Despre familia naturală și familia normală

„Familia naturală”, cea pe care tradiționaliștii de la noi și de pretutindenea o exaltă ca pe un produs al divinității, este doar o instituție care evoluează, se schimbă, se adaptează la contextul și tipul de mediu în care trăim. Ceea ce numeam „familie” cu o generație în urmă este astăzi în rapidă schimbare. De fapt relațiile dintre bărbați și femei au fost mereu în transformare, nu e nimic „natural” și nici imuabil în această dinamică. Statisticile Uniunii Europene indică faptul că structura parentală a familiei nu mai are aceleași funcții și forme ca în urmă cu 100 de ani. 42% din copiii născuți în Europa astăzi provin din relații extramaritale, în țări precum Franța sau Islanda procentele sunt mult mai mari, 60 și chiar 70 la sută. La nivel european 14% dintre familii sunt monoparentale (de cele mai multe ori mame singure), iar în țări precum Suedia monoparentajul e la un nivel foarte înalt, cu 34% familii monoparentale! (sursa: https://ec.europa.eu/eurostat/web/products-eurostat-news/-/ddn-20200717-1

Dacă vrem să înțelegem dinamica „naturală” a acestor relații trebuie să ne uităm în lumea mamiferelor și a păsărilor, așa cum fac paleoanthropologul Pascal Picq și psihiatrul Philippe Brenot. Cei doi au scris un studiu despre evoluția sexualității umane (Le Sexe, l'Homme et l'Evolution) în care compară sexualitatea noastră cu aceea a celor mai apropiate rude ale noastre din lumea naturală, simienii. Grupul maimuțelor superioare, din care facem și noi parte, are câteva trăsături aparte, și foarte multe lucruri comune. Deși noi credem că sexualitatea noastră este unică, tabuurile sexuale, homosexualitatea, prostituția, perversiunile, incestul sau gelozia există pretutindeni în lumea naturală. Cei doi autori încheie cartea identificând patru tipuri de legături care permit existența unui cuplu familial: legătura legală (mariajul); legătura confesională (căsătoria religioasă); legătura morală; legătura afectiv-amoroasă și legătura carnală (actul fizic). Fiecare ar merita discuții ample, dar câteva constatări sunt importante.

Viața de familie „normală”, adică cea compusă din doi părinți de sex opus care își cresc puii în comun, nu există doar în societățile umane. Ea este prezentă la toate animalele, chiar și la cele care nu au practici sexuale similare cu omul. Tradiționaliștii fac apel adeseori la celebrele păsări monogame pentru a explica „naturalețea” acestui tip de familie. De fapt ceea ce este șocant nu e faptul că multe specii de păsări sunt monogame (90% dintre păsări trăiesc în cupluri monogame, cel puțin așa indică studiul lui David Lack). Relevant este că mamiferele ca și noi nu sunt monogame, doar între 3 și 5% dintre toate speciile de mamifere pot fi considerate monogame, procentul fiind puțin mai mare (17%) la maimuțe. Chiar și la păsări, unde cele mai celebre pentru „fidelitatea” lor sunt lebedele, despre care știm clar că rămân în cupluri monogame toată viața, monogamia trebuie înțeleasă în sens restrâns și funcțional-pragmatic. În lumea aviară până și pinguinii, transformați de filmul „Marșul împăratului” într-un soi de monogami desăvârșiți, rămân în cupluri stabile pentru că creșterea puilor este extrem de dificilă. Pinguinii practică în mod real o monogamie anuală, limitată la perioada de creștere a puilor. Și problema lui homo sapiens este similară. Datorită mersului biped femelele din specia noastră au un bazin deformat care face ca nașterea puilor să se producă foarte devreme. Pentru ca puiul de om să fie relativ independent și să umble trebuie să treacă ani, în timp ce alte mamifere nou-născuții se ridică, umblă și mănâncă singuri.

Oricum,  din cele 4000 de specii de mamifere de pe Pământ, oamenii sunt o excepție, foarte puține maimuțe și, poate doar câțiva lilieci, mai sunt monogami. Restul, așa cum arată David Barash (The Myth of Monogamy), care descrie în detaliu nenumărate comportamente animaliere, au o relație „naturală” cu partenerii lor sexuali, care nu se bazează pe monogamie.

