Cum se extinde Univers(al)ul?

Cel mai recent romanul al Simonei Sora (Hotel Universal, Polirom, 2012) este cartea cea mai remarcabilă pe care am citit-o în ultimul timp. Ea reprezintă o exemplificare sugestivă a ceea ce trebuie (şi ceea ce poate) să fie literatura de bună calitate. Pentru unii, a scrie literatură reprezintă o formă de evadare din cotidian, din ceea ce ni se pare oricum greu de suportat – Realul. Pentru alţii (şi pentru mine), literatura este o modalitate aproape desăvârşită de a re-imagina realitatea, de a face şi desface legăturile de timp şi spaţiu pe care le stabilim noi înşine. În fond, literatura trebuie să ne conecteze cu inefabilul fapt de a fi oameni, cu imposibila recuperare a memoriei, să ne împace cu spaima fundamentală, aceea a propriei noastre mortalităţi. Aproape că îmi uitasem viaţa de căminist. Trecuseră mai bine de 20 de ani de când am dormit ultima oară într-un cămin studenţesc. Şi, deşi „căminul“ meu nu era fostul Hotel Universal din Bucureşti, ci era cazemata „Avram Iancu“ din Cluj, parcurgând paginile romanului Simonei Sora memoria mea a recuperat mirosurile „de mlaştină stătută“, atmosfera şi oamenii pe care îi pierdusem în cotloanele memoriei. Aceasta este forţa unui adevărat romancier – ca din bucăţi disparate de memorie şi identitate să ne ducă unde am fost cândva şi să ne amintească ceea ce n-am văzut niciodată. În plus, genul de scriitură pe care îl practică Simona Sora funcţionează nu doar ca un substitut al timpului şi spaţiului; ea oferă un surogat al identităţii sociale. Evident, acest mod de a scrie ne întinde, întotdeauna, o capcană invizibilă. Cel mai simplu este să intrăm în povestea hotelului din centrul Bucureştilor pe palierul autobiografic, care transpare de pretutindeni (personajul principal, Maia, vine din Poiana Sibiului, Simona Sora din Deva; la un moment dat, profesorul depravat de la Litere, facultate absolvită şi de autoare, îi scrie personajului feminin o dedicaţie cu numele de Mona etc.). Când autoficţiunea devine livrescă, pentru că la final aflăm că Maia însăşi scrie un roman al Universalului, cititorilor nu li se mai oferă posibilitatea de a şti prea bine unde începe şi unde se termină fojgăiala din real şi fabulaţie. Simona Sora practică un soi de promiscuitate narativă necesară oricărui scriitor de talent.

          De fapt, putem vorbi despre o „promiscuitate eternă“ a Universalului, care derivă din însăşi identitatea promiscuă a creatorului acestui univers. Ca în mitologia hindusă, unde Ardhanarishvara este compus din Shiva (principiul masculin) şi Shakti (principiul feminităţii), hotelul din haznaua Bucureşcilor este întemeiat de un hermafrodit, un om care nu are nevoie de nimeni, pentru că ascunde, sub legătura pantalonilor, „două feluri de deschizături“ – este şi femeie, şi bărbat. Iar această amplasare ambivalentă continuă pe tot parcursul naraţiunii, pentru că Universalul este Raiul şi Iadul, Casa Domnului şi Lumea de Apoi, începutul şi sfârşitul, Totul şi Nimicul. Construcţia hermafrodită stă la baza întregii structuri a acestui roman plin de savoare. Universalul e simultan văzut ca o cloacă morală şi un univers idealizat populat de băieţi frumoşi şi fete tinere. Universalul, dincolo de faptul că este o metaforă a lumii, a universului, este o proiecţie a României ultimelor două veacuri. Simona Sora face o primă decizie majoră, ca un scriitor de forţă, alegând magistral locul acţiunii. Totul are loc într-un fost han, devenit hotel, transformat în bordel şi, mai târziu, ajuns cămin universitar. Universalul este un spaţiu perfect al întâlnirilor şi despărţirilor, dar şi al proiecţiei de sine. Strict temporal – pentru că totul începe în 1849 şi se încheie la sfârşitul anilor ’90 –, este o poveste de amploare, cu o miză majoră: reprezentarea a patru generaţii, trei sisteme sociale şi două destine paralele.
          S-au mai scris romane despre evenimentele de la începutul anilor ’90 (pentru că, în principal, evenimentele la care asistăm sunt cuprinse între căderea regimului Ceauşescu, finalul Revoluţiei ratate, conflictele din Piaţa Universităţii şi mineriadele care au strivit inocenţa Revoluţiei). Remarcabilă este însă abordarea Simonei Sora. În această carte, şi privirea noastră asupra lumii se împarte în două, vedem prin două lentile diferite. Prima este întoarsă spre evenimente, spre istorie (unde critica este explicită, ca atunci când vedem un viitor procuror general al României sodomizând o zdrahoană drapată în tricolor). Aceasta este de suprafaţă. A doua însă este concavă şi răsturnată, dă spre interioritate. Spre deosebire de alţi autori cu pretenţii de reconstruire a unui timp trecut, Simona Sora împleteşte naraţiuni de mici dimensiuni, care au loc pe fondul unor mari evenimente abia percepute, fără să ne împingă în faţa Istoriei. Fără a încerca o comparaţie directă, exemplul imediat este Război şi Pace – Simona Sora reuşeşte o radiografie a societăţii româneşti postdecembriste, într-o punere în oglindă, dar fără să-şi propună explicit o demascare ideologică.
          Autorul excelează, de fapt, la nivelul mizelor minore, la descrierea vieţii lăuntrice a personajelor sale. Şi aici dihotomia este intactă – vedem cum lumea bărbaţilor curge într-un flux aproape paralel cu lumea femeilor. Fără să utilizeze un pseudofeminism, autoarea îşi centrează povestea în jurul unui personaj feminin – Maia (pronunţat cu un i lung, pentru că ea este, de fapt, Maria). Vocea acestui personaj devine treptat o voce colectivă a feminităţii. Un fir de poveste aparţine femeilor familiei Bratu, psoriatice şi hieratice, stranii şi taciturne, puternice şi fragile. Femeile acestei familii, Maria, Rada, Maia, se amalgamează cu celelalte femei fantasmagorice, toate compunând o singură imagine a feminităţii. E un univers al vrăjitoarelor (Rada ghiceşte în bobi, Aliona întoarce cărţile de tarot), al vedeniilor (Diana, singura fiinţă care poate citi manuscrisul magic Cyprianus, traduce din orice limbă, chiar şi din limba neexprimată a Alionei), al alterităţii (uriaşa Ludmila, femeia Everest sau walkiria Ulla, iubita finlandeză a lui Georgică, asistent la Lingvistică, femeia care urlă ca o lupoaică în timpul partidelor de amor). Aici Simona Sora reuşeşte să pună în mişcare o serie de calităţi de prozator autentic. Portretele feminine sunt caleidoscopice, poveştile se suprapun şi se amestecă, iar identităţile devin translucide. Aliona ghiceşte în tarot, dar trebuie tradusă de o altă femeie. Rada clarvăzătoare este proiectată în toate Radele şi Mariile din istoria familiei.
          În mod sugestiv, toate femeile din acest roman sunt contrabalansate de figuri masculine. Dacă Maia trăieşte în prezent, principalul erou masculin (Vasile Capşa, neguţătorul care asistă la asediul Sevastopolului şi fondatorul hotelului ce va deveni căminul descendentei sale) trăieşte în trecut. Bărbaţii sunt imagini răsturnate ale femeilor cu care se însoţesc şi, de cele mai multe ori, sunt creaturi degradate. Aşa este profesorul Dreptu (ironia din nume nu este razantă), care trăieşte promiscuu printre studente, seminarii şi sevraj alcoolic. Acest profesor de la Litere, cândva bibliotecar la un colegiu britanic, divorţat de trei ori, înconjurat de studente bovarice, este o figură a masculinităţii false, traducător al unor manuscrise vechi, de mult timp descifrate; el se preface mereu a fi ceva ce nu este. Dreptu sfârşeşte căzând de la balcon, dar la fel păţeşte şi Mohicanu, revoluţionarul captiv în scaunul cu rotile. Bărbaţii din acest roman, chiar atunci când par activi, ca Vasile Capşa, întemeietorul hanului, sunt de fapt neputincioşi. În carte mai există un alt Vasile, afacerist contemporan care locuieşte în căminul studenţesc, sau Noro, geologul folkist, şeful unde bande de mici traficanţi, figuri ale masculinităţii investite în prezent, în cotidian. Cu toate acestea, cele două universuri (feminin şi masculin) nu sunt separate. În lumea „Universalului“ nu mai există distincţii între trecut şi prezent, între real şi ficţional, între acţiune şi pasivitate. Autorul ne indică acest lucru explicit – atunci când au fost descoperite manuscrisele în care Maia a transcris scrisorile lui Vasile Capşa din secolul XIX, cele două identităţi au devenit indescifrabile.
