Din manualul de romgleză: Crucificarea limbii române

Romglezii sunt mereu infideli sensurilor cuvintelor strămoșești și preiau multe expresii din engleză fără niciun fel de respect pentru limba vorbită până la ei. A crucifica (pe cineva) sau a fi crucificat, după cum vedem din exemplul acestei știri care ne anunță că „Ronaldo a fost crucificat după ce a spart telefonul unui copil”, ilustrează tranziția nefastă dintr-o limbă într-alta. Dacă pentru futboliști Ronaldo poate să devină un fel de Mesia al gelului de păr, crucificarea nu poate să dobândească nici măcar în sens figurativ semnificațiile pe care le are în engleză. Evident, crucificarea există și în dicționarele acestui popor care se crede creștin de două mii de ani, dar nici măcar atunci când este utilizat în sens figurativ în română crucificat nu are aceleași sensuri ca în engleză. Crucificat înseamnă pre limba vorbită de Dosoftei cel mult „chinuit”. 
Doar în engleză crucificarea a dobândit o serie de sensuri secundare, îndepărtate de semnificațiile religioase, ajungând să însemne chiar a critica sau, prin extensie a expune public, mai ales în mass media (ca în formula „the media crucified the president”). Termenul aparține jargonului englezesc contemporan, unde a crucifica mai are și sensul de a ridiculiza (the critics crucified the movie), a găsi defecte, a expune slăbiciunile cuiva sau a critica în mod violent și crud  - aidoma criticării scenelor oribile din filmul lui Mel Gibson care l-a „crucificat” pe Isus a doua oară, nu doar practic, ci și estetic. În engleză oricine poate fi „crucificat”, nu doar scriitorii, ci și sportivii sau cântăreți de muzică pop (Lennon cântă „The way things are going/ The're gonna crucify me"). 
De unde vine această mutație? E posibil ca ea să fi apărut în engleza medievală, pentru că expresia a fost consemnată pe la mijlocul secolului 14, când „a crucifica” (to crucify) a ajuns să însemne a pedepsi în general. Ulterior „Cyclopedia” sau Marele dicționar enciclopedic englezesc din 1889 deja dădea sensul lărgit, însemnând „orice uimește sau vexează în cel mai înalt grad”.
Pentru acest tip de pedepse în română există o expresia apropiată, dar mult mai frumoasă: a pune la stâlpul infamiei. În legile lui Iustinian, care cel mai probabil se aplicau și mai la nord de Dunăre, infamia era o pedeapsă din categoria „judicium publicum” și presupunea expunerea publică, iar în cazul soldaților chiar  expulzarea din armată, urmate de și rușinarea prin degradarea din unele drepturi.
Termenul românesc pentru „crucificarea” romgleză este oprobriu, din latinescul opprobrium, care înseamnă chiar a critica dur, a rușina public, a dezonora, ceea ce fac și romglezii care „crucifică” zilnic și silnic sărmana limbă românească.