Lecțiile neînvățate ale istoriei: Bătălia de la Caransebeș

Actuala campanie electorală pentru alegerea președintelui României seamănă tot mai mult cu una dintre cele mai ridicole confruntări armate din toate timpurile. Pe măsură ce apar tot mai mulți candidați, lucrurile încep să o ia razna, așa cum se întâmplă adeseori pe plaiurile mioritice, iar rezultatul ușor anticipabil nu poate fi decât catastrofal.
E relevant că un alt exemplu de astfel de bătălie zănatică a avut loc taman pe câmpurile de luptă din preajma localității Caransebeș, conflict ce a rămas până azi în istorie ca unul dintre cele mai absurde episoade de prostie și incompetență militară. Armata lui Iosif II, pe atunci împărat al monarhiei danubiene (Donaumonarchie) habsburgice și al Sfântului Imperiu Roman, compusă din peste 250.000 de soldați, a pornit să elibereze Balcanii de sub ocupația otomană. Iosif II, care se visa noul „Frederic cel Mare” al creștinătății occidentale, a pornit în martie 1788 de la Viena și a ajuns în cele din urmă la porțile Belgradului. Însă, pentru că trupele țariste pe care le așteptat nu i-au sosit în ajutor, iar armatele lui erau deja decimate de boală, probabil dizenterie sau malarie, împăratul a decis să treacă Dunărea în Banat și să avanseze spre Oltenia (cf. Erik Durschmied. The Hinge Factor. How Chance and Stupidity Have Changed History. 2000). 

În noapte zilei de 19 septembrie un contingent de husari din avangarda armatelor austriece a fost trimis în căutarea turcilor lui Iusuf pașa din Vidin, traversând podul peste râul Timiș. Husarii nu i-au găsit pe turci, în schimb au dat peste o șatră de țigani care tocmai făceau rachiu, așa că vajnicii soldați ai lui Iosif II s-au apucat de chefuit cu băutură și cu fetele primitoare dansând în brațele lor.

Când o parte din trupele de infanterie ale aceluiași împărat s-au pus în mișcare, i-au găsit pe husari petrecând, așa că au vrut și ei să bea niște rachiu, dar husarii au făcut zid în jurul butoaielor cu palincă. Din busculada care s-a produs între cele două unități austriece, certurile s-au transformat rapid în confruntări și apoi în împușcături.
În toiul confruntărilor bahice, unii infanteriști ai armatei habsburgice au început să strige „Turcii! Turcii!”, ca să-i pună pe husari pe fugă. Pe jumătate beți, unii s-au urcat pe cai și au luat-o la goană. Numai că, pentru că nu toți soldații austrieci vorbeau bine germană, când ofițerii au început să dea ordine, zbierând „Halt! Halt!”, unii infanteriști au înțeles „Allah, Allah”. Convinși că au venit otomanii, alți soldați habsburgici s-au apucat să tragă spre colegii lor. Auzind zgomotele, un comandant de artilerie s-a speriat și el, așa că a ordonat deschiderea focului, trăgând în plin în camarazii săi. Luptele cu „inamicii” au continuat mai multe ore, împăratul însuși a fost doborât de pe cal și a căzut în apele reci ale râului Timiș. Când turcii a ajuns în cele din urmă, după două zile, au găsit  vreo 10.000 de austrieci morți și răniți și au ocupat Caransebeșul.
Dar aceasta nu a fost singura bătălie dusă pe meleagurile noastre în care o armată a fost înfrântă de propriile trupe, dovadă buluceala din decembrie 1989, căreia îi spunem „Revoluția română”. Ca și în bătălia austriecilor cu ei înșiși, care va rămâne în istorie ca una dintre cele mai tembele bătălii din toate timpurile, asistăm iarăși în politica mioritică la o nouă confruntare de acest tip, în care ne batem singuri pe noi înșine. La final vom putea iarăși să exclamăm: Am înfrânt!

