Sisu scoate șișu

Cinemaul mondial a dezvoltat, după Al doilea război mondial, un gen aparte, numit uneori „nazisploitation” (nazism plus exploatare), în care temele și motivele războiului împotriva Germaniei naziste au fost transformate, amplificate și chiar vulgarizate. După ce R. L. Frost a realizat Love Camp 7 (1969), iar Tinto Brass a făcut Salon Kitty (1976), producții cinematografice în care pornografia și nazismul erau combinate pentru un efect erotic, au urmat o zeci de producții neodecadente, cu caracter sadomasochist, unde depravarea sexuală și violența erau reprezentate ca sursă de amuzament. În special regizorii italieni s-au specializat în astfel de filme, cu titluri precum Portarul de noapte (Il portiere di notte r. Liliana Cavani, 1974), Ultima orgie a celui de-al treilea Reich (L'ultima orgia del III Reich, r. Cesare Canevari, 1977) sau Svastica în pântec (La svastica nel ventre, r. Mario Caano, 1977). Și în Israel s-a dezvoltat o întreagă categorie de producții literare și cinematice numite „Stalagim” (de la literatura de lagăr, filme Stalag), unde exploatarea sexuală a victimelor nazismului era folosită ca un traseu escapist și eliberator. În industria filmelor porno din Ungaria au fost realizate mai multe filme dintre care se remarcă odioasele Gestapo, Gestapo 2 ori Dr. Mengele, produse de compania Mood Pictures, unde pasiunea spectatorilor pentru pornografia de proastă calitate și decorurile de lagăr au atins apogeul prostului gust. În cinemaul nordic a apărut în ultimul deceniu o tendință similară de revigorare a genului „nazisploitation”, începând cu filmele regizorului finlandez Timo Vuorensola, care a realizat două povești care combină sefeul și groaza, bazate pe o presupusă invazie a Pământului de către naziștii care s-au refugiat pe Lună (Iron Sky, 2012; și continuarea Iron Sky: The Coming Race, 2019). Nu lipsește nici sub-sub-genul „zombinazi”, dezvoltat tot în cinemaul nordic, doar că la vecinii din Norvegia, care au făcut prin Tommy Wirkola Død snø (2009), urmat de Dead Snow 2 (2014), unde naziștii și zombii se amestecă într-o debandadă de oribilișenii. Nici aici nu vorbim de ceva nou, regizorul francez Jean Rolin a creat încă din 1981 Le lac des morts vivants, un lac din care naziștii uciși se reîntorc pentru a se răzbuna. 

Dar Sisu, cel mai recent film al finlandezului Jalmari Helander, își găsește propriul discurs, în care se amestecă mai multe elemente din toate aceste sub-genuri. Sisu este, după cum ne anunță regizorul printr-un intertitlu plasat chiar în incipitul filmul, un cuvânt finlandez intraductibil. Sisu descrie un soi de îndârjire soră că nebunia, o tenacitate dusă la extrem, un fel „reziliență” extremă, cum ar veni pe înțelesul romglezilor. De altfel în finlandeză „sisus”, înseamnă chiar „mațe”, intestine, iar Helander se asigură că vedem nenumărate măruntaie, împrăștiate pe albul imaculat al Laponiei, unde au loc toate aventurile personajului principal. Actorul Jorma Tommila (cu care Helander a colaborat încă de la primele sale scurtmetraje, Fakiiri, din 2006 și Ukkonen din 2001) este forța care face ca povestea să fie credibilă, deși are accente absurdiste și chiar parodice pe alocuri. Aflăm, destul de târziu în evoluția evenimentelor, că el este Aatami Korpi, un fost membru al comandourilor finlandeze care au luptat împotriva sovieticilor în timpul „Războiului de Iarnă”. Pentru că rușii i-au omorât familia, Aatami s-a transformat într-o „mașinărie ucigașă”, fiind poreclit Koschei, adică „Nemuritorul”. El întruchipează noțiunea de „sisu”, după cum le spune nemților una dintre femeile răpite și violate de naziști. El nu poate fi ucis pentru că nu renunță niciodată, nu se dă bătut nici mort, am spune noi. 

