Manualul ipocritului mediatic

http://www.cartearomaneasca.ro/catalog/carte/ghidul-ipocritilor-331/Ghidul ipocriţilor
Ghidul ipocriților este un titlu incitant, dar incomplet. Péter Demény ar fi putut să își intituleze studiul drept Ghidul ipocriților moderni, dacă nu eram de multă vreme despărțiți de modernitate. Sau putea să fie Ghidul ipocriților de azi, pentru că Demény pare să ofere sfaturi celor ce doresc să pornească pe drumul spinos, dar plin de recompense al ipocriziei și falsității. Dar cel mai bun titlu ar fi fost Ghidul ipocriților de televizor, pentru că, dincolo de cazurile particulare identificate, exemplele sînt date de oamenii ce aparțin logicii ipocriziei mediatice. Sau aș spune mai bine parafrazîndu-l pe autorul nostru, care vede în mass-media contemporană esența ipocriziei, logica unei lumi în care onestitatea a devenit o raritate, pentru că utilitatea sincerității e o inutilitate. Crescuți de medii (de masă și private) ipocrite, ipocriții „de televiziune“ sînt specia aparte pe care o identifică autorul. Pentru că ecranul televizoarelor ne accentuează ipocrizia și se hrănește cu falsitatea noastră, în societatea televizuală prefăcătoria nu este doar o tehnică de supraviețuire, este chiar un mod de viață.

Într-un mod sincer, autorul însuși adoptă masca ipocriziei. El se preface ipocrit, pentru a devoala ipocrizia. Pe de altă parte, ipocrizia este inerentă oricărui moralist – ca și lupul din fabulă –, Demény însuși aparține spațiului mediatic pe care îl denunță. Pentru cei care îl cunosc numai din blogurile ziarului Adevărul, Demény este un apreciat poet, critic și eseist de limbă maghiară, care reprezintă un spirit anume al Ardealului. Într-unul dintre volumele anterioare (Invitație pentru fiecare marți, 2005) scris împreună cu Papp Sándor Zsigmond), Demény îi urmează lui Ady Endre, care vorbește despre sufletul aparte al Ardealului, caracterizat printr-o brutalitate a dualității celor două națiuni care sînt obligate să conviețuiască. Tot acolo el vorbește despre „Mitică, cinicul“ – unul dintre textele cele mai bune din volumul acela, pentru că îl poziționează în preajma lui Caragiale.

Deși nu etichetează defecte morale ale unei etnii – cum face Lucian Boia, în așa-zisa „cultura înaltă“, sau cum ne-a obișnuit Radu Paraschivescu, în cultura populară –, ipoteza lui Demény este una motivată de trăsăturile sociale ale grupului din care facem parte. Ipocritul nu este niciodată pe cale de dispariție pe plaiurile noastre, spune Demény, pentru că ipocritul este „România în carne și oase“. În fond, ipocriții de pe la noi au fost catalogați foarte bine de Caragiale. De la Cațavencu, ipocritul oportunist, la Rică Venturiano, șarlatanul amorez și pînă la Coriolan Drăgănescu, ipocritul politic, la noi șarlatania poate fi identificată pretutindeni. Aici excelează și portretele lui Demény: șarlatanul politic este chintesența tuturor ipocriților. El este virtuos (în fața camerelor de vederi), face cruci ample în toate cele patru direcții ale vîntului (cînd îl văd enoriașii), dar nu se sfiește să fure, să mintă și să facă falsuri în acte. Și, deși aparent vorbește despre ipocrizia personală și privată, premisa autorului provine din ipocrizia socială – România, spune Demény, este un patriarhat haotic, adică locul unde ipocrizia este la ea acasă.