De fapt nu e nimic „natural” în instituția familiei, pentru că ceea ce probabil că reprezenta o familie „normală” în epoca de piatră, nu mai este „normal” în societatea post-industrială în care trăim acum. Realitatea este că există multe familii monoparentale, dar și familii homoparentale, familii destrămate și reconstruite, familii forțate și familii false, vorbim despre familii poliamoroase și chiar poli-queer, cu mame surogat și cu tați socoși din eprubetă, cu copii adoptați și, cine știe, chiar clonați. E foarte posibil ca, înainte de familia „normală”, oamenii să fi trăit în familii matriliniare. Ele au fost înlocuite de modelul patriliniar doar în Neolitic, cu 5000 de ani înainte de era noastră, la acest nivel familia „conservatoare” este un produs al Epocii pietrei.

Realitatea este că „familia” tradițională nu a existat dintotdeauna și pretutindeni. Știm sigur că strămoșii noștri geto-dacii aveau mai multe neveste simultan. După cum consemnează Cezar despre triburile de britani din Anglia, multe popoare tribale aveau nevestele „la comun”, mai ales frații între ei trăiau într-un tip de familie extinsă. Chiar și azi, în triburi precum siriono din Bolivia, frații se căsătoresc cu surorile din alte familii și trăiesc împreună. Când James Cook a ajuns în Tahiti în 1769, marinarii britanici au rămas cu prohaburile căscate, aflând că femeile maori nu au tabuuri sexuale, fapt confirmat de descoperirea triburilor amazoniene în anii 50. Faptul că populații ancestrale, precum tribul canela, nu aveau niciun fel de restricții sexale în interiorul grupului arată că, cel mai probabil, familia „naturală” din epocile primitive nu era monogamă și patriarhală, ci matriarhală și poligamă. Chiar și azi, la populațiile numite mosuo din sudul Chinei există un sistem în care „vizitele nocturne” ale femeilor în patul altor parteneri din comunitate sunt permise și încurajate. În unele triburi din Botswana fetele se „căsătoresc” de mai multe ori, înainte de a se muta la unul dintre parteneri testează compatibilitatea cu viitorul soț. 

Ce nu vor să recunoască tradiționaliștii este faptul că, atunci când ei vorbesc despre „familia naturală” sau „familia normală”, se referă la familia patriarhală, unde suveranitatea tatălui este absolută. Monogamia, practicată adeseori în forma „monotonogamiei” (monotonie+monogamie), este o invenție special creată pentru a-i asigura pe tați că își cresc propriii urmași, și nu pe cei ai poștașului. Atunci când strigă și afirmă valorile „familiei normale”, ei susțin un model tipic occidental și burghez. Această familie nu a existat dintotdeauna, ea e doar rezultatul unor schimbări economice și ideologice. Așadar „familia burgheză”, care este rezultatul unei uniuni maritale contractuale este produsul unei societăți care cultivă exploatarea femeii de către bărbat în mod legal. După cum constata și Marx, în familia „tradițională” bărbatul este burghezul, iar femeia joacă rolul proletariatului. O realitate mult prea tristă în România ca să o recunoaștem. Ce e „natural” în faptul că, așa cum se întâmplă în unele provincii din India sau China, peste 60% din căsătorii sunt aranjate de către părinți, iar însurățeii se văd doar în noaptea nunții?

În acest context e relevant și faptul că în lumea romană „pater” nu însemna neapărat tatăl biologic, fiind diferit de „tata” (care în limbile arabe e doar o bâlbâială). Orice bărbat care lua în brațe un copil devenea automat tatăl acestuia, iar pater familias era „tatăl” tuturor, inclusiv al sclavilor și al descendenților acestora, familia însemnând grupul lărgit al acestui pater.  Sugestiv e că în limba latină famulus și famula erau chiar sclavii, prin urmare dacă termenul utilizat în acest sens în limba română unde avem cuvântul „fomeie/ fămeie” în limba română veche demonstrează că „familiile” erau efectul unor forme de control asupra maternității. Instituționalizarea căsniciei monogame a fost un produs tipic al societăților patriarhale.

