Piesa Agopian din puzzle-ul comunismului

Puzzle-ul comunismului prinde, încet, încet, contur. Cea mai recentă piesă din acest imens tablou, cu mari pete albe, ca hărțile medievale, și plin de mâzgăleli, aidoma trenurilor din depourile CFR, este volumul Scriitor în comunism (Polirom 2014) al lui Ștefan Agopian, care și-a transformat foiletonul din publicația Cațavencii într-un volum de sine stătător. Purtând subtitlul modest, „niște amintiri”, Agopian le desenează cititorilor imagini din 4 decenii de comunism.

Cartea ar fi trebuit să fie împărțită în două secțiuni distincte. Prima răspunde la întrebarea „Cum am devenit scriitor?” și a doua problematizează „viața scriitorilor în comunism”. Aceste două părți fac ca Scriitor în comunism să sune ca un motor de Trabant - în primul rând pentru că pentru că funcționează „în doi timpi”. Primul timp, ce coincide cu vremea copilăriei micului Ago, care în anii '50 este școlar, și se încheie la finalul anilor '60, când se „liberează” din armată, descrie nașterea „timpurilor noi”, de fapt primul deceniu al instaurării comunismului. Această prima parte acoperă mai bine de jumătate din corpul cărții (170 de pagini, plus povestirile de la final, încă 40), ar fi putut constitui un volum separat. Al doilea timp, după cum voi arăta mai jos, este un timp defazat, petrecut în lumea scriitorilor bucureșteni și care, regretabil, face mai mult zgomot și mai puțin literatură.

Poveștile lui Ago despre edificarea „socialismului biruitor“ au loc sub formula magică: „comunismului nu-i păsa de mine și nici mie de el”. Cea mai bună parte a volumului se subintitulează „Copilăria unui viitor scriitor în comunism”. De la copilul din găștile de pe Calea Moșilor, până la tânărul trăitor la limita parazitismului (ascunzându-se ani buni de brațul scurt al Miliției), la șomerul și negustorul de timbre ori monede, personajele lui Agopian sunt mereu savuroase și pline de haz. Lumea pe care o descrie autorul are un iz cosmopolit; aici, doi frați evrei – făcători de nasturi din brânză – se bucură de favorurile sexuale ale aceleiași armence; aici, cafegiii, lăptăresele, simigiii, sifonarii sunt obligați să mimeze construirea socialismului. Aceasta e lumea costumelor „date la întors”, a sărăcirii generalizate, în care un singur copil are bicicletă în cartier (pe care o folosesc cu schimbul toți), unde tratamentele „homeopate” socialiste mai mult ajută la îmbolnăvire, decât la vindecarea răcelii.

Comunismul e o lume de-a-ndoaselea. Norocoșii, spune Agopian, stăteau pe banii statului în pușcării, iar ceilalți inventau soluții de supraviețuire afară. Aceste tehnici de supraviețuire includ poveștile din târgul Moșilor, jocurile copiilor de-a capra mută sau hoții și vardiștii, concursurile de scuipat și colecționarea de timbre. Iar una dintre figurile tragi-comice ale acestui univers este Marioara, mama care își părăsește copilul și soțul, cleptomana care își inițiază fiul în acțiunile sale ilicite, minciuna și furtul, adevărata „artistă a supraviețuirii”. Ea are mereu la îndemână un țucal cu urină, gata să lupte cu argintul viu din vrăjile dușmancelor și ghicește în cărți vecinelor evreice. Splendoarea mizerabilă a acestei mame, care luptă în anii 50 să supraviețuiască făcând săpun de casă și gătind ciuperci otrăvite, confruntată cu un copil care se roagă seară de seară ca ea să moară, bătută de un soț, bucuros că-i fuge nevasta de acasă, e dulce-amăruie.

Un alt capitol acru-amar îl constituie amintirile din armată. Oricâte povești despre armata din comunism aș fi auzit și aș fi cunoscut, Agopian mi-a demonstrat că ele nu sunt niciodată îndeajuns. Amintirile de la „diribau”, unde sfârșește ca infirmier, sunt de o savoare ambivalentă. Ca și în viața de zi cu zi din stalinism, și comunismul lui Dej, „Iadul” armatei se transformă rapid în purgatoriu. Conduși de colonelul Geangu, cei 2.500 de militari servesc împreună o patrie pe care o urăsc la comun. Un colonel comunist face dintr-un fiu de legionar un responsabil cu propaganda, dintr-un evreu electronist un contabil și dintr-un armean, doctor. Armata prilejuiește discuții savante despre penisul păsărilor de casă (rățoiul are, cocoșul nu are), înlesnește supraviețuirea unor țigani care fac tatuaje ilegale cu inimioare și săgeți, și a unor „veselari-poponari” care se pricopsesc cu pedepse corporale, ori apariția tineri care urlă noaptea la marginea barăcilor, până vine cineva să le satisfacă nevoile sexuale.

