Avalon sau literatura cu accent

-->

Bodgan Suceavă este un prozator „de proiect”, ceea ce în peisajul literar contemporan de la noi reprezintă deja o anomalie. Mai sunt unii scriitori care lucrează toată viața la aceeași carte, poeți care reiau aceeași poezie la nesfârșit, aidoma trupelor pop care cântă aceleași ritmuri în toate piesele. Bogdan Suceavă, însă, nu este ca alte vedete ale literaturii române de azi. Proba acestei constatări se găsește în chiar structura narativă a prozelor sale. Dacă ne uităm la ansamblul a ceea ce reprezintă deja „opera lui Bodgan Suceavă” (cultivată cu grijă de editura Polirom și de către autorul însuși care face drumuri peste Ocean de dragul cititorilor săi), putem descrifra două componente majore: un filon autobiografic (Noaptea când cineva a murit pentru tine, Avalon) și unul satiric. de critică socială (Venea din timpul diez și Republica). Ce unește romanul alegoric, scris în cheie fantastică cu proza realistă de actualitate, care este legătura dintre un text postmodern, unde autorul realizează cel mai coerent remix de genuri literare din ultimii ani, cu recenta abordare pseudo-autobiografică?

Ca orice scriitor de bun simț și autorul nostru și-a devoalat viziunea despre arta scriitoricească într-un volum de eseuri, publicat în 2017, cu un titlu care nu mai lasă nicio umbră de îndoială: Istoria lacunelor. Despre manuscrisele pierdute. Acolo, așa cum îi stă bine oricărui criminal care lasă urme numai din plăcerea de a fi prins, Suceavă enunță formula magică a propriului scris. 

Ea poate fi înțeleasă, la un prim palier, doar ca o reacție față de golurile culturale din literatura autohtonă, aproape imposibil de umplut. Literatura română e mai găurită decât un șvaițer peste care au dat șoarecii, avem lacune milenare pe care generații după generații încercăm să le acoperim. Dar nu este vorba doar despre un efort recuperator pașoptist. Tot la o primă vedere pare că Avalon. Secretele emigranților fericiți (Polirom, 2018) acoperă un gol tematică și sunt de înțeles  cei care s-au grăbit să eticheteze acest roman drept un „roman al emigrației academice”, pentru că într-adevăr nu aveam un astfel de text literar. Pare că povestea matematicianului care părăsește universitatea bucureșteană și îngroașă rândurile emigrației nord-americană este intriga centrală din Avalon. Nici nu era greu de dibuit acest palier, chiar pe coperta cărții în care Bogdan Suceavă descrie multe dintre experiențele emigranției intelectuale românești, de la achiziționarea unei maşini „la mâna a patra”, până la dificultățile învățării unei limbi străine, șade o fotografie cu celebrul pod din San Francisco, aflat la o aruncătură de băț de locul unde el însuși locuiește în Statele Unite și destul de aproape de celebra insulă „Avalon”.

Trebuie spus că acest roman nu este prima încercare de a descrie experiențele emigrației nord-americane și cu atât mai puțin despre experiența dispersării globale a românilor din ultimele decenii. Ar fi doar o lacună a criticilor, care nu au făcut destul de cunoscute la noi cărți precum romanul despre experiența exilului american, publicat în limba germană de Cătălin Dorian Florescu (Bărbatul care aduce fericirea) sau memoriile lui Matei Călinescu ori saga istorică a lui Radu R. Florescu. Sunt nenumărate cărți care dovedesc că avem o literatură de calitate scrisă de românii din America de Nord și de către alți concetățeni risipiți prin cele patru zări ale planetei. Din cinci-șase milioane de navetiști globali câți avem mai apar badante doritoare să-și povestească suferințele sau poeți care suspină de dorul țărișoarei. Avem și scriitori care vorbesc despre experiența marginalizării sau a suferinței plecării, cum este romanul lui Mălaicu-Hondrari, a cărui ecranizare a avut premiera anul acesta și, mai recent, romanul mult-premiat al Gabrielei Adameșteanu, despre pățaniile intelectuale ale emigrării economice de după 89. Toate aceste texte „diasporice” se bazează pe senzație amară a „împrăștierii”, a „înstrăinării” și a „desțărării”.