O altă definiție este aceea a familiei „tradiționale și creștine”, în care sunt cultivate „valorile familiei”. Ipocrizia acestui tip de familie, în care nevestele închideau ochii la amante și alte iubiri clandestine e denunțată de o altă instituție, cea a prostituției. După cum observa amuzat Schopenhauer, doar în Londra existau 800.000 de prostituate, sacrificate pe altarul familiei burgheze monogame. Picq și Brenot cuplează această tendință cu imaginarul „natural” al masculilor occidentali în care fantezia haremului poligin, sau cel puțin triunghiurile amoroase din filmele porno, este mereu actuală. Ipocrizia sexuală a conservatorilor religioși este grețos vizibilă în cazurile de pedofilie a preoților catolici și în scandalurile sexuale în care sunt implicați politicienii de dreapta (de la cei de stânga ne așteptăm să fie libertini).

În mod paradoxal chiar religiile iudeo-creștino-musulmane au o viziune despre relațiile de familie îngustă, unde asemănările dintre talibanii afghani și talibanii mioritici sunt evidente. Numai că toate sunt bazate pe o presupoziție falsă, textele „sacre” ne oferă modele amuzante. Patriarhii din Vechiul Testament nu erau monogami, cum era cazul lui Avraam, care a avut cel puțin două neveste. Și mult îndrăgitul împărat Solomon, care e pomenit în liturghia creștină, se dovedește că nu era chiar așa de înțelept, deoarece avea vreo 700 de neveste și vreo 300 de concubine, deci aproximativ 1000 de mame soacre. Astfel de practici poligame (sau chiar poligine, unde sunt multiple femei sunt controlate de un bărbat) sunt comune la marile primate. De exemplu gorilele întrețin haremuri de mari dimensiuni, pe care le apără cu brutalitate.

Ceea ce unii numesc „familia naturală” este de fapt o necesitate naturală, transformată într-o dogmă politică și religioasă. Nici măcar cei doi nudiști ancestrali, Adam și Eva, nu erau monogami în Paradis, pentru că Șarpele funcționa ca a treia spiță la căruța relației lor. Dar știm că Lameh, unul dintre primii descendenți ai lui Cain, cel puțin așa ne spune textul biblic, avea două soții, pe Ada și pe Țila. Ce să mai vorbim de faptul că Isus era născut în afara unui contract nupțial, a fost celibatar toată viața și i-a încurajat pe ucenici să își părăsească familiile existente. Mormonii sunt și ei exemplari, căsătoriile lor „plurale” fiind bazate tot pe explicații din aceleași texte sacre.

În ceea ce privește „moralitatea” familiei, suntem adeseori sub nivelul rudelor noastre din special primatelor. În majoritatea clanurilor de cimpanzei femelele refuză acuplarea cu masculii care sunt descendenții lor biologici. În timp ce studiile de ADN făcute pe mumia lui Tutankamon au arătat că faraonul era produsul unei relații incestuoase de tip frate-soră, iar analizarea mumiilor fetușilor găsiți alături de el demonstrează că și aceștia erau rezultatul unei relații de incest cu sora sa. Consangvinarea era extrem de larg răspândită chiar și la noi, în multe dintre societățile tradiționale țărănești, atât de admirate de paseiștii noștri, familia era doar o alianță economică, ce asocia resursele unei familii și adeseori oamenii încercau să păstreze resursele în interiorul familiei „tradiționale”. Majoritatea familiilor regale ale Europei sunt și ele produsul unei lungi copulări între verișori, cei mai notorii fiind regii habsburgi ai Spaniei, care preferau să să căsătorească între ei – cazul amuzant este cel al a regelui Filip al IV-lea, căruia nepoțica, Mariana de Austria, i-ar zis toată viața „unchiule”, chiar și atunci când făceau sex.

În cele din urmă ceea ce pare „natural” într-un moment al istoriei nu este totuna cu ceea ce e „normal” și nici invers.