Arta masacrului și spiritul hunic

Unul dintre marii criminali ai istoriei este Kaizerul german Wilhelm II, care s-a remarcat nu doar prin participarea activă la declanșarea Primului război mondial, ci prin faptul că a girat unele dintre cele mai mari masacre din istoria omenirii. Din păcate secolul 20 a început cu o serie de crime care au atins proporții genocidale și care au culminat cu Holocaustul. 
După ce în China a avut loc „răscoala boxerilor”, când o parte dintre chinezi s-au revoltat împotriva prezenței străinilor și au început să ucidă misionarii creștini, în 1900 țările occidentale au trimis o armată de intervenție împotriva rebelilor. Așa-numiții „boxeri” erau de fapt niște localnici care practicau artele marțiale (Yìhéquán sau Yihetuan), numite „box chinezesc”. Convinși în mod absurd că sunt invulnerabili la armele occidentale ei se năpusteau împotriva trupelor britanice, franceze, ruse, austriece, italiene, americane, japoneze și germane înarmați doar cu arme albe. Una dintre cele mai mari forțe de intervenție a fost cea a Kaiserului.

Profitând de uciderea a doi misionari creștini germani și apoi a ambasadorului Clemens von Ketteler, Kaizerul Wilhelm II, care visa să ocupe teritorii vaste în China, și-a trimis soldații în luptă cu un îndemn sinistru, care reverberează în istorie. Discursul său a rămas în memoria colectivă ca unul dintre cele mai infame, motivație pentru nenumărate atrocități (aici întreg https://ghdi.ghi-dc.org/sub_document.cfm?document_id=755). Cunoscut ca „îndemnul hunic”, Kaizerul le-a spus soldaților germani ca, atunci când își vor întâlni inamicul, „să nu le oferiți nicio milă. Nu luați prizonieri. Așa cum în urmă cu o mie de ani, hunii, sub regele Attila au rămas în istorie și legende, fie ca numele de german să fie rostit astfel încât timp de o mie de ani niciun chinez să nu mai îndrăznească să privească cruciș către vreun german…”
Convinși de existența „Pericolului Galben” (Le Péril Jaune, formulă inventată de ziaristul ruso-francez Iakov Novikov, născut la Odesa) soldații Kaizerului s-au comportat ca niște adevărați „huni”. Așa cum descriau ziarele din epocă atrocitățile, acestea includeau violuri, furturi, distrugeri sau uciderea cu baionetele a unor copii în fața mamelor. În august 1900 trupele germane au ajuns la Pekin, desigur după ce orașul fusese deja „eliberat”, unde aveau loc jafuri și crime sistematice. Germanii s-au remarcat prin tehnicile de execuție în care zeci de chinezi erau legați unii de alții prin cozile specifice, puși să își sape singuri gropile, în care erau  apoi împușcați. Totul a culminat în septembrie cu masacrul de la Liangxiang, de lângă Pekin, unde toți prizonierii bărbați au fost uciși cu sânge rece. Trupele conduse de feldmareșalul Alfred von Waldersee (poreclit Weltmarschall, mareșal universal) au ocupat provincia Zhifu (azi Yantai), iar soldații s-au dedat la cele mai cumplite atrocități, toți cei care le-au ieșit în cale, femei, copii, bătrâni au fost măcelăriți. Pentru „Weltmarchallul” teuton viața chinezilor nu avea nicio valoare. 

Această politică de stat bazată pe comandamentul „Fără milă, fără iertare”, va continua în Africa unde Germania începuse colonizarea actualei Namibii și avea teritorii extinse în Est. De fapt aici putem să stabilim o continuitate a politicilor atrocității, care duc de la Windhoek în Africa la Auschwitz în Polonia. În Africa germanii au înființat primele lagăre de concentrare și tot acolo unde infamul medic nazist Eugen Fischer și-a început cariera prin experimente cumplite pe oameni. Între 1904 și 1907 germanii au dus o politică de exterminare rasială în Namibia și în Africa de Est, uneori avea loc nu doar uciderea tuturor bărbaților, dar și a femeilor și a copiilor.
Deși erau prezentați ca niște animale, conducătorul rebeliunii Herero, Samuel Maharero, sau Hendrik Witbooi, șeful revoltei Nama, erau școliți, vorbeau mai multe limbi străine, iar Witbooi era chiar creștin. Acest lucru nu i-a împiedicat pe germanii conduși de generalul-locotenentul Lothar von Trotha, „veteran” al războiului împotriva boxerilor să masacreze între 35.000 and 100.000 de membri ai tribului Herero și alți 10.000 din tribul Nama, care făceau parte din poporul numit Khoikhoi (cf. Susanne Kuss, German Colonial Wars and the Context of Military Violence. Harvard University Press, 2017).

Când triburile din Africa de Est, numite Maji Maji, s-au revoltat la rândul lor în 1905, în urma războaielor și a politicilor de înfometare puse în practică de germani, au murit între 75.000 și 300.000 de oameni, adică un sfert din populația locală, aici fiind folosită pentru prima oară formula „soluția finală”.

Abia în mai 2021 guvernul german a recunoscut genocidul comis în Namibia și a cerut iertare în mod oficial tuturor descendenților victimelor, oferind peste 1 miliard de euro ca ajutor financiar comunităților afectate de aceste crime.
Aici documentarul intitulat „100 de ani de tăcere”, care prezintă o parte din crimele făcute în Africa și efectele acestora azi: