O victorie cât o înfrângere

Emil Boc este primarul de facto al Clujului de peste 20 de ani. Acum a obținut o nouă „victorie”, luând 46% din voturile exprimate de clujeni (rezultatele după numărarea a peste 90% din buletinele valide). Pare că Boc va fi „primar pe viață”, un fel de Mic Putin de pe Someșul Mic, ceea ce nu e o dovadă de sănătate a democrației. Însă scorul obținut de contracandidatul său, fostul coleg din PNL, Sabin Sărmaș, care a fost ales de 32% dintre concetățeni, demonstrează că victoria lui Boc este o înfrângere și reprezintă o rază de speranță. Sărmanul Sărmaș, ca și sărmana democrație mioritică, a fost o victimă sigură a aranjamentelor electorale și a sistemului electoral actual, cu un singur tur de scrutin, care favorizează în mod clar „incumbenții”, adică edilii aflați în funcție. Acest mod de a vota este profund nedemocratic. 
Puțină lume își mai amintește că Boc a câștigat primul mandat doar după un al doilea tur de scrutin, cățărat pe valul Alianței „DA”, când l-a înfrânt în 2004 pe Ioan Rus cu 56.25% din voturi. Dar Boc a primit în primul tur puțin peste 33% din voturi, adică tot cam atâtea câte a primit acum contracandidatul său. 
Incontestabil, conform reglementărilor în vigoare, Boc a câștigat aceste alegeri. Dar, așa cum ar fi fost mod normal, acolo unde locul nu era câștigat cu majoritate simplă (50 plus 1 la sută), sistemul electoral ar fi trebuit să prevadă un alt doilea tur de scrutin. Și atunci victoria lui Boc s-ar fi transformat într-o adevărată înfrângere. Dacă la Cluj opoziția politică față de „administrația Boc” ar fi fost reală, Sărmaș ar fi avut o șansă - cu 10% voturile maghiarilor, cu 5,5% voturile candidatului USR și cam 5% voturile PSD, azi Sărmaș era noul primar al Clujului.
Adevărata înfrângere, însă, decurge din atitudinea clujenilor față de actualul edil. Dacă în 2016 Boc a fost ales primar cu 64,76% din voturile exprimate, în 2020 el a fost votat de aproximativ 75% dintre clujenii care au mers la urne. Azi, cu o prezență de numai 46%, adică mai puțin de jumătate dintre alegători (sub nivelul prezenței la vot la nivelul județului), actualul primar a obținut voturile a aproximativ 45% dintre participanții la alegeri, adică mai puțin de jumătate din cei aproximativ 127 de mii de alegători. Deci cam 51 de mii de oameni au decis soarta orașului. 
În condițiile în care Sabin Sărmaş a candidat ca „independent”, acesta a reușit un rezultat remarcabil, unul din trei clujeni l-au considera o alternativă reală. După șase mandate (plus unul mandat al marionetei iubitoare de lubeniță, Apostu), Emil Boc a câștigat primăria, dar a pierdut. Cel puțin față de alegerile din 2020, Boc a pierdut aproape 20% dintre votanții săi „fideli”.
 
