Recomandare duminicală: Cum ar fi să ne pice Luna în cap?

Multor oameni le place să fie puși într-o stare de panică, pentru că dopamina produsă de angoasă îi face pe unii semeni ai noștri să se simtă mai bine. Cinemaul contemporan ne oferă adeseori doza de sperietură de care avem nevoie, iar mulți regizori s-au specializat în astfel de scenarii angoasante. Printre ei se numără și Roland Emmerich, care a dobândit notorietate cu filme precum Unde vei fi poimâine? (The Day After Tomorrow), în care explorează posibilitatea ca întreaga planetă să înghețe, sau 2012, când în 2009 anticipase un Potop global care nu a mai avut loc.
Acum Emmerich le oferă spectatorilor săi o altă sperietoare cinematografică, intitulată Moonfall (2022), bazată pe o premiză prea puțin veridică, dar cu atât mai atrăgătoare, aceea că Luna de pe cer s-ar putea prăbuși la propriu în capul omenirii. Evident catastrofismul este unul dintre ingredientele predilecte ale  Hollywoodului, de la invazii ale extratereștrilor (tot Emmerich a regizat și Ziua Independenței - Independence Day) la creaturile monstruoase și ucigașe (tot el a făcut Godzilla din 1998), pentru că filmele ne îngrozesc și apoi ne fac și să ne liniștim în mai puțin de o oră și jumătate.
În contextul actualei catastrofe sanitare, Emmerich face un nou film catastrofic care, timp de 2 ore și 10 minute ne prezintă o situație catastrofică de-a dreptul gogonată. Satelitul natural al Pământului, care e de fapt o megastructură extraterestră menită să echilibreze planeta noastră și să permită dezvoltarea vieții, este distrusă. Această tehnologie extraterestră este afectată de o altă prezență malefică, care alterează cu bună știință orbita Lunii. Urmează valuri de tsunami, distrugeri și panică generate de faptul că, în numai 3 săptămâni, Luna urmează să se prăbușească. Această ipoteză îi permite regizorului să construiască scene tipice pentru toate filmele despre dezastre.
Nu toată lumea gustă și nu toți înțeleg stilul lui Emerich, pentru că modul său de adresare auto-ironic și metoda sa ușor amuzată, dar sarcastică sunt greu de înțeles la prima vedere. Abordarea sa este asemănătoare cu aceea a altui european oploșit pe la Hollywood, danezul Paul Verhoeven.
În mod real Moonfall este plin de trimiteri la alte filme, cum ar fi Terminator sau Matrix, unde vedem efectul unor inteligențe artificiale care decid să distrugă omenirea și toate ființele biologice. De fapt Emmerich critică indirect apocaliptismul cinematografic, adeseori scenele sunt intenționat auto-critice, așa este de exemplu referința la Stargate (alt SF celebru regizat de Emmerich), când conferința organizată de personajul K.C. despre Lună seamănă perfect cu secvența în care Daniel Jackson încearcă să îi convingă pe colegii săi că piramidele au fost făcute de extratereștri. Și nanoparticulele cosmice înzestrate cu inteligență și care acționează împotriva oamenilor par să fie scoase din franșiza Aliens, iar  schemele vizuale, cum e eterna scenă science-fiction în care astronauții sunt prinși cu un cordonul ombilical în spațiu, sunt ironice. La fel de ironice sunt referințele intratextuale, cum sunt scenele din hotelul unde se refugiază personajele, care sunt trimiteri la The Shining (1980) al lui Kubrick.
Filmul chiar începe de parcă ar fi continuarea de la Gravity, doar că în locul Sandrei Bullock este distribuită Hale Berry al cărei personaj privește cu încântare pe geamul navetei „Endeavour”, care a fost utilizată până în 2011. Deși naveta spațială americană a răposat și nu mai e folosită de decenii, cineastul de origine germană continuă să o utilizeze ca și când ar mai fi în funcțiune, într-un joc de-a realitatea care este amuzant. 
Catastrofa însăși este un prilej pentru regizor să ironizeze reacția tipică a burghezilor în fața tuturor catastrofelor. După ce magazine sunt devastate, oamenii care fug spre casele lor de vacanță, dar numai când au acumulat suficient de multă hârtie igienică. La fel de ironice sunt și soluțiile pe care liderii politici și militari le găsesc atunci când omenirea e confruntată cu dezastre. Sau, când în film armata americană vrea să bombardeze Luna cu arme atomice, regizorul face o sugestie ironică la ideea preconcepută că armele nucleare care ar reprezenta o soluție magică pentru toate problemele noastre.
Folosindu-se de tema conspiraționismului, în care e reluată ideea din teoriile conspirației, cum că echipajul de pe Apollo 11 ar fi descoperit că Luna nu e un obiect natural, ci unul artificial, regizorul ironizează nu doar NASA și lucrurile pe care agenția le ascunde. Personajul Holdenfield, jucat de Donald Sutherland, care a mușamalizat adevărul despre Lună, e o trimitere tot la un personaj conspiraționist al lui Sutherland, din filmul lui Oliver Stone, JFK (1991). Și faptul că conspiraționistul K.C. e jucat de John Bradley din Urzeala tronurilor e ironic. Desigur că antieroul, care are o pisică numită Fuzz Aldrin, la final va salva omenirea. Povestea urmează un șablon narativ arhicunoscut, acela al personajului principal cu defecte, care este Brian Harper, astronaut de succes în prima parte a filmului, acum acuzat de incompetență, victimă a birocrației. El duce o viață de marginal alcoolic, deși, desigur, urmează să salveze lumea. Când toți sunt înspăimântați, doar Brian meșterește la mașina lui, iar acest personaj ambivalent, simultan simpatic și antipatic (jucat de Patrick Wilson) e o parodie serioasă la toată gama de eroi decăzuți.
Deși filmul este un eșec de piață (a costat 150 de milioane de de dolari și a încasat vreo 50 de milioane în total) și este blamat de mulți critici, Moonfall ne oferă și altceva decât o sperietură zdravănă sau plăcerea cinefilă de a recunoaște referințe cinematografice clasice. De fapt viața pe Pământ este într-un echilibru fragil, în care satelitul nostru natural este amplasat într-o poziție ideală pentru a permite vieții de pe Terra să existe. Cele două obiecte cosmice sunt prinse într-o relație baricentrică, cea mai mică schimbare producând efecte catastrofale. Dacă Luna ar fi puțin mai aproape de planeta noastră, valurile ar fi atât de puternice încât ar distruge tot ceea ce e viață. Chiar ciclul de 24 de ore pe care îl are viața pe planetă este rezultatul prezenței Lunii. În mod real lucrurile stau chiar pe dos, Luna continuă să se îndepărteze de Pământ cu o viteză de 3,78 cm pe an. Așa că, într-un viitor îndepărtat zilele vor continua să încetinească pe  până la cele 24 de ore cu care suntem familiarizați acum și vor continua să încetinească în viitor.
Cât de importantă este Luna pentru viață, puteți viziona aici un documentar de știință, produs de BBC.