Georgescu, un „mister” fascist

Corneliu Georgescu, care a fost unul dintre cei 5 fondatori ai Legiunii Arhanghelului Mihail, organizația fascistă care a dat numele tuturor „legionarilor” de azi, a avut un destin ciudat și un sfârșit nici astăzi elucidat. 

Deși inițial  fusese student la farmacie la Universitatea din Cluj, unde l-a și cunoscut pe Codreanu, el va fi dat afară din universitatea clujeană și își va continua studiile la Facultatea de Drept de la Iași, acolo unde studiau deja ceilalţi „fondatori” ai legionarismului. El s-a numărat printre cei mai importanți lideri, numiți și „cei 5 văcăreșteni” (Corneliu Zelea Codreanu, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Ion Moţa şi Ilie Gârneaţă), denumiți astfel pentru că au fost închiși împreună la închisoarea Văcărești. Ca și Mironovici, care s-a călugărit în România socialistă, sau Gârneață, care a trăit în Germania până în anii 70, și Georgescu a supraviețuit. Fugind din țară, inițial ca refugiat în Germania, unde a fost internat în lagărele pentru legionari, în cele din urmă a ajuns în Austria. El a scris și un volum de amintiri intitulat alegoric: „Pe drumul cu Arhangheli. Însemnări din viața unui legionar”, publicat postum, în 1952, în colecția legionară „Omul Nou” de la Salzburg și republicată de editura Majadahonda din Spania în 1996, dar și o piesă de teatru legionaroidă, intitulată „Vremuri de restriște”.
Deși cartea de „amintiri” a lui Georgescu, care are o prefață scrisă de Horia Sima, nu conține altceva decât niște „amintiri din copilărie” legionare, o scriere edulcorată și nostalgic-infantilă, acest Georgescu nu a umblat doar cu „arhanghelii”, ci și cu criminalii. Deputat în Parlamentului României pe listele partidului „Totul pentru Țară”, ales de către concetățenii săi din Sibiu, avocat al lui Codreanu în timpul proceselor din 1938, el a fost membru în Forul Legionar și în această calitate va fi cel care l-a propulsat pe Sima în rolul de nou lider al Mişcării Legionare. Ca subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naționale pentru Colonizarea Populației Evacuate el a participat apoi la programul de spoliere a teritoriile ocupate din URSS.

Așa cum confirmă același Horia Sima în panegiricul scris ca introducere la cartea lui Georgescu, acesta fusese implicat de la bun început în „luptele” studenților antisemiți de la Universitatea din Cluj, unde îl va și întâlni pe viitorul „Căpitan”, participant la primul congres studențesc, ținut în 1920. La aceste congrese se cerea aplicarea infamului „numerus clausus” și, tot în acest context, au fost declanșate pogromurile anti-evreiești din România Mare. Marile proteste antisemite s-au declanșat în 1922 chiar la  Cluj, totul a început pe coridoarele de la Facultatea de Medicină, unde era student și Georgescu. Tot el l-a susținut pe Codreanu în efortul său de a transforma mișcarea studențească într-un instrument de luptă politică.
Sima, care lăuda dragostea lui Georgescu pentru „vatra străbună”, sufletul său „sensibil”, dar și caracterul practic și pragmatic îi atribuie și inventarea doctrinei „sacrificiului total”. 

Cu toate acestea, spre deosebire de Moța, cu care a fost coleg de liceu și prieten apropiat, care a murit pe frontul din Spania în 1937, Georgescu nu s-a „sacrificat” în lupta cu „hidra bolșevică” pe front, ci s-a conectat cu structurile financiare și contabile ale „Mișcării”. 