Cum se explică această victorie ca o înfrângere a lui Boc și înfrângerea victorioasă a lui Sărmaș? 
Poate că, pentru că numai Nicolae Ceaușescu a mai stat în funcție la fel de mult ca și Emil Boc, factorul oboseală a cetățenilor a reprezentat un motiv. În fond, după încheierea acestui mandat și dacă va termina și metroul clujean, comparația dintre Nicolae Ceaușescu și Boc va fi și mai puternică. Doar doi oameni în istoria României sunt creatori de metrouri în patria noastră metrou-litică. La fel de neschimbat din fotoliu ca și omul sub al cărui regim și-a început cariera fostul membru (unii spun că a fost chiar vicepreședinte) al Uniunii Asociației Studenților Comuniști din universitatea Babeș-Bolyai (UASCR), Boc reprezintă fața întunecată a democrației, perpetuarea pozițiilor de putere, care aduce cu sine perpetuarea sistemelor de interese.
Poate că ascensiunea lui Sărmaș demonstrează și o mutație a interesului românilor către independenți. Ca și Nicușor Dan la București, dar și ca o anticipare a venirii lui Mircea Geoană în campania pentru Președinție, poziționarea contracandidatului lui Boc în postura de independent pare să fi fost o carte câștigătoare. Românii s-au săturat de aceleași figuri ale tristei politici, de la șoferi transformați în premieri, la diverși „moș Teacă” deveniți eroi al luptelor de la Termopane.
Dar Sărmaș a știut să facă o campanie dinamică, a fost o prezență reală, a dus o luptă pentru un oraș „fără frică”. El denunțat dur falsa democrație din „Clujenistan”, modul cum sunt distribuite fondurile locale, felul cum se aprobă proiectele imobiliare și a arătat cât de mari sunt nemulțumirile unui grup extrem de mare de oameni din acest oraș. Cu imagini „virale” de pe podul de la intrarea în oraș, unde ambuteiajele de dimineață dinspre Florești sunt coșmarul a zeci de mii de oameni, cu atitudinea relaxată în stil Steve Jobs, cu soluții pragmatice, mai ales centurile de acces auto, însoțit de teckelul Vintilă  și cu mesaje de tipul „Bate palma cu Sabin”, campania creativă a lui Sărmaș a fost un factor important. 
Fost PNL-ist, deci coleg de partid cu Boc, Sărmaș a denunțat sistematic propaganda boc-istă, lăudăroșeniile „tătucului Boc”, cum îi spune acesta pe pagina de internet https://clujeaninvizibil.ro/, unde fostul deputat liberal și-a construit o imagine de „luptător invizibil”.
Înfrângerea lui Sărmaș este victoria unei potențiale noi forme de a face politică, anunță venirea unui nou tip de mesaje și atitudini. Dar înfrângerea lui Sărmaș este și o victorie nefericită a sistemului de interese și complicități care domină politica autohtonă, iar victoria lui Boc este o înfrângere a adevăratei democrații, care este admirabilă pe meleagurile noastre, dar lipsește cu desăvârșire.

Blaga și „gândirea evreiască”

Lucian Blaga a fost, între 1916 și 1920, student la universitatea din Viena, unde a urmat cursuri de filosofie și biologie, primind în cele din urmă titlul de „doctor în filosofie”, cu o teză în limba germană despre cultură și cunoaștere (Kultur und Erkenntnis), cam în aceeași perioadă când scria „Poemele luminii”. Gândirea poetică blagiană și apoi întregul său sistem filosofic sunt legate de problema cunoașterii (Erkenntnis) şi a relației cu trăirea (Erlebnis) și cultura (Kultur). Ceea ce nu se știe este legătura dintre acest sistem de gândire și filosoful de origine germană Moritz Schlick, fondatorul faimosului „Cerc de la Viena”, numit și „Cercul Schlick”. 

Din păcate Schlick, considerat părintele pozitivismului logic, este cvasinecunoscut la noi, gândirea sa filosofică are doar o traducere parțială, făcută de academicianul Mircea Flonta, apărută la o editură din Giurgiu numită Pelican (Moritz Schlick, Formă şi conţinut. O introducere în gândirea filosofică. Editura Pelican 2003). De altfel, în introducerea la acest volum („Un autor pe nedrept uitat”, pp. 7-33) Flonta lasă să se înțeleagă, mai degrabă neintenționat, că Schlick și-ar fi scris studiile în anii ’20-’30. Volumul editat de Flonta publică și studiul fundamental, intitulat „Sensul vieții” (publicat în versiunea engleză în The Meaning of Life: A Reader, editat de E. D. Klemke și Steven M. Cahn, ed. 4. Oxford University Press, 2017), ca o „Addenda” la „Formă și conținut”, unde găsim legăturile directe dintre Blaga și Schlick. 

Numai că gândirea lui Schlick și studiile sale despre tipurile de cunoaștere au apărut încă din 1911 („Was is Erkenntnis?” sau „Vom Wert der Erkenntnis”), iar cartea despre teoria cunoașterii nu este din 1925, cum lasă să se înțeleagă Flonta, varianta din acel an fiind ediția a doua, prima dată de apariție e anul 1918 (cf. Herbert Feigl și Albert E. Blumberg. „Introduction” în General Theory of Knowledge, trans. Albert E. Blumberg Springer-Verlag, 1975). În plus cartea lui Schlick din 1908, care nu a fost tradusă nici în engleză darmite în română, se intitula Lebensweisheit (Despre înțelepciunea vieții), titlul său reverberând în poezia lui Blaga (la fel și subtitlul - Versuch einer Glückseligkeitslehre u. Fragen der Ethik).

