transformările politice și de modificarea personalității locuitorilor săi.
Deși exista acest pericol, romanul lui Alexandru Vlad nu devine expresia unei conștiințe regionaliste, dimpotrivă, concentrarea pe contextul local, până la detaliul minimalist, este un prilej pentru a discuta ce s-a întâmplat în Istoria mare. Realitatea pe fundalul căreia are loc narațiunea este o realitate atemporală și ucronică. Inițial aici timpul și spațiul sunt artificial suspendate. Nu doar pentru că satul transilvan este izolat de lume prin inundații (de fapt vom descoperi că nu este deloc așa), ci și pentru că este simultan izolat în timp de lume, pentru că acolo nu mai intră și nu mai ies informații. Izolarea aceasta este, evident, simbolică. Ea face trimitere la comunism și la izolaționismul întregii societăți românești timp de 4 decenii. Chiar și când ploile încetează și sanitarul „Caț” reușește să improvizeze un radio pentru a asculta „cotele apelor Dunării”, izolarea continuă în universul interior al locuitorilor.
Pe acest palier „Ploile amare” trebuie comparat cu romanul lui Gabriel García Márquez. Cartea utilizează ingrediente din realismul magic, iar trimiterea la fabulosul Macondo este transparentă. Așa cum Jose Aureliano Buendia așteaptă să treacă sezonul ploios, primarul Alexandru Rogozan își re-trăiește momentul de grație numai pentru că „plouă statornic de mai multe săptămâni” (și în Macondo „plouă patru ani, unsprezece luni și două zile”). Ca și în realismul magic, locurile și acțiunile din „Ploile...” sunt hiperbole sociale, ca și Macondo, satul ardelenesc este izolat de modernitate și civilizație, fiind fondat pe o ruptură între lumea „de afară” și lumea „dinăuntru”. Ca și Macondo, despre care locuitorii crezuseră mult timp că e o peninsulă, satul ardelenesc supraviețuiește „într-o băltoacă enormă”, în care satul părea „pur și simplu o insulă” - apele nici nu cresc, nici nu se retrag, totul este blocat într-o nemișcare stranie. Din realismul magic face parte și unul dintre spațiile cele mai sinistre ale romanului: crescătoria de pui și paznicul găinilor carnivore (ce seamănă cu Îngerul căzut al lui Marquez). Aceste păsări, hrănite cu sânge și carne sunt perfect adaptate unui univers populat imaginar de Apocalipsă și sfârșituri de lume, locuit de vizualitatea magică a țiganilor, și marcat de evenimente stranii (dispariții, crime, mesaje de dincolo de moarte).
Din fericire scrisul lui Vlad nu este mimetic, și evoluează natural între realismul magic și realismul de cea mai bună extracție. Pentru că un alt prozator de care este apropiat scrisul lui Al. Vlad este Faulkner, cu al său Yoknapatawpha. Ca și în “Absalom! Absalom!”, romanierul român reconstruiește o lume ficțională cu puternice rădăcini într-o lume adevărată. Influența faulkneriană se vede și din trasarea unor limite înguste între fantastic (ba chiar fantasmagoric) și autenticitatea istorică. Vlad ne readuce în minte un timp dispărut, își urmărește personajele de la colectivizare și până în anii '70. Cu toate acestea, spre deosebire de Márquez sau Faulkner, Vlad nu are nici apetență, nici predispoziție pentru construcție pe timp extins. Totul are loc în prezent, și doar prezentul explică trecutul. De fapt modul cum „lumea se micșorează” în proza lui Al. Vlad are, în continuare, reminiscențe din ceea ce se numea “microrealism social”.
Vlad utilizează ca un scriitor de mare calibru “vocile de personaj”, respectiv fiecare personaj devine el însuși narator. Alternând povestirea la persoana întâi, unde punctul de vedere al personajului coincide cu perspectiva cititorului și vocea naratorul "instabil", romanul este construit printr-o serie de personaje remarcabile. Nu doar că această carte nu mai are un singur „eroul principal” și fiecare dintre locuitorii satului, „fostă reședință de comună”, devine personaj principal (suntem, pe rând, alături de primarul Alexandru Rogozan, de dascălul Pompiliu, profesorașul rămas fără copii la școală, de doctorul Dănilă și sanitarul Kat, de Zaharie, unealta fără minte a primarului – care ucide fără milă, de Marta, soția primarului, ce trăiește o relație pasională cu chiriașul), dar conflictul subiectiv (viață privată, timpul ficțional) și cel obiectiv (univers real, istorie în timp real) transpare din structura de ansamblu.
Din aceste considerente, cu "Ploile amare", Alexandru Vlad ar fi avut șansa să se despartă definitiv de generația de prozatori din care face parte. Cu toate acestea, Vlad rămâne un optzecist. A rămas mult prea atent la mecanismele interne ale narațiunii și uită autenticitatea. Recurgând la schimbarea punctului de vedere, Vlad realizează un roman multivocal. Acesta, însă, nu este un roman polifonic, nu pentru că vocile narative nu se individualizează, ele sunt, de cele mai multe ori, clare și bine definite. Problema este că aceste voci rămân autarhice și nu se aud simultan. Depinzând de procedeul fragmentării, specific prozei impuse la noi de autori ca Nedelciu sau Cărtărescu, în această carte se simt influențele debutului fulminant al lui Ioan Groșan - Caravana cinematografică, despre care se poate spune că a marcat toată această generație. O altă caracteristică optezecistă din scrisul lui Vlad este ironia continuă, frizând adeseori absurdul și umorul negru. Când vocea personajelor devine, la rândul ei, ironică, atunci textualismul agresează cititorul. Uneori tentația autorului omniscient rămâne prezentă și schimbarea de punct de vedere nu este dusă până la limitele extreme ale acestei tehnici narative.
De prea multe ori, prin schimbarea vocilor, personajele glisează și unele peste altele, iar tranzițiile dintr-o epocă în alta produc confuzii. istoriile personale din anii '50 glisează uneori peste istoriile timpului imediat al narațiunii. Uneori personajele sunt calofile și livrești. Baba Florica, mama promiscuă a frumoasei virginale Anca, eroina dispărută, spune despre fiica ei că „se refugiază” în „ieslea vacii”. Corectitudinea ei gramaticală este întrecută numai de pompozitatea cu care vorbește pastorul neoprotestant, un alt personaj nereușit, ale cărui diatribe sunt artificiale și lipsite de viață. La fel este monologul preotului greco-catolic închis în închisorile comuniste, ale cărui constatări sunt inferioare chiar literaturii concentraționare existente, efectul de real estompându-se mult prea mult în constatări de genul: „pușcaria, mi-am dat atunci seama, este o caricatură a iadului. Un Iad care nu-i condus de diavol, ci de om, omul părăsit de Dumnezeu. Aici suferim cu spiritul și trupul.”, acestea nefiind decât colecții de truisme, insuficient procesate ficțional. Alteori truismele sunt înlocuite de simple constatări rasiste, cum este aceea că șeful Securității era un evreu „mic, crăcănat și violent”, pe nume „Ornescu, de fapt Ornștein”. Cum putea să știe originea etnică a acestuia un preot dintr-un sat izolat de lume? Mai sunt câteva derapaje, dar minore, care nu strică ansamblul. De exemplu frații Zaharie (asasinul maniacal) și Ilie (profetul penticostal) sunt fiii unui pantofar, deci se numesc, cum altfel, decât... Papuc.
Fără îndoială, în "Ploile amare" Vlad își demonstrează toate abilitățile narative, care au ajuns la maturitate. El reușește să scrie un roman multistratificat, cu un fir epic de tip policier, amplasat în mai multe momente istorice, cu notații de istorie socială, dar și . Deși urmează direcția inițiată de “revoluția” romanescă a optzeciștilor, respectiv renunțarea la naratorul omniscient, cu această carte Vlad și-a depășit congenerii precum T. D. Savu, R. Țuculescu ori R. Mareș, prin refuzul acelui tip de optzecism autosuficient. Chiar dacă nu a reușit să fie "ultimul optzecist", de proza lui Alexandru Vlad nu se mai poate face abstracție, el este, de-acum, un scriitor confirmat pe deplin.