Falsificarea istoriei, criptoistoria și pseudoistoria

Masacrul de la Bucea seamănă îngrozitor cu crimele pe care sovieticii le-au făcut în 1940, când au fost asasinați aproape 22.000 de ofițeri și soldați polonezi, ce au fost aruncați într-o groapă comună din pădurea Katyn. În 1943 propaganda nazistă a scos la iveală acest masacru, încercând să îi întoarcă pe occidentali împotriva Rusiei comuniste și împotriva lui Iosif Stalin, iar rușii, la rândul lor, au creat o comisie de investigații, din care făceau parte și scriitorul Aleksei Tolstoi și patriarhul Kievului, ca să demonstreze că crimele au fost făcute de „fasciștii germani”. Înscenarea și mușamalizarea, care au presupus chiar includerea de false dovezi în groapa comună, au continuat timp de decenii. De fapt experții NKVD (străbunicul KGB) s-au specializat în falsificarea realității, alterarea istoriei fiind una dintre tehnicile lor favorite. În epoca lui Stalin inclusiv documentele fotografice erau editate și falsificate, de îndată ce un tovarăș era eliminat fizic, el era șters și din fotografiile oficiale. 
Acum asistăm iarăși la falsificarea istoriei ca politică de stat. Ambasadele Rusiei din toată lumea au trimis comunicate de presă în care îi acuză pe liderii de la Kiev că ar fi inventat crimele comise la periferiile capitalei Ucrainei. Postul de televiziune Rusia 1 a afirmat chiar că cei prezentați ca fiind morți mișcau, ba chiar că unii s-ar fi ridicat după plecarea echipelor de ziariști. Ziarul „Komsomolskaya Pravda” și apoi diverse conturi de Telegram au răspândit ideea că totul ar fi fost un film regizat chiar de către victimele agresiunii rusești. Lansarea ideii că masacrul de la Bucea a fost o înscenare pusă la cale chiar de către ucraineni, că sutele de civili torturați și omorâți ar fi fost fie actori, fie victime ale „naziștilor ucraineni” face parte dintr-o tehnică specifică arsenalului serviciilor secrete sovietice. 
Așa cum arată „Lexiconul KGB” redactat de Vasilii Mitrohin, una dintre practicile de bază ale acestei instituții era dezinformatsiya (dezinformarea), care includea inventarea de false documente și materiale numite falshivka (falsuri). Aceste documente fictive, făcute special pentru a-i păcăli pe adversari în cadrul operațiunilor numite chuzhogo flaga (steag fals) sau pentru a-i compromite (sub forma de klevetnicheskaya informatsiya) erau parte a arsenalului
militar și a tacticilor diversioniste. Treptat ele au fost extinse la nivelul întregii societăți, ca practică de manipulare.
Tehnica este doar o variantă a pseudoistoriei, numită criptoistorie (cryptohistory). Adeseori cuplată cu teoriile conspirației, cel mai cunoscut exemplu de criptodocumente este dat de „Protocoalele Înțelepților Sionului”, o carte care este evident un document fals, dar care este citită și prezentată ca și când ar reprezenta o dovadă cu privire la existența unei conspirații evreiești. Deși bucăți întregi din text sunt evident plagiate din cărți scrise în secolul 19, nunumărați antisemiți continuă să o folosească pe post de adevăr istoric.
Istoricul norvegian Anton Weiss-Wendt (în Putin’s Russia and the Falsification of History,  Bloomsbury, 2020) susține că tacticile de falsificare a istoriei au devenit politici publice în Rusia putiniană. Reinterpretarea istoriei și etichetarea drept „falsuri” a oricăror adevăruri neplăcute despre poporul rus sunt instrumente ale politizării evenimentelor și faptelor. Mai multe instituții publice și oficiali ai statului rus, inclusiv actualul ministru al Apărării, Sergei Șoigu sau ministrul de Externe, Sergei Lavrov, au participat la acest proces de „contrapropagandă”, menit să genereze o „istorie corectă”.

Din păcate există o lungă tradiție a pseudoistoriei, iar Ronald H. Fritze (Invented Knowledge. False History, Fake Science and Pseudo-Religions, Reaktion Books, 2009) face o foarte bună trecere în revistă a principalelor teme ale acestei predispoziții pentru fabulație, de la Atlantida lui Platon la cărțile lui Immanuel Velikovski, scriitor de origine rusă care a rescris întreaga istorie a Antichității, de la faraoni la Alexandru Macedon. Astăzi filmele și cultura populară contribuie enorm la construirea pseudo-istoriei. Un exemplu negativ este canalul american de televiziune, intitulat paradoxal History Channel, care e o sursă nesecată pentru cultivarea unor astfel de perspective pseudoistorice. De la programele despre astronauții antici (Ancient Aliens), care rescriu istoria tuturor popoarelor din Antichitate, până la felurite programe conspiraționiste, sunt propagate tot felul de aberații într-un format „obiectiv”. Poate cea mai cunoscută poveste pseudo-istorică, preluată de Dan Brown în romanul „Codul lui da Vinci” a fost avansată cu câteva decenii înainte, într-o care care susținea că Isus Hristos s-a căsătorit cu Maria Magdalena, care a ajuns în Franța, unde a dat naștere dinastiei Merovingienilor.

Unii pseudoistorici sunt adepții revizionismului total, pentru că toată Istoria omenirii ar fi fost manipulată și inventată de către elitele planetare. Printre aceștia sunt autori ca John Hamer (The Falsification Of History: Our Distorted Reality, 2012), care interpretează toate evenimentele ca și când ar fi falsuri grosolane. Aceste „elite mondiale” ne mint și ne dezinformează, de la evoluție și până la pandemie, de la templieri la Revoluția bolșevică, totul ar fi fost o mare înscenare. Alții cum este istoricul britanic David Irving, sunt specializați în evenimente și momente aparte din istorie, cum ar fi Holocaustul, care este evident negat, în pofida tuturor dovezilor cumplite.
Pseudoistoria se bazează mereu pe ideea că istoria adevărată ar fi fost ea însăși falsificată de către un grup sau altul, astfel că ar exista o „istorie interzisă”, pe care doar ei o pot scoate la iveală. E regretabil că, sub presiunea pseudoistorismului, care e specific epocii moderne, totul devine dubitabil, nimic nu mai este credibil, într-o spirală absurdă a neîncrederii în date și fapte, un mediu ideal pentru ca dictatorii și manipulatorii să ne prostească în față.