O vreme ca secretar general al „Mișcării” din exil, apoi numit ministru de finanțe al guvernului legionar din afara României, Georgescu a dispărut subit. „Camarazii” i-au pierdut urma și l-au căutat mulți ani, fiind „găsit” abia în 1950, îngropat fără nume într-un cimitir din Mittersill. Exhumat de Ion Fleșeriu, fostul șef al legionarilor din Sibiu și istoric al „Mișcării”, cadavrul lui Georgescu dovedea că „văcăreșteanul” a fost ucis cu un glonț în cap. Nici azi nu se știe cum și când a murit, iar răspunsul la întrebarea ce căuta Georgescu prin munții Austriei în toamna anului 1945 îl cunosc doar asasinii săi. Așa cum naziștii au ascuns în minele și lacurile din Austria sume fabuloase de bani, aur și opere de artă, este foarte posibil ca Georgescu să fi căutat o parte din averile extrase de legionarii fugari în Occident.

Despre microfascism și micile dorințe fetide ale țaței fasciste

O eurodeputată de pe malurile Dâmboviței, care agită spiritele pe plaiurile noastre de basm și besmeticeală, se prefăcea zilele trecute că aprinderea unei lumânări la mormântul unui legionar notoriu e doar un gest creștinesc. Alte comportamente din categoria jignirilor pe platformele de socializare devin criminale când sunt însoțite de amenințări despre trecerea „leftiștilor și a homosexualilor” prin săbii, ori declarații despre „eliminarea raselor impure”.
Există forme de fascism care sunt de fapt microfascisme. Conceptul, avansat de Gilles Deleuze și Felix Guattari într-un studiu premonitoriu, publicat în urmă cu patru decenii (Mille Plateaux, 1980, în trad. eng. A Thousand Plateaus: Capitalism and schizophrenia, prefață Brian Massumi. University of Minnesota Press, 1987), acoperă o amplă rețea de microformații de factură fascistă, care modelează atitudinile și percepțiile noastre. Adeseori nu conștientizăm că suntem victimele unor
forme mentale de construcție fascistă.
Istoricul american Alexander De Grand (autorul unor studii importante pe acest subiect, cum sunt Italian Fascism: Its Origins and Development sau Fascist Italy and Nazi Germany: The „Fascist” Style of Rule), observa că fascismul are abilitatea extraordinară de a se ascunde și deghiza în diverse forme, unele care funcționează ca „fascisme cu cratimă”. Chiar dacă național-fascismul, tehnocrat-fascismul ori catolic-fascismul par diferite, ele se hrănesc din aceleași rădăcini.
Mai periculos este un tip de fascism „benign”, dar a cărui natură cancerigenă viciază viețile noastre pentru că există în fiecare dintre noi într-o stare latentă. Pe acest palier microfascismul funcționează ca o momeală ideologică, se cuibărește în mecanismele dorințelor noastre celor mai profunde, pentru a se insinua în mințile și în sufletele noastre. „Dorința” fascistă derivă din fascinație fetidă pe care o exercită asupra noastră violența, agresivitatea și chiar invocarea morții ori a crimei. Vedem în multe filme de succes cum sunt cultivate astfel de „microfascisme”, atracția bandelor de cartier, fascinația sectele de tot felul, admirația pentru personaje criminale. De cele mai multe ori fascismul nici măcar nu ajunge metastază, în forma sa acută de frenezie a morții, rămânând în stadiul unor reacții „nevinovate”.
Așa cum arată Deleuze și Guattari, microfasciștii sunt mereu în imediata noastră apropiere, ei sunt „SS-istul din vecini” (228), nazistul care practică abuzul în viața de cuplu, discriminatorul care își exercită practicile la biserică sau la magazin. Fascismul acesta „cotidian”, exprimat în dorința de a face scandal, de a-i amenința și de a-i teroriza pe cei din jurul nostru, pare să nu reprezinte un pericol.
Mult mai periculos este, după cum scriu Deleuze și Guattari (215), fascismul din interiorul nostru, acel tip de fascism „molecular”, pe care îl hrănim și îl iubim fără să-l conștientizăm. E mai ușor vedem fascismul din ochiul altora, dar nu vedem forța afectivă a microfascismului asupra noastră, efectul „dorinței fasciste” (165), predispoziția malignă  produsă de atracția puterii de anihilare, nu numai îndreptată spre anihilarea altora, dar și ca propria noastră anihilare. 
Evident, fascismul „macro”, pe care îl asociem cu totalitarismul, are o mare doză de nihilism, explicită în dorința totală de anihilare și autoanihilare care au caracterizat hitlerismul. Însă nihilismul cotidian prezent în microfascismul țaței și în atitudinile SS-istului din scara de bloc alăturată, palierul micro-politic poate trece neobservat. Pentru că avem impresia că politică facem doar în Parlament și doar de către un grup specializat de semeni cărora le zicem politicieni, ignorăm că și ceea ce facem în viața de zi cu zi este „politică”, 
Un alt factor important observat de către cei doi autori francezi, e acela că fascismul este o „mașinărie de război”. Dacă fascismul politic este caracterizat prin glorificarea „luptei”, nu întâmplător cartea de căpătâi a hitlerismul a fost „Lupta mea” (Mein Kampf), iar strigătul trumpismului a fost „Luptă, luptă” (Fight, fight!), microfascistul de alături și din fiecare dintre noi, este ghidat de micro-bătălii. Ducem lupte imaginare, preferăm confruntările și cădem victimă bazaconiilor propriei minți, nu doar bizareriile minții altora.
În cazul „fascismului de zi cu zi”, omniprezent pe platformele de socializare,  vedem cum semenii noștri sunt gata mereu să „atace” pe cineva, să scrie câte un comentariu pe care, dacă ar fi față în față cu omul căruia i se adresează „în online”, nu ar îndrăzni să îl enunțe. 
Christian Fuchs (Digital Fascism: Media, Communication and Society, 2022) a scris un excelent studiu al acestui tip de fascism digital. Nu doar că neo-fascismul s-a coagulat pe rețelele de socializare, pe care nu le reglementează nimeni, doar în România există zeci de bloguri, pagini și adrese pe diverse platforme unde sunt exprimate la vedere idei și ideologii care, conform legislației în vigoare, ar trebui pedepsite cu închisoarea, dar cetățeni altminteri „normali” ajung să partajeze mesaje criminale, de la adularea lui Antonescu la ideile lui Corneliu Zelea Codreanu. Uni cred că e amuzant să-și facă „selfie” cu salutul legionar, alții se filmează în timp ce cântă „Sfântă tinerețe…” sau participă cu veselie la tabere de „teambuilding fascist”. 
Fuchs numește acest proces „tabloidizarea fascismului”, transformarea unor comportamente și atitudini inacceptabile și chiar ilegale în forme de „amuzament” online. Fascismul digital numai aparține „cămășilor brune” sau „trupele de asalt”, asistăm la mobilizarea digitală a „camarazilor și a camaradelor”, noile armate microfasciste compuse din trupe de asalt feisbuicist sau twitterist care fetișizează meme cu svastici și cu personalități naziste. Aceste forme de „hitlerism de Twitter” sau „fascismul de Tik-Tok” au transformat în amuzament gratuit diverse forme de atrocitate, fiind plasate în „sociăl midia” ca și când sunt normale. Ele compun fascismul rețelelor de socializare sau fascimul 2.0. Conform lui Fuchs, elementele acestui neo-fascism digital sunt recognoscibile când asistăm la promovarea diverselor forme de autoritarism, cultivarea unor manifestări violente față de tot și toate (pe schema inamicii sunt peste tot), dar și cultivarea unui tip de patriarhat macho, cuplat un un naționalism excesiv, sau prin promovarea militarismului ori a „eroilor” neamului cu trăsături masculiniste.
Acest fascism de haită digitală include forme de nazism nedeghizate, cum sunt mesajele despre pericole inexistente care ar amenința societatea, de la răspândirea fricii față de imigranți, la ura împotriva homosexualilor sau promovarea unor teorii ale conspirației. Toate aceste țațe fasciste nici măcar nu conștientizează că generează o atmosferă sulfuroasă. SS-istul din vecini, când îl întâlnești pe scara blocului, pare un concetățean bonom, dar care debitează inepții despre masoni și idei năstrușnice despre binefacerile legionarilor. Baba microfascistă, înarmată cu un telefon mult mai inteligent decât ea este vecina de alături, care regurgitează mesaje odioase, mătușa smerită, care merge la biserică, dar stă și pe Tik-Tok, de unde recită cretinisme despre transgenderi.
Împreună cu alți „camarazi” microfasciști, ei formează o imensă gaură neagră, compusă din nenumărate „mici găuri negre”, microfascime care înghit existențele semenilor noștri. 
Organizarea „moleculară” (215) a fascismului nu se produce cu ajutorul torțelor, a marșurilor în pas de gâscă, nici mitraliere sau prin arderea de cărți în piața publică. Fascismul „clasic”, pe care îl asociem cu Mussolini sau Hitler, pe care cei doi filosofi francezi îl descriu drept „fascism molar”, are o component „mică”, în care exploatarea fricilor și a afectelor noastre celor mai profunde se cristalizează în mici fascisme „de zi cu zi”, integrate în mințile și trupurilor semenilor noștri, așa cum stau particulele de plastic în testiculele bărbaților epocii postmoderne.

