Suflet și duh, năduf și zăduf

Panta Rhei a fost una dintre primele cărți traduse și publicate în anii 90, în cadrul programului național de reeducare antitotalitaristă inițiat de Humanitas. Printre altele cartea repunea în discuție vechea idee a sufletului rusesc, iar ipoteza avansată de Grossman despre acesta era provocatoare - sufletul slav e un suflet de sclav. Consemnările din Totul curge erau provocatoare și i-au oferit scriitorului o notoritate negativă în Rusia. Născut în actuala Ucraină la Berdicev, cu o mamă crescută în Odesa într-o familie tradițională evreiască, Grossman fusese căsătorit la Kiev și a trăit o vreme în Donețk (pe-atunci Stalino). Autor al unui remarcabil jurnal de război, Viață și destin (Polirom 2010), el îl acuza pe Lenin că nu a reușit să transforme Rusia dintr-un „alambic al sclaviei” într-o lume a libertății, această Uriașă Sclavă (Velikaia raba) pe care comunismul nu a reușit să o dezvețe de slugărnicie și să o învețe libertatea, la rândul său Stalin folosind acest suflet de sclavi pentru a crea un stat asiatic al obedienței. Cei care leagă „sufletul rusesc” de homo sovieticus tind să uite că Stalin era gruzin, iar Lenin era evreu, cel puțin după mamă.

    Ideea că sufletul rusesc era produsul unui servilism ancestral, pe care Grossman îl atribuia sclaviei milenare generate de faptul că timp de aproape o mie de ani rușii au fost iobagi, nu e însă inovatoare. Sunt foarte mulți astăzi care se consideră specialiști în sufletul rusesc și explică doct care sunt mecanismele care guvernează conștientul și subconștientul „poporului rus”. Unul dintre primii occidentali ajunși în Rusia și care a avansat stereotipul „slav egal sclav” a fost marchizul Astolphe de Custine, care a ajuns în Imperiul țarist pe la 1839 și care va publica în 1843 o carte extrem de controversată despre „l'âme slave”. Încercând să imite stilul lui de Toqueville, care publicase anterior un extraordinar document despre Statele Unite, marchizul este primit la curtea Țarului Nicolae I și apoi îi va descrie pe ruși ca pe niște barbari. La Russie en 1839 a fost de altfel interzisă în Rusia țaristă, pentru că aristocratul francez nu numai că prezenta Rusia ca pe o țară orientală, dar cartea era redactată într-un limbaj apocaliptic, avertizându-i pe cititori că Rusia vrea să cucerească Occidentul și lumea.

Evident că o conotație între slavi și sclavie, care are explicații istorice și etimologice, e disprețuitoare și inexactă. Au cehii și polonezii un alt suflet decât rușii și bielorușii, la rândul lor având trăsături sufletești diferite de ale bulgarilor și sârbilor, sau toți slavii au un suflet comun? Faptul că imnul fostei Iugoslavii conținea versurile „živi, živi duh slavenski” (slavă ție, duh slav) este doar dovada existenței unui proiect panslavist, dar ideea unui suflet universal al slavilor nu poate fi luată în considerare. În fond panslavismul nu a fost o idee impusă de ruși, dimpotrivă, avea o componentă anti-rusească. după cum scria unul dintre promotorii acestei idei, slovacul Ján Kollár. Treptat panslavismul s-a transformat într-un fel de ruso-latrie, mulți gânditori ruși avansând ideea că singurii slavi autentici erau tocmai rușii.
Însă acest tip de prejudecată a fost perpetuat în lumea occidentală timp de aproape două sute de ani și a avut consecințe nefaste în secolul 20. Ideea a fost preluată și de către Herder, ale cărui concepții au influențat dezvoltarea teoriei caracterului popoarelor (Volkscharakter) și a psihologiei popoarelor (Völkerpsychologie), astfel pentru Herder și alți filosofi germani slavii aveau un suflet național (Volksgeist) diferit de al occidentalilor nordici. Herder credea că sufletul slav era prea umil și inert ca să fie relevant, în vreme ce sufletul germanic era puternic, masculin și dominator (după cum scrie în „Ideen zur Philosophie”). Stereotipul e recurent, sociologul german Max Weber scria despre acest „suflet slav” în studiile sale publicate în 1906, sub impresia puternică a Revoluției ruse din 1905.
Alți detractori ai sufletului rusesc, printre care s-a numărat și Tomáš Masaryk, primul președinte al Cehoslovaciei, alt rusofob care a publicat în 1913 un studiu în limba germană despre „Spiritul Rusiei”, susținând că ortodoxia era cauza principală a acestui „duh rusesc”. Existența unui suflet slav e confundată adeseori cu spiritualitatea ortodoxă, dar e improbabil să existe un „suflet ortodox”, pentru că e evident că deși atât grecii cât și rușii folosesc aceleași ritualuri, ei nu au aceleași trăsături doar pentru că fac parte din Biserica Răsăriteană.

