Spune-mi ce comanzi, ca să-ți spun cine ești!

Suntem ceea ce mâncăm, spune un vechi dicton, atribuit avocatului Anthelme Brillat-Savarin, cel care a dat numele savarinei. Într-o formulă mai complexă, după cum demonstra Claude Lévi-Strauss, gătitul și mâncarea reprezintă unele dintre cele mai importante trasee prin care se construiește o cultură și prin intermediul cărora putem înțelege întregi civilizații. 

Astăzi există domenii de studiu specializate în analizarea culturilor gastronomice, numite studii culinare, care fac parte din disciplina largă a studiilor culturale. Ele oferă explicații cu privire la formarea identității sociale sau de grup prin analizarea practicilor alimentare. 
Premisa o găsim tot la Lévi-Strauss, care spunea în studiul despre totemism că, deși mâncarea e bună „pentru stomac” (bonne à manger), modul cum ne raportăm la hrană poate deveni un instrument prin care avem acces la subconștientul colectiv, e „bună pentru a gândi” (bonne à penser). De fapt ceea ce mâncăm și mai ales modul cum gătim și ne hrănim formează structuri de gândire, iar preferințele pentru felurile de mâncare sunt și un fel de a înțelege lumea și de a-i înțelege pe semenii noștri. 
Aici schema explicativă a lui Lévi-Strauss este extrem de utilă, antropologul francez observa că orice pregătire a hranei presupune o transformare culturală. Ea se bazează pe triunghiul primordial ce presupune trecerea de la crud la gătit și apoi la stricat. Simplificând, relațiile binare între cultură și natură sunt marcate de indicii culinare, structurile profunde ale unei societăți pot fi înțelese prin gusteme. Alimentele, ca și limbajul, pot fi organizate în categorii elementare - carnea, cartofii, salatele, prăjiturile etc. - care au funcții similare cu unitățile de bază ale limbii, fonemele. În plus unele alimente sunt endogene (adică locale), iar altele sunt exogene (adică străine). Ansamblul acestor elemente, ce constituie preferințele din cadrul unei gastronomii naționale ori locale, ne oferă indicii cu privire la mentalul unei națiuni, al unor grupuri sau chiar al unor oameni.
E clar că mâncarea stabilește diferențe între grupurile umane. Unele popoare preferă carnea prăjită, altele aleg mâncarea fiartă, unele alimentele afumate, iar altele aleg produsele crude (triunghiul apă, foc, fum). În unele societăți nu se consumă carne de porc, unele familii nu gătesc decât crudități, iar unii indivizi nu pot digera laptele.
Informațiile furnizate recent de platforma de livrări numită Tazz, aflată în proprietatea grupului eMAG, ne oferă câteva date extrem de relevante pentru a înțelege societatea românească. Reprezentanții companiei au făcut publice o serie de statistici cu privire la comenzile efectuate prin aplicaţia de tip „home delivery” în perioada iunie - august 2023. Dincolo de situația cifrică referitoare la câtă apă și câte meniuri au comandat concetățenii noștri, datele arată că, dacă Parisul este capitala gastronomiei, Bucureștii s-au transformat în capitala șaormăriei, iar Clujul a devenit capitala pițeriei.
Comenzile făcute prin Tazz sugerează că trăm în plină gastro-anomalie. Suntem un popor hrănit mai ales cu pițe, șaorme și burgheri (pentru că, dacă scriem „burger”, în limba română trebuie să pronunțăm un diftong, ca în grupul ge-gi, nu ca în triftongul ghe-ghi), căruia i se schimbă nu doar gusturile, ci și identitatea. Ce se întâmplă cu viața gastronomică a unui popor care a aderat la practicile culinare de inspirație americană și la civilizația alimentației de masă? Un impact imediat este acela că până și peisajul urban s-a schimbat, marile orașe ale României sunt împânzite de popote rulante (food trucks), iar în centrele urbane vedem șaormărie lângă șaormărie.
E relevant că, în topul preferințelor românilor pentru mâncărurile livrate la domiciliu, se numără preparate care nici măcar nu au nume românesc, dar nu au nici vreo legătură naturală cu bucătăria autohtonă. Concetățenii noștri preferă bucătăria „internațională”, pe primele locuri fiind șaorma (shaorma), pița (pizza), suși (sushi) sau burgherii (burger). Ca termen de comparație, compania de livrări la domiciliu a vândut în această perioadă 3900 de pițe pe zi, în timp ce comenzile de mici mioritici au fost puțin peste 340.
Devine evident și faptul că românii sunt împărțiți în funcție de preferințe geografice, culturale și comportamentale. Astfel bucureștenii preferă șaormele (1000 de astfel de preparate sunt vândute pe zi doar în Capitală), în vreme ce clujenii și timișorenii aleg pițele. Dacă ar fi să facem o hartă gastronomică a României putem observa o linie de demarcație clară între consumatorii de șaorme și pasionații de pițe. Ambele categorii par parte a alimentației rapide (fast-food), dar ele sunt cu totul diferite ca gusteme. O șaorma „cu di tăti” este rezultatul unei rotiserii, de altfel cuvântul vine din arăbescu shawarma, însemnând chiar răsucire. Indiferent dacă e făcută în mod tradițional, adică din carne de miel, sau ca în șaormăriile de la noi, unde sunt preferate mai degrabă variantele cu carne de pui, acest mod de preparare este specific civilizației fostului Imperiu otoman.
Pița nu e doar o plăcintă prăjită la cuptor. Ea vine pe filieră mediteraneană, fiind un indicator al gustului urban, al preferințelor „occidentalizate”. În plus o pița permite alegeri individuale, selecții specializate a ingredientelor și oferă consumatorului senzația de opțiunii personalizate.