Lecțiile neînvățate ale istoriei: Despre lege și tocmeală

În noiembrie 1923 Adolf Hitler a organizat o lovitură de stat, o imitație a marșului lui Mussolini asupra Romei, numită azi „puciul de braserie” (Bürgerbräu Putsch sau Bierkeller-Putsch). Acest episod tragi-comic, în urma căruia viitorul „Lider” a eșuat lamentabil, a scos la iveală găunoșenia viitorului Führer al Celui de-al treilea Reich și deficiențele statului german. 
Istoricul american David King (The Trial of Adolf Hitler: The Beer Hall Putsch and Rise of Nazi Germany. Norton & Norton, 2017) descrie în capitolul intitulat „Fuga”, din studiul detaliat despre aceste evenimente, modul cum s-a comportat Hitler. Spre deosebire de generalul Ludendorff, care a continuat să mărșăluiască în fața gloanțelor, dându-și seama că nu a reușit să răstoarne guvernul Bavariei, Führer”-ul a dat bir cu fugiții. S-a târât pe burtă până când, cu ajutorul medicului Walter Schultze, a fost urcat în automobilul galben din dotare, care a luat-o la goană. King, pe baza unor martori oculari, susține că „Marele lider” era palid și tremura din toate încheieturile, având umărul dislocat și fiind plin de noroi pe față și haine. Miturile, create după evenimente, în care Hitler ar fi salvat un băiețel de la moarte, au încercat să ascundă realitatea că acesta era un laș care și-a abandonat camarazii. Sigur, și alți naziști au fugit, inclusiv Göring, care s-a refugiat în fabrica de mobilă a unor evrei (Robert și Martin Ballin), rănitul fiind îngrijit de soția unuia dintre ei, Bella.
Însă Hitler, care s-a fofilat vreo câteva zile după evenimentele care au dus la moartea a 20 de oameni (dintre care 15 naziști), a avut un parcurs și mai patetic. A stat o noapte într-o pădure de lângă München, pentru că mașina cu care fugise s-a defectat, după care s-a ascuns în vila omului de afaceri germano-american Ernst Hanfstaengl, poreclit „Putzi”. O vreme a stat ascuns în pod și, la un moment dat, s-a pregătit să fugă în Austria, unde Göring ajunsese deja, îmbrăcat cu niște haine vechi ale lui „Putzi”. Când polițiștii bavarezi au ajuns la vilă se pare că Hitler a vrut să se sinucidă dar Helene, soția lui Hanfstaengl, l-a împiedicat să-și ia viața. 
După ce a fost arestat, împreună cu ceilalți puciști, Hitler a fost judecat pentru înaltă trădare. Conform „Legii privind protejarea Republicii”, care era în vigoare atunci, liderul puciului eșuat putea fi deportat sau chiar executat, în cel mai bun caz, așa cum era legislația germană, pedeapsa ar fi trebuit să fie de cel puțin 15 ani de detenție. Inclusiv Ludwig Stenglein, procurorul șef din acest proces, care a devenit apoi membru al Partidului nazist, a cerut opt ​​ani de închisoare pentru că știa înalta trădare era penalizabilă cu zeci de ani de închisoare, el temându-se că Hitler putea fi chair executat.
