Istoria ca un déjà vu

Scenele cumplite cu miile de rachete căzând asupra orașelor israeliene, cu membrii brigăzilor al-Qassam care iau ostatici zeci de evrei, sunt ca un déjà vu sinistru. În urmă cu 50 de ani, tot în seara de șabăț, pe 6 octombrie 1973, când în Israel începuse sărbătoarea sfântă numită Yom Kippur, o coaliție militară arabă a atacat prin surprindere statul evreu. Și atunci, ca și acum, când trupele Hamas devastează comunitățile evreiești, instituțiile politice și militare ale Israelului au fost luate prin surprindere. Atunci peste 2000 de soldați israelieni și-au pierdut viața, în principal pentru că șefii serviciilor de informații și conducătorii Țahalului (Forțele armate israeliene) au considerat că nu exista niciun pericol.
Filmul regizorului israelian Guy Nattiv, intitulat simplu Golda (2023), ne duce în mijlocul acelor evenimente, mare majoritate a acțiunilor au loc în timpul războiului cunoscut azi cu numele sărbătorii Yom Kippur. Povestea începe, după o scurtă introducere în istoria statului evreu făcută cu ajutorul unor imagini de arhivă, cu un groplan pe buzele unei femei care fumează. E o schemă vizuală recurentă a filmului, care instaurează, încă din prima secvență, identitatea acestei femei remarcabile. Filmată în amorsă, inițial într-o imagine alb-negru, ea stă învăluită în fum gros de țigare. O recunoaștem pe prima femeie premier al Israelului după chipul încărcat de riduri, plin de tristețe și blândețe, accentuat de groplanul alb-negru. De pe privirea acestei figuri extraordinare, imaginea face o tranziție către pelicula color. Fostul premier israelian merge la audierile comisiei Agranat, iar acest pretext narativ permite  rememorarea evenimentele tragice din 1973. Ele ar fi trebuit să fie o lecție de istorie, dar, din păcate, așa cum vedem din știrile recente, nu învățăm niciodată din istorie. Doar o trăim ca pe un vis urât. În urma raportului comisiei care a audiat-o și pe Golda Meir, întreg cabinet ministerial a fost obligat să demisioneze, iar opinia publică a fost scandalizată de dezvăluirile șocante. 

Încă o dată, lecțiile trecutului par să fie ușor uitate. Așa cum Golda, evident personaj principal al poveștii, își amintește cum se ascundeau prin beciuri de ura cazacilor în timpul pogromurilor țariste, ea fiind martor ocular la nenumărate momente în care dușmanii poporului evreu au intenționat să distrugă „poporul ales”, trecutul e parte integrantă a prezentului. Golda avea doar cinci ani când, în duminica de Paști a anului 1903, probabil instigați de oamenii ministrului de Interne rus Viaceslav von Plehve, notoriu antisemit, au început marile pogromuri în Rusia țaristă. Evenimentele, declanșate la Chișinău, numit „orașul măcelului” (Be'ir Ha–haregah) de către poetul național Haim Nahman Bialik, au pornit încă din februarie 1903, când ziarele locale au lansat știrea că la Dubăsari evreii au ucis un copil creștin pentru a-i folosi sângele într-un ritual satanic. Când o tânără s-a sinucis într-unul dintre spitalele evreiești din oraș, mulțimea furioasă a atacat magazinele și locuințele evreiești. Pogromurile au reînceput în 1905, când Odesa a fost devastată, cu sute de morți și mii de victime. În urma acestor cumplite atacuri a avut loc „a treia Alyiah”, zeci de mii de evrei din Imperiul țarist au emigrat în Palestina, unii, printre care și Moshe Mabovici, tatăl Goldei, au ajuns în Statele Unite. El a fost  urmat, în 1906, de toată familia, pentru că Moshe, care devenise între timp cetățeanul american Morris Mabovics, a făcut eforturi uriașe ca soția Blume (născută Neiditch) și fiicele Golda, Sheyna și Tzipka (Clara) să ajungă, pe filiere complicate și periculoase, în Milwaukee. „Goldie”, după ce a făcut studii în America, s-a căsătorit în 1917 cu Morris Meyerson și a emigrat împreună cu soțul ei în Israel, ajungând la bordul navei numită „Pocahontas” în Țara Făgăduinței, Eretz Israel. A locuit, începând cu 1921, într-un kibbutz și a văzut iarăși pe viu pogromul din 1929 de la Ierusalim și din Hebron și a fost martoră a altor conflicte, cum au fost revoltele arabe din 1921, cele din 1939, care au culminat cu războiul din 1947.

Ca membră a organizației marxiste „Po’ale Țion” (Muncitorii Sionului), ea s-a numărat printre cei mai activi susținători ai formării statului Israel, remarcându-se mai ales prin acțiunile de strângere de bani pentru „pushke”, pușculița albastră a sionismului. De fapt David Ben-Gurion, omul care a proclamat înființarea statului evreiesc, ar fi spus că istoria noului stat ar fi fost imposibilă fără „o femeie care a făcut colectă”, Golda a strâns între 30 și 50 de milioane de dolari cu care a fost posibilă înarmarea armatelor evreiești, numite Haganah în 1948, cu un arsenal în parte achiziționat din Cehoslovacia.

Construit pe capitole dedicate celor 19 zile ale războiului care a adus statul evreu în pragul dispariției, filmul lui Nattiv o scoate în evidență pe această femeie, care a stat în mijlocul furtunilor istoriei, prin relația cu bărbații de care e înconjurată. Mai ales ministrul apărării, faimosul Moshe Dayan, dar și generalul Ariel Sharon, viitorul premier, pătruns de morbul gloriei militare (căruia îi spune „Nu uita că toate carierele politice se sfârșesc cu un fiasco”) par să fie incapabili să gestioneze această criză. O figură controversată care apare în film este și generalul Eli Zeira, șeful Serviciului de Informații Militare, care a fost acuzat de incompetență. Poate cea mai memorabilă scenă are loc chiar în bucătăria Goldei, unde ea dialoghează cu Henry Kissinger (alt bărbat remarcabil, jucat de Lev Schreiber), în timp ce servitoarea îi oferă un borș tradițional. Calitatea acestei femei, despre care se spune că ar fi negociat cu regele Abdullah al Iordaniei partajarea Palestine (de altfel actualul stat Israel arată exact așa cum au fost trasate liniile de separație de către britanici pin celebrele „White Papers” din 1922, când Palestina a fost divizată), constă în umanitatea și căldura umană pe care le emană. Tot David Ben-Gurion se pare că ar fi spus că e singurul bărbat adevărat din guvernul israelian, pentru că, în acele zile modul ei de a gestiona lucrurile au salvat Israelul. Strategia de pace, care se baza pe ideea schimbului de teritorii, inclusiv retrocedarea integrală a peninsulei Sinai obținută în urma „războiului de 6 zile”, a rămas disputată. Deși ea este admirată la nivel mondial, imagine negativă a Goldei persistă în Israel.

Golda apare în film ca o adevărată yiddisheh mammeh (Jewish mom în engleză), o mamă tipică și stereotipică, o ursoaică sau, mai bine zis, o „leoaică” (după formula lui Francine Klagsbrun din biografia „Lioness: Golda Meir and the Nation of Israel”, 2017). Înconjurată de fumul țigărilor Chesterfield, cu pantofi ortopedici și cu haine de babușcă din URSS, Golda e o „idișe mome” a statului pe care l-a întemeiat, l-a condus și l-a apărat în toate momentele de cumpănă. Golda Mabovici, numită „Goldie” de prietenii americani, care va folosi numele bunicului Meir Zelig Mabovici după ce a devenit ministru de externe al statului evreu în 1969, a fost prima femeie șef de guvern al unui stat occidental, dar a rămas mereu fiica tâmplarului Moshe, născută pe 3 mai 1898 în Imperiul rus, la Kiev. Îmbrăcată simplu, trăgând cu nesaț din țigările pe care le fumează chiar și pe patul de spital, ea este imaginea vie a luptei poporului evreu. Unii l-au acuzat pe regizor de „propagandă sionistă” (ba chiar și de promovarea tacită a consumului de țigări), cu toate acestea filmul încearcă să dezvăluie subtilele mecanisme ale unor decizii politice. 

Deși a fost criticat pe motive etnocentrice, pentru că Helen Mirren (născută Helen Mironoff) nu ar fi „calificată” să o joace pe Golda Meir (născută Mabovici în Imperiul rus), filmul nu este o biografie a acestei faimoase femei, ci o incursiune într-un moment istoric traumatizant. Văzute din perspectiva Goldei evenimentele au un impact personal mult mai puternic. E relevant și faptul că acest laureat al premiului Oscar pentru scurtmetrajul Skin (2018), regizorului israelian a lucrat încă din 2019 la o altă producție, un documentar intitulat Harmonia, în care e prezentată povestea bunicii lui, supraviețuitoare a lagărelor de concentrare naziste, ajunsă membră a unui cult într-un ashram numit Yogaville. Dacă adăugăm aici faptul că Guy Nattiv s-a născut chiar în 1973, iar tatăl său a luptat pe frontul din Egipt, înțelegem că interesul său nu este doar unui istoric, ci intim și personal.

Povestea lui Meir, care le spunea apropiaților „spuneți-mi simplu Golda”, nu este istoria unei „fete de aur”, ci este o alegorie pentru istoria recentă a poporului evreu. De-a lungul timpului nu victoriile militare sau cele politice, ori calitatea informațiilor oferite de serviciile secrete au contat, ci calitatea unor oameni și puterea convingerilor lor personale, tăria de caracter (sau lipsa acestuia).