Frica de „sufletul rusesc” este adânc înrădăcinată în mentalul colectiv apusean, una dintre zicalele populare în epoca lui Dostoievski era „Zgâriați un rus și veți vedea tătarul” (Grattez le russe et vous verrez le tartare). De altfel marele scriitor, prozatorul care a dat umanității „Crimă și pedeapsă”, a fost el însuși preocupat cu înțelegerea sufletul rusesc. În „Jurnalul” său Dostoievski revine mereu la natura problematic a acestui suflet. Prozatorul care a reușit să pătrundă în sufletul omenesc așa cum puțin scriitori au făcut-o, pornește de la această „ipoteza tătară” și se întreabă de ce rușii sunt pe de o parte atrași spre Europa, pe de altă parte sunt anti-europeni. În consemnarea din 1876, intitulată „Paradoxul meu”, el discută cu tristețe convingerea europenilor că rușii sunt periculoși, considerați ca un popor distrugător, o hoardă de sălbatici. Astfel, în notele din august 1880 despre Pușkin, Dostoievski avansează ipoteza existenței unei misiuni „pan-europene și universale” a Rusiei, o Rusie care va aduce rezolvarea conflictelor europenilor, un suflet al iubirii frățești. Pentru Dostoievski soluția venea din asocierea dintre poporul rus și atitudinea christică, el trebuia să sufere (potrebnosti stradaniia) ca să se vindece. Ca și personajul Ivan Karamazov, care se întreba cum a putut Dumnezeu să creeze o lume în care există atât de multă suferință inutilă, răspunsul era unul cathartic? Suferința poate aduce mântuirea.
Premiza existenței unui suflet rusesc era normală în secolul naționalismului, mai mulți intelectuali ruși, ca și cei ai altor națiuni, au încercat să definească această spiritualitate aparte și nu toți erau în consonanță cu Dostoievski. După cum scrie Lermontov într-un poem invectivă din 1841: „Adio Rusie murdară… țară de sclavi și de boieri (strana pabov), adio norod ascultător...”. Și Gogol, un ucrainean cunoscător al sufletului rusesc, va face în „Suflete moarte” unul dintre cele complexe portrete ale acestui univers caracterizat adeseori prin absurd și incongruență. Cicikov, personajul principal al acestui fantastic poem în proză, este un escroc care călătorește prin Rusia și cumpără „sufletele moarte” la preț redus, adică achiziționează iobagi fictivi, pe care vrea mai apoi să-i folosească pentru a împrumuta sume fabuloase de bani de la bancă. Cicikov nu este doar un personaj extrem de straniu, ci permite înțelegerea unui mod de a fi pe lume, iar Gogol încheie apoteotic cu profeția unei Rusii (Rusia mea, Maia Rossia) care va cuceri lumea.
Nikolai Berdiaev, și el născut la Kiev, va scrie în 1915 despre „sufletul rusesc” și despre rolul nociv al filosofiilor predestinării neamului rusesc, cultivată de scriitori și filosofi deopotrivă (http://www.berdyaev.com/berdiaev/berd_lib/1915_007.html). Pentru Berdiaev această Rusie submisivă, pasivă și feminină, mereu gata să să supună, o Rusie spirituală și pasivă, haotică și mistică, în opoziție cu spiritul germanic (adică occidental), predispus la ordine și masculinitate dominatoare, era periculoasă. Berdiaev vedea în Dostoievski toate contradicțiile, antinomiile și paradoxurile rușilor și ale Rusiei însăși. Chiar pe chipul și pe figura marelui scriitor se găseau întrunite toate aceste trăsături: pasivitate și îndârjire, coexistența cruzimii și a bunătății, a mândriei naționale și a smereniei creștinești. 
Eu nu pretind că știu ce e în adâncul sufletului rusesc (russkaia dușa) și nici nu pot să pun un diagnostic la boala sufletească (dușevnaia sila) de care suferă acest suflet, dacă el există. Cred însă că adevărurile sunt ascunse în cuvintele pe care le folosim, iar astfel de cuvinte sunt comune în limba română și în limbile slave. Cuvântul duh, care din slavă unde duxъ a dat în rusă dușa, însemna a sufla. De aici sufletul, ca suflare, dar și văzduhul (voz+duh), adică spiritualul și cerescul, dar și zăduful (za+duh), ca supărare și necaz și chiar năduful (na+duh), adică senzația de sufocare, asociată cu furia.
Cred că sufletul rusesc e prins între văzduh și năduf, tensiune care se vede și din conflictele istorice între cele două mari curente de gândire ale Rusiei (dar și ale României), imposibila alegere între occidentalizare și slavofilia anti-europeană, tradiționalism și mândria locală. Obida e alt cuvânt pe care îl avem în comun cu slavii, termenul de obidă apare și la Dostoievski, personajul Dimitri Karamazov își accepta soarta, convins că suferința îl va vindeca, dar fatalismul și acceptarea sorții implacabile (sudiba) aduc cu ele și o imensă frustrare care poate deveni foarte ușor năduf și înciudare.
Soarta tragică a sufletului rusesc se vede acum, când războiul criminal al lui Putin împotriva unor naziști inexistenți a reușit să aneantizeze sacrificiul a zeci de milioane de ruși care au salvat lumea de nazism. Dacă sufletul omenesc ar fi intrat în slujba fascismului, cum scria Grossman, atunci am fi devenit cu toții niște monștri sau victimele monstruozității. Dar acum când sufletul slut al unui slugoi kaghebist otrăvește existențele a milioane de oameni, anihilarea văzduhului în favoarea zădufului are ca efect autodistrugerea rusească (samorazușenie). În fond cum piere omenescul din om, după cum se întreba Grossman în „Viață și destin”, ce face ca o ființă umană să fie capabilă de crimele cele mai cumplite? Cum poate omul să mănânce alt om, cum poate fratele să-și ucidă fratele? 

Lăsând năduful să domine văzduhul.