Cu toate acestea, după 24 de zile de proces, transformate într-o formă de propagandă publică a nazismului, în care Hitler și alți 8 co-conspiratori au fost încurajați chiar de președintele completului de judecată, Georg Neithardt, care era evident simpatizant al puciștilor, să se exprime cu privire la „iubirea de patrie” sau să facă declarații împotriva tratatului de la Versailles, emițând și alte bazaconii ilegale. Acestea nu numai că nu au fost întrerupte, dar instanța a declarat în verdictul final că inculpații au fost niște patrioți, animați de cele mai nobile dorințe. În cele din urmă, completul de judecată al Tribunalului Popular Bavarez a decis condamnarea lui Hitler la pedeapsa minimă, el primind cinci ani cu probațiune, în timp ce generalul Ludendorff a fost achitat, iar ceilalți puciști au primit și ei pedepse extrem de blânde în raport cu faptele lor, în sentința dată pe pe 1 aprilie 1924.
Așa cum arată King, fără procesul de după puciul de la München, liderul nazist ar fi rămas doar un bufon de la periferia societății bavareze, o caricatură de politician de berărie. La rândul său Harold J. Gordon (Hitler and the Beer Hall Putsch. Princeton University Press, 2015) susține că judecătorii din Germania sunt responsabili pentru toate consecințele nazismului. Fiindcă instanțele de judecată ale statului nu au pus în aplicare legea existentă, permițând unor criminali să încalce legile, chiar ajutându-i pe cei care voiau să distrugă statul, au participat direct la catastrofele care au urmat.
Fiind născut în Austria, Hitler ar fi trebuit să fie expulzat din Germania, însă a fost condamnat la numai 5 ani de închisoare și cele din urmă a fost eliberat după numai 9 luni. Beneficiind de condiții de încarcerare de tip hotelier, Hitler a scris din penitenciar infama carte „Mein Kampf”. După ce a fost eliberat, pe 20 decembrie 1924, cariera lui politică a luat avânt, partidul nazist, care avea doar 5000 de membri înainte de puciul eșuat, a ajuns în cele din urmă în Parlament, de unde a continuat să pună în practică aceleași tactici.

Acum imaginați-vă că, între 1924 și 1939, chiar anul când a început Al Doilea Război Mondial, Hitler ar fi stat la închisoare. Gândiți-vă că, dacă ar fi fost deportat înapoi în Austria nu ar mai fi avut loc crimele și Holocaustul, că zecile de milioane de oameni care au murit ar fi rămas în viață. Era suficient ca justiția germană să-și fi făcut datoria conform legislației.
Cum ar fi ca și justiția din România să își facă datoria, iar legile care prevăd pedepsirea celor care susțin fascismul și rasismul să fie aplicate?
Avem Legea 217/ 2015 care sancționează utilizarea în public a simbolurilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe cu închisoare de până la 5 ani. Aceeași lege interzice organizațiile, simbolurile şi faptele cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, precum şi promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității şi de crime de război. Aici intră și glorificarea lui Antonescu sau susținerea lui Codreanu, diversele marșuri ale camarazilor pe străzile României mileniului 3, declarațiile antisemite și memele fasciste.
Dar, pentru că nimeni nu se sesizează, pentru că nimeni nu aplică legea, nu învățăm nimic din istorie. De aceea ne merităm soarta.