Sunt rasist și mă tratez

Studiile despre relația dintre comportament și prejudecățile sociale, mai ales cartea lui Gordon Allport (The Nature of Prejudice, 1954), au demonstrat că există un set de prejudecăți rasiale pe care toți oamenii le folosesc pentru a-și clasifica semenii. Teoria, numită prejudecata implicită (implicit bias), explică de ce creierul nostru folosește stereotipuri pentru a face distincții între cei care sunt similari cu noi și cei care sunt diferiți de noi. E relevant că nu doar adulții folosesc prejudecățile rasiale pentru a identifica oamenii în funcție de diferențele fizionomice și trăsăturile exterioare (culoarea pielii, forma feței), ci și copii și chiar sugarii sunt extrem de „sensibili” la identitatea etnică. Sugarii au o evidentă preferință vizuală pentru fețele membrilor familiei. Fiind obișnuiți mai ales cu figura mamei, începând cu vârsta de 3 luni, sugarii arată o preferință pentru fețele feminine, dacă sunt crescuți de femei, dar și față de fețele masculine, dacă părinții bărbați se ocupă de ei. Un experiment realizat în 2004 de Sangrigoli și de Schonen a demonstrat că sugarii disting încă de la 3 luni fețele grupului lor etnic și că le preferă pe acestea în detrimentul altor rase. 
Întrebarea părea imposibil de rezolvat - sunt abilitățile de a discrimina rasial învățate sau înnăscute? Teoriile predominante despre „rasismul structural” urmau explicațiile lui Bruno Lasker (în Race Attitudes in Children, 1929) și alți autori care susțineau că rasismul era dobândit. O altă celebră ipoteză a fost enunțată de Roland Barthes în cursul său inaugural de la Collège de France din 1978, care conecta rasismul și discrimnarea cu cultura și limbajul. E evident că limbajul în sine are o componentă fascistă, nu doar pentru că ne obligă să respectăm reguli și convenții precise, dar pentru că se bazează pe segregări multiple. Între „noi” și „voi”, între „eu” și „tu” (în franceză tu este informal, dar vous este marcajul politeții) și cele mai multe limbaje ne obligă să alegem între masculin și feminin (460). Ipoteza a devenit dominantă în studiile culturale, astfel cărți precum The Hidden Brain a lui Shankar Vedantam, susțineau că subconștientul colectiv era cel care ne „educă” să fim rasiști. 
Însă unele cercetări de laborator, cum a fost studiului făcut de Wheeler și Fiske în 2005, au demonstrat că rasismul poate fi localizat în creier. Unor participanți la experiment care erau de origine europeană li s-au arătat fotografii cu fețe necunoscute, atât afro-americane, cât și caucaziene, cerându-le să efectueze o clasificare socială, pur și simplu dacă persoana din fotografie avea sau nu peste 21 de ani. În timpul scanării RMN a fost descoperită o creștere a activității cerebrale la nivelul amigdalei atunci când subiecții erau expuși unor fețe afro-americane, mai intensă decât atunci când vedeau fețe europoide. Cunningham și colaboratorii (2004) au făcut un alt studiu, tot pe baza unor înregistrări RMN în care participanților albi li s-a solicitat să aleagă un stimul vizual prezentat în stânga sau în dreapta unei cruci centrale. Văzând fie fețe negre sau albe, fie arătate subliminal (30 ms) sau liminal (525 ms), s-a produs o activitate semnificativ mai intensă a amigdalei la expunerea față de fețele „negre”, chiar și când acestea erau prezente doar subliminal. Creierul nostru percepe aceste diferențe chiar și la nivel subconștient.
Consecințele sunt nefaste, așa cum a demonstrat studiul făcut Joshua Correll și numit „opțiunea tiraliorului” (shooter’s choice). Pornind de la cazul șocant al lui Amadou Diallo, imigrant african pe care polițiștii newyorkezi l-au împușcat de 41 de ori crezând că are în mână o armă, Correll a folosit un joc video în care participanții trebuiau să decidă dacă vor împușca sau nu un suspect. În articolul publicat în 2002 în „Journal of Personality and Social Psychology” autorul demonstra că expunerea la fețe de culoare produce o excitare neuronală excesivă la jucătorii caucazieni și o predispoziție spre decizii „rasiste”. 
Apoi, în 2012, a apărut un studiu asupra betablocantelor (beta blocker propranolol) care a demonstrat că rasismul poate fi inhibat chimic (https://www.ox.ac.uk/news/2012-03-08-drug-reduces-implicit-racial-bias-study-suggests). Cercetătorii de la Universitatea din Oxford, studiind efectele unui medicament cardiac, au descoperit că propranololul scădea predispozițiile către discriminare ale pacienților. Membrii echipei, printre care se număra și Julian Savulescu, bioetician și filozof originar din România, astăzi cetățean australian și director al  Centrului pentru Etici practice la Oxford, au observat că nivelul de rasism al celor care au primit propranolol a scăzut drastic. Alte studii au arătat că propranololul scade și capacitatea de a ne aminti lucrurile negative și urâte, generează flexibilitate cognitivă și reglează mecanismele neurocognitive.
Un studiu făcut în 2013 de către Brosch și colegii săi (

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3864653/#:~:text=Our%20findings%20suggest%20that%20stronger,possible%20applications%20of%20our%20findings) a reușit să stabilească chiar criteriile de departajare între diversele grade de rasism al creierului participanților în funcție de dinamica dintre cortexul prefrontal și hiperactivitatea amigdalei. În biopolitică de aici și până la diagnosticarea rasismului ca o formă de boală psihică este doar un pas. După cum arată Gilman și Thomas, care fac un istoric al relației dintre rasism și nebunie (Are Racists Crazy? How Prejudice, Racism, and Antisemitism Became Markers of Insanity), putem să identificăm trăsăturile maligne are rasismului în cultură. Știm sigur că rasismul are în mod evident o psihopatologie clară și unii psihiatri - cum este Alvin Poussaint (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1071634/ 2002) - sugerează că putem să îl tratăm ca pe o tulburare psihiatrică diagnosticabilă.
Așadar, dacă descoperirile neuroștiințifice cu privire la rasism sunt corecte, dacă suntem bigoți în mod natural și rasiști în mod spontan pentru că în creierul nostru există un centru nervos care ne face sensibili la diferențele dintre oameni, ce putem să facem? Dacă chiar creierul nostru este rasist și dacă în loc de „a fi rasiști” de fapt „avem rasism” ne putem trata? 

Dacă rasismul nu este o idee, ci este o boală, ce-ar fi să administrăm puțin propranolol la nivel global și ne vindecăm cu toții?