          De fapt, ar fi trebuit să vorbesc de la început despre calitatea esenţială a acestei cărţi – structura interioară multivalentă. Simona Sora scrie aşa cum îmi imaginez că ţesea Penelopa – nu ştim prea bine unde încep firele tăiate ieri şi unde se termină firele tăiate azi. La o primă vedere, datorită amplasării spaţiale a poveştii, acesta este un roman al Bucureştilor. Astfel de romane s-au mai scris, iar Hotel Universal se aşază, fără complexe, într-o lungă tradiţie ce începe cu Mateiu Caragiale şi se termină cu Eugen Barbu. Cu toate acestea, Hotel Universal nu descrie un spaţiu concret, nu este încă o proiecţie a Bucureştilor. Pe de altă parte, autoarea pare să contureze un spaţiu mitic, un loc magico-mistic în care vieţile a generaţii de oameni sunt legate prin fire nevăzute în geografia unui anume loc. Ca şi alte spaţii similare (precum Groapa sau birtul Raşelei), Hotelul Universal pare să dezvăluie un spaţiu al Balcanilor. Peregrinările personajelor ne transportă din Crimeea la Constantinopol, din Cadrilater în Gabroveni. Citim scrisori dintr-o lume a baclavalelor, asistăm la arderea unor chervane la Sevastopol, oamenii visează la bombonuri şi zaharniţe franţuzeşti, vorbesc despre neoplatonism şi mănâncă ciocolată stând turceşte. Pare că suntem într-un Orient privit cu o mare înţelegere, cu tandreţe şi, uneori, cu disperare.
          Dar romanul acesta nu are nimic dintr-un balcanism magic. Dacă privim cu atenţie structura Universalului, constatăm că este structurat pe două mari paliere – cel vizibil şi profan, al camerelor de la primele etaje, şi camera „inexistentă“ de la ultimul etaj, unde locuieşte în secret profesorul Dreptu. Cartea oscilează mereu între nivelul superior al conştiinţei şi cel inferior, între identitatea masculină şi cea feminină, între fantastic şi real. Acesta este mecanismul care păstrează echilibrul unui roman remarcabil – el merită atenţia noastră tocmai prin structura lui interioară ce depăşeşte concretul geografic. Ca să folosesc terminologia impusă de Eliade, în această carte suntem mereu prinşi între sacru şi profan, asistăm la corporalizarea sufletelor şi la spiritualizarea trupurilor. O astfel de fiinţă corporal-fantasmatică este Maia, dar şi Aliona. În fond, Universalul este o reprezentare a Eului. În profunzime el este definit ca o cloacă, sub el colcăie lighioane şi mustesc noroaie. Acolo sunt subsolurile subconştientului. Apoi avem construcţia propriu-zisă, unde se află Sinele manifest, partea vizibilă şi diurnă a acestui microcosmos, acolo sunt primele două etaje, înalte şi luminoase, expresii ale Eului. La ultimul etaj, în Supraeu, unde locuieşte Maia, este partea brutală, violentă şi apropiată de Moarte a existenţei. Universalul este Universul interior, este Eul nostru ce pare incoerent şi mereu la limita distrugerii. Vieţile noastre sunt întotdeauna ameninţate de iminenţa imploziei. Dar această catastrofă aşteptată nu se produce niciodată, în schimb asistăm la transformări ale destinelor, la amalgamări ale unei substanţe imuabile.
Am de adus un singur reproş acestui roman fermecător şi cuceritor, misterios şi straniu – momentul descifrării semnificaţiilor din Epilog, unde ne sunt destăinuite, pe mai multe voci, toate angrenajele reale ale construcţiei epice. Pe de altă parte, cel mai important câştig al acestui roman este abilitatea extraordinară a unui scriitor autentic de a gestiona o pluralitate de voci. Ea este rară şi nu poate fi falsificată sau imitată. De aceea, Hotel Universal rămâne, fără îndoială, cartea anului 2012. Chiar dacă instituţiile culturale ale României au decis altfel, structura complexă, personajele verosimile şi coerenţa narativă sunt caracteristicile unui roman autentic, atribute ale unui romancier veritabil.