Coperta volumului ne induce în eroare (e ipocrită ea însăși) printr-o ilustrație după episodul clasic în care Isus îi alungă pe zarafi din templu. Ea ne trimite spre cealaltă componentă a moralismului, în care nu poți vorbi despre moralitate, valori etice sau principii decît de pe o poziție de superioritate. La urma urmei, ipocrizia este o manifestare a imo­ralității – pentru a vorbi despre manifestările negative ale altora trebuie să ai tu însuți o postură morală impecabilă. Aidoma fariseilor ipocriți, care au încercat să îl prindă în capcană pe Isus, pe din afară sînt morminte văruite, dar în interior duhoarea de cadavru îmbîcsea mobilierul, ipocriții sînt prefăcuții sociali. De fapt, avem în limba română un cuvînt adecvat pentru acești indivizi: fățarnici. Fățarnicul are fața potrivită (exteriorul bine mimat), dar e lipsit de conținut. E o formă fără fond, aidoma conceptului maiorescian.

Deși Péter Demény este un moralist universalist, în buna tradiție a moraliștilor francezi, și chiar dacă se raportează în mod explicit laGhidul nesimţitului, în fond el vrea să scrie un manual de antiipocrizie, care să conțină un fel de vaccin prin expunerea la virus. Studiile de caz pe care le expune sau, mai precis, lista ipocriților, este mai degrabă intimă. Ipocriziile prezentate sînt la nivelul familiei, al relațiilor din grupurile mici: soțul, soția, fiul, fiica, ginerele, nora, vecinul, vecina sînt ipocriți, terminînd cu soacra ipocrită. Amantul ipocrit iubește prefăcut, elevul e amantul „profei“ pentru a lua cîteva note bune. Toți sînt guvernați de această mecanică a comportamentului ipocrit.

Dar care este logica ipocriziei? Ipocriții, așa cum apar ei în dicționar, sînt cei care pretind a avea false calități, principiul lor fiind acela de a se reprezenta public drept ceea ce nu sînt. Nici măcar termenul ipocrit nu este ceea ce pare – este el însuși un cuvînt ipocrit. Aceasta pentru că hypocrites, concept din teatrul antic, îl desemna pe cel care făcea notă distinctivă, era personajul care nu se alătura corului. Astăzi el nu mai este decît propria sa semnificație răsturnată, și, în cele din urmă, a ajuns similar prefăcătoriei. Simplu spus, ipocritul una spune, dar gîndește alta. Această dihotomie, între exteriorul pozitiv (virtutea afișată) și interiorul malign (comportamentul fals) este matricea în care apare ipocrizia. Iar Tartuffe al lui Molière, unul dintre cei mai „vechi“ ipocriți, manipulatorul de virtuți, cel care utilizează iluziile celorlalți pentru a-și obține propriile avantaje, rămîne modelul standard. Tartufferia, la care face referință și autorul nostru, este forma de bază a ipocriziei. Ipocritul promite, minte, se preface, zice orice numai pentru a-și a­tinge scopurile. Fără să inducă nuanțe între ipocrit și lăudăros, între ipocrit și mincinos, între ipocrit și prefăcut, autorul nostru rămîne un realist, crede că nimeni nu este scutit de ipocrizie.

În sens profund, ipocritul despre care vorbește Demény este, însă, o creație a unei lumi a corectitudinii politice, o societate în care exprimăm idei virtuoase, dar gîndim rasist și xenofob, unde pretindem a fi europeni și civilizați, dar preferăm să cultivăm vulgaritatea și primitivismul. Ipocriții sînt o tagmă mereu în schimbare, iar azi este momentul de glorie al „ipocritul şcolit“ – cel care nu spune altora ce gîndeşte, care găseș­te mereu aluzii, subterfugii, trasee alternative prin care să-și transmită neghiobia. La polul opus al ipocriziei se află onestitatea, sinceritatea, dar mai ales integritatea. Iar Demény „îi denunță“ pe creduli, pe visători, pe cavalerii de secol XIX. Lumea televizoarelor nu e lumea lor.

Pentru că Ghidul... discută în fond despre un ipocrit absolut, cel care este ipocrit față de sine însuși. Într-o lume în care e imposibil să nu fii ipocrit, concluzia lui Demény este cinică: toți sîntem (mai mult sau mai puțin) niș­te ipocriți! Adică deprimant de falși.