Scriitura lui Agopian denotă un dispreț suveran față de regulile cronologiei. Amintirile sale sar peste decenii, revin la începuturi și ne retrimit la final. Povestitorul, cu nonșalanță, „sare peste” adolescență, numai pentru a-și descrie tinerețea, revenind apoi la prima copilărie. Dar, aidoma memoriei autentice, timpul său pivotează în jurul unor momente tragice, tratate ca nesemnificative, dar extrem de relevante. Dacă în prima perioadă fuga mamei devine punctul de reper, Meli, iubita din copilărie, care devine prostituată, e un al doilea punct de basculare.

Aici începe a doua parte a amintirilor, declanșate de momentul când autorul debutează cu prima povestire: „Ploi calde pe umerii noștri”. Acesta este punctul în care Ago, copilul, devine Ștefan Agopian, scriitorul. Ce îți trebuie ca să fii scriitor, îl întreabă Arșag, tatăl. Cafea și țigări! Evident că scriitorii nu trăiesc doar din atât, iar Agopian învață rapid de la Valeriu Pantazi că a fi scriitor în comunism înseamnă să „faci combinații”. Prin urmare amândoi tapează de bani Fondului Literar, prin păcălirea lui „Tata Iancu”, președintele din acea vreme (despre care aflăm că a scris doar poezii „de căcat”); cei doi se prezintă la Zaharia Stancu, ce semna orice foi i se puneau în față, numai pentru a face rost de bani.

Aflăm destul de repede că a fi scriitor în comunism însemna să faci bani. De fapt în comunism toate erau pe bani. Mircea Ciobanu cerea 5.000 de lei pentru un debut la Cartea Românească. Două cartușe de Kent și o sticlă de wisky deblocau hârtia necesară tipăririi unui volum. Nichita încasa 10.000 de lei pe lună, iar Eugen Barbu, de trei-patru ori mai mult! Marin Preda extrăgea de la CEC câte 10.000 de lei o dată. Bani pe care, fiindcă nu aveai ce să faci cu ei, îi dădeai pe alcool. Vedem cum scriitorii în devenire beau, pentru început, Fernet cu gheață, numai pentru a trece apoi la licori mai tari, precum vodca sau wiskyul. Acest abuz de alcool, ne spune autorul în repetate rânduri, a dus la moartea multor scriitori, precum Ion Băieșu, Maria Luiza Cristescu sau Constantin Chiriță. Numai el a supraviețuit cu ficatul intact!

Calitatea scriiturii lui Agopian este aceea că rămâne mereu auto-ironică – așa este episodul în care poveștește cum fuga de ideologie îl face să scrie roman istoric. Imaginea comunismului din perspectiva lui Agopian este mereu la marginea derizoriului. El ne spune că „Tezele din iulie” îl găsesc, la propriu „în pielea goală” (fiindcă făcea nudism la Costinești). Când descrie episodul interacțiunii dintre Titus Popovici cu Nicolae Ceaușescu, ce îi reproșează că are un copil făcut „în afara căsniciei”, vedem cum prozatorul îi argumentează Liderului că nu făcea decât să respecte directivele Partidului. De la boema bucureșteană sau plevușca literar-artistică, până la meniul de la ICR Viena după 1989, compus din sarmale și șampanie, totul este luat în derâdere. Uneori hazul este debordant. Discutând despre Paul Goma, care voia să racoleze semnatari pentru manifestul său, Agopian spune că a urmat modelul lui Ceaușescu, căruia protestatarul îi ceruse același lucru și care refuzase.

Două mari reproșuri se pot aduce acestei cărți remarcabile, hazlie și adevărată, atât de autentică încât e uneori halucinantă. Prima este aceea că aceste „amintiri” devin prea des rememorări „la mâna a doua”. Așa este episodul despre moartea lui Marin Preda, despre care ni se relatează că ar fi murit înecat cu propria vomă, în urma unei beții cu vodcă, deși este vorba de o simplă relatare a altcuiva, una dintre legendele lumii literare, pe care Agopian o colportează și el.

Această a doua parte, care cuprinde aventurile lui Agopian scriitorul în devenire, eterna „tânără speranță” a noii proze românești, devine de prea multe ori bârfă subiectivă. Agopian scrie, după cum se auto-etichetează, ca un „armean cusurgiu”. Bărbaților și femeilor întâlniți în viață le sunt scoase la iveală toate defectele. Un subiect de rememorare e dotarea sexuală a lui Nichita Stănescu, apoi trecem la probabila impotență a lui Marin Preda, și la posibilele bătăi aplicate partenerelor de viață. De prea multe ori Agopian devine un pictor de budoar. El dezvăluie, fără falsă pudoare sau preocupări pentru protejarea intimității cuiva, toate încrengăturile amoroase ale lumii literare de la noi. Virgil Mazilescu fuge la Mogoșoaia cu soția lui Dan Cristea; Nichita e supărat pe Mircea Ciobanu pentru că acesta s-ar fi culcat cu fosta lui soție (de care nu divorțase!); tot Nichita se căsătorește cu poeta Doina Ciurea, mândru că aceasta ar fi fost obiectul unui viol al lui Labiș; Nicolae Manolescu trăiește „oficial” cu prozatoarea Dana Dumitriu, pe care o înșeală cu o studentă de-a lui.