Înainte de această nouă experiență am mai avut așa-zisele „romane ale exilului”, unele scrise de emigranții politici ai deceniilor „întunecate” ale socialismului din România, în care tematica era, de prea multe ori, frustrat-ideologizată. Dar abordarea lui Suceavă este diferită, pentru că acesta este doar la un nivel superficial un roman autobiografic despre emigrația intelectuală. 

De fapt lacuna pe care o umple autorul este una de perspectivă. Avalon se află la polul opus al unor scrieri despre viața în diaspora ca forme tragice. Spre deosebire de Dumnezeu s-a născut în exil. Jurnalul lui Ovidius la Tomis, unde omul exilului devenea o mască a durerii, unde povestea era spusă ca o parabolă tragică a suferinței celor care pleacă din țară, în Avalon personajele sunt adeseori joviale și chiar amuzate de traiectoria luată de viețile lor. Aici, cred, se devoalează această „tehnică a lacunei”, care poate să devină relevantă atunci când este practicată ca o absență a punctului de vedere. Suceavă focalizează diferit narațiunea, dintr-un unghi imposibil de văzut dacă nu ai trăit experiența în sine.

În plus mie romanul îmi amintește mai mult de Roxy Music și piesa omonimă din anii 80 decât de tot felul de „avaloane” sofisticate, identificate în cartea lui Bogdan Suceavă. Scrisul acestui prozator, de altfel, este plin de asemenea capcane narative, care, știm de la Genette, nu trebuie să ne distragă de la adevăratul scop al povestirii. Încă din titlu cititorul cu mintea odihnită poate călca în străchinile avalonismului, despre care află orice Wikipedist începător că este un ținut arthurian, unde a fost forjată sabia Excalibur și unde rănile se vindecă în mod magic. Avalon este, însă, și numele unei regiuni de pe insula Santa Catalina, parte integrantă a Californiei, devenind prin extensie o referință alegorică la Statele Unite.

Dar „Avalon” este și o Românie pierdută, o patrie la care orice emigrant visează, în care nu poate să se întoarcă, însă, pentru că este ascunsă în nimbul iluziei propriei minți. Avalon, desigur, lumea academică nord-americană, spațiul acela de turn din ivoriu în care poți să rămâi închis o viață întreagă, fără să știi că mai există și altceva. Avalonul este orice dorință subconștientă, dar așa cum „emigranții fericiți” nu există, nici întoarcerea nu este posibilă. Aidoma eroilor din filmele cu ardelenii care pleacă în „Americi”, crezând că se vor întoarce la Poplaca la un moment dat, eroul lui Bogdan Suceavă pleacă peste Ocean să facă un doctorat jurând că va reveni acasă. Ceea ce nu se va mai întâmpla.

Nu în ultimul rând, cheia de boltă a acestui nou roman al lui Suceavă, care a început, după cum recunoaște autorul însuși pe diverse platforme online, ca un jurnal intim, se găsește într-o carte despre cinema. Scris de Hamid Naficy, studiul intitulat „Accented Cinema” și tradus greșit de către importatorii de idei de la noi, conceptul lui Naficy este, simplu spus, acela al existenței unui tip de discurs „cu accent”, pentru că exilații de cele mai multe ori, chiar și atunci când se adaptează și se integrează, nu reușesc să își piardă accentul. Despre găsirea „tonului expaților” este vorba în această devoalare a experienței academice nord-americană, în care epicul pur, unde vedem reconstituite experiențe-cheie ale emigrației, dublat de pasaje speculative și de un spirit ludic și comic, ascunde experiența unică oferită de obiectul magic care este literatura.

(Apărut în revista Steaua, nr. 6, 2019, http://revisteaua.ro/wp-content/uploads/Steaua-nr.6-din-2019.pdf)