Într-adevăr, deși arată ca un pensionar care din când în când îl joacă pe Moș Crăciun la serbările de iarnă de la grădiniță, Tommila devine un soi de Bruce Willis de Laponia. Omul este împușcat, spânzurat, aruncat în aer de o mină antitanc, își dă singur foc și cade cu avionul, dar cu toate acestea supraviețuiește. Nu lipsesc referințele ironice (și auto-ironice) la scene celebre din alte filme, mai ales Rambo. La un moment dat Sisu își „capsează” singur rănile cu o sârmă, își înfige o bucată de fier beton în picior, cade cu avionul, se aruncă în apă în flăcări fiind și își cauterizează plăgile cu benzină. Dacă naziștii au un tanc, dotat cu o mitralieră antiaeriană, vreo două camioane și o motocicletă, Sisu are doar un câine (care arată ca un miel), un cal și un târnăcop. Unele scene sunt duse la extrem, cum este momentul când Sisu atacă tanc german (dar și un avion producție sovietică) doar cu târnăcopul. Dar, dincolo de excesele specifice genului, regizorul reușește să ne convingă de îndreptățirea personajului. Aatami, care tocmai a descoperit un filon de aur, este victima cruzimii naziștilor, care îi fură averea, îi omoară calul și vor să îi arunce în aer câinele. Așa că este o plăcere sadică să-l vedem pe Sisu cu ucide naziști. Unuia îi înfige cuțitul în țeastă, pe altul îl omoară în apă și respiră prin esofagul victimei, altora le aruncă în cap mine, pe alții îi măcelărește și îi dezmembrează, dar nicio clipă nu ne gândim că nemții nu merită uciși, pentru că aceștia sunt niște violatori în serie, ba chiar se folosesc de câinele omului pentru a-l arunca în aer. 

Un amestec de măcel tarantinoesc, cu brutalitate clinteastwoodiană și cu multe bătăi în stilul Taken, Sisu are toate trăsăturile tipice ale eroilor solitari. E taciturn ca Dirty Harry, de altfel personajul rostește primele propoziții coerente abia la finalul filmului și demn ca John Wick. 

Contextul istoric veridic este dat de Laponia, care a fost, pe la începutul secolului 19, o țintă pentru căutătorii de aur. Însă lucrurile nu stau chiar așa cum ni-l arată regizorul în ceea ce privește „războiul din Laponia” (Lapplandkrieg), când trupele Wehrmacht-ului s-au retras spre Norvegia, în urma acordurilor dintre finlandezi și sovietici. Adevărul este între hitleriști și finlandezi, între Al III-lea Reich și statul finlandez, condus de mareșalul Mannerheim, colaborator și prieten al lui Adolf Hitler, există legături profunde. Despre simpatiile naziste ale finlandezilor nu se spune nicio vorbă în Sisu, nici că între 1939 și 1944 armatele lui Mannerheim au luptat împotriva URSS, inițial într-un război de auto-apărare, apoi ca parte a planului Barbarossa, susținând asediul Leningradului. Nici despre nichelul extras din minele de la Petsamo din Finlanda, care au asigurat capacitatea Germaniei naziste de a dota tancurile cu protecție suplimentară nu se zice nimic. Unele surse istorice vorbesc despre faptul că, în octombrie 1944, trupele lui Rendulic (care era austriac de origine) ar fi distrus orașul Rovaniemi. Însă, chiar la procesul de Nürnberg, colonelul nazist a fost exonerat de aceste acuzații (dar nu și de crimele de război făcute în Iugoslavia). Finlanda le-a permis celor peste 200 de mii de naziști (printre care și odioesele formațiuni conduse de Lothar Rendulic) să se retragă. Inițial armata finlandeză chiar a mimat conflictul cu trupele germane, solicitându-le acestora în mod politicos să grăbească ritmul retragerii, ca să nu intervină sovieticii. Nici sursa personajului principal, despre care regizorul susține că a fost inspirat de viața lui Simo Häyhä, supranumit „Moartea Albă”, lunetist finlandez în timpul „Războiului de Iarnă”, când ar fi ucis peste 500 de ruși, nu s-a luptat cu naziști, el a fost ucis în timpul asaltului împotriva URSS. Nici măcar tancul pe care îl conduc naziștii nu este german, cel mai probabil e un tanc sovietic „aranjat” să pară autentic. 

Genul nazisploitation nu face decât să sublimeze o mare parte din vinovăția față de ascensiunea nazismului și mult mai problematicele forme de colaboraționism cu hitlerismul. Și nimic nu vindecă mai bine vinovățiile decât o porție serioasă de violență și atrocitate.