Bărbații de litere din comunism sunt schițați rapid cu creionul negru-cărbune. Pentru că Agopian este un portretist de geniu, reușește dintr-o singură frază să descrie întregi caractere, istorii și personalități. Din păcate, de prea multe ori, portretele se transformă în simple etichete. Astfel prietenul lui, Nichita Stănescu, este descris ca un dependent de alcool (ceea ce îl face pe Agopian să se întrebe dacă, fără vodcă, prietenul său ar fi scris ceea ce a scris). Dorin Tudoran este menționat numai pentru că mama lui, profesoara de muzică a lui Ago, îi mințea pe elevi că fiul ei îl are ca tată pe autorul celebrului roman Toate pânzele sus! Despre Valentin Silvestru aflăm n-a lăsat nimic serios în urma lui; poetul Mihu Dragomir este „un tâmpit”; Virgil Tănase este „un scriitor onorabil, dar obscur”; Țepeneag publică „mult, cu un succes moderat”; ori Sorin Dumitrescu, nu este încă apucat de „pasiunea pentru Dumnezeu”. Nici femeile nu scapă de guașa gumarabică a lui Agopian. Soția lui Ivănceanu „nu arăta grozav” și avea „picioare elefantine”; Nichita o ține pe Gabriela Melinescu închisă, cu cheia, în casă; Loreta, secretara lui Nichita, rezultată dintr-o uniune între un evreu și o țigancă (sau invers) este o escroacă; poeta Elena Ștefoi doarme după un paravan în sufrageria lui Nichita.

E ușor astfel să glisăm de la unele episoade tragi-comice, cum este acela în care Nichita se teme de un milițian care îi cerea șpagă pentru că nu avea „sângele trecut în buletin” (într-o perioadă când grupa sangvină era o mențiune obligatorie pe ultima pagină a cărții de identitate), sau descrirea inutilă a funcțiilor fiziologice ale lui Radu Tudoran dintr-un hotel din Bratislava sau, și mai lipsit de pudoare, accidentul scatologic al lui George Ivașcu în aceeași locație.

Mult mai grave sunt nenumăratele redundanțe din această carte. Dintr-o grabă editorialistică nejustificată în cazul unui autor consacrat, și cu atât mai puțin al unui scriitor care a așteptat cu anii apariția volumelor sale, repetițiile de informații sunt supărătoare. Cele mai stridente sunt referirile la Alexandru Paleologu. Episoadele în care sunt redate întâlnirile cu Conu Alecu, care îi promisese că îi va publica romanul, sunt recurente și chiar supărătoare. După ce menționează prima oară (la pg. 152) supărarea față de editorul de la Cartea Românească, subiectul revine (la pg. 175 plus notă de subsol), numai pentru a se relua la final (pg. 372-73). Agopian se plânge în repetate rânduri că redactorul graseiator nu i-a citit manuscrisul și ne descrie vestimentația acestuia în detaliu. Conu Alecu e văzut ca un „ciocoi nou” și „leneș”, cu ifose de descendent (fals) al împăraților bizanțului.

Adeseori simplele idiosincrazii devin agasante (sau agopiante) când se transformă în războaie. Așa este conflictul cu Nicolae Manolescu, început în 2008 după publicarea Istoriei critice..., război care continuă uneori cu lovituri sub centură. Iată o descriere făcută lui Manolescu: „nimeni nu-i sufla în ciorba critică și nici cu strachina sexuală nu stătea rău”. Sau Manolescu este descris ca fiind susținut de vocea răgușită de țigări și de ura anti-comunistă a Monicăi Lovinescu. Figura „olimpiană” a acestuia este persiflată prin caracterizări care susțin „lipsa de gust proverbială”.

Dar, chiar și atunci când textul său degenerează în bârfă, Agopian rămâne un diagnostician al României comuniste. În 1978, ne spune autorul, lumea noastră literară era împărțită în două tabere. Grupul „autonomiei esteticului”, susținut de Europa Liberă și grupat în jurul lui Manolescu și al revistei România literară, și protocroniștii, cu susținerea Securității, de la Luceafărul și Săptămâna. Examenul de laborator e corect: nu s-au schimbat prea multe în ultimele decenii! Din păcate analiza medicală, aproape autopsială, nu reușește când e vorba despre „istoria mică” a literaturii comuniste de la noi.