 Nu se putea ca Blaga, student la Viena cu o teză despre cunoaștere să nu fi știut despre aceste studii sau să nu fi parcurs teoria generală a cunoașterii a lui Schlick. Consider că Blaga nu a fost doar familiarizat cu studiile acestui filosof, dar că sistemul său de gândire este o re-versiune a ideilor acestui mare filosof austriac și trebuie înțelese în contextul istoric al „războaielor culturale” dintre pozitivism și metafizică. 

Poezia lui Blaga, publicată în „Poemele luminii” din 1919, intitulată „Trei fețe” (Copilul râde: înțelepciunea și iubirea mea e jocul!/ Tânărul cântă: Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea!/ Bătrânul tace: Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!), dovedește direct această influență. Acest poem pseudo-haiku, adeseori folosit ca subiect la examenul de bacalaureat, pare ușor de înțeles pentru tinerii români, care reușesc cu greu să fie alfabetizați în urma trecerii prin școlile autohtone. Versurile sunt adeseori comentate și analizate, interpretate ca un fel de gândire extraordinară blagiană, care ar problematiza în mod unic „fețele existenței” și jocul. 

Însă chiar formularea laconică, sub formă de dicton, demonstrează influența directă a ideilor lui Schlick despre cunoaștere și economia gândirii. Deși „Aforismele” (Aphorismen) sale au fost publicate abia în 1962 de către soția acestuia, Blanche Hardy Schlick, filosoful vienez îl admira pe Nietzsche (fiind printre primii care au criticat ideea că acesta ar fi fost proto-fascist) și îl prețuia pe Ludwig Wittgenstein.

De fapt noțiunea de joc și joacă, erau centrale în filosofia părintelui „Cercului de la Viena” (Wiener Kreis), care și-a asumat total ideile lui Wittgenstein, a cărui carte etalon intitulată Tractatus logico-philosophicus, inegalabilă sursă de inspirație filosofică, a apărut în 1918, cu un an înainte de „Trei fețe”.

Înțelegerea relației dintre gândirea lui Schlick și teoriile lui Wittgenstein este aici esențială. Profesorul vienez considera că „Tractatus…” reprezenta o adevărată „turnură filosofică” (sau „cotitură” cum traduce Flonta), ideile lui Wittgenstein fiind în conformitate cu ceea ce Schlick susținea încă din 1908, într-o carte care explica relația evolutivă între cunoștințelor științifice, sentimentele estetice și joc sau joacă. Ideile acestea au fost reluate într-un studiu din 1909, „Das Grundproblem der Ästhetik” (în Moritz Schlick: Philosophical Papers Volume 1 (1909-1922). Reidel Publishing Company, 1979 pp. 1-24), unde filosoful explica relația dintre impulsul estetic și joc.

E de la sine înțeles că Blaga se va fi familiarizat cu toate aceste texte și cu studiile „Cercului de la Viena”, reunit formal mai târziu. Evident știa și despre faptul că „Analele de filosofie” au fost redenumite „Erkenntnis” de către Rudolf Carnap în 1930, dar mai ales cunoștea „Filosofia tinereţii”, carte pe care Schlick o plănuia de mult timp, o parte din ideile sale fiind publicate în studiul „Vom Sinn des Lebens” (în Symposion, 1/1927), unde jocul și joaca sunt înțelese ca „suflet” al tinereții. Întreg „sensul vieții”, scria acest remarcabil filosof și profesor vienez, nu se regăsește în activitățile care urmăresc scopuri practice (cum este munca), ci în joacă. Aici apare explicit comparația între etapele existenței umane - tranziția de la copilărie la adolescență și la existența adultă prin filtrul jocului. Tinereţea, considera Schlick, era în mod special o perioadă a vieţii în care predomina interesul pentru joc, astfel că o viață plină de sens era cea trăită în copilărie sau în modul copilăriei. De aceea și un adult sau un om bătrân pot (chiar trebuie) să transforme munca în joacă, făcând-o de dragul bucuriei de a o face, dând astfel sens întregii existențe umane. Tinerețea, după cum observa Schlick, nu e limitată la primele etape ale vieții, nici nu este imposibilă la bătrânețe. Un adult, care este scufundat emoțional în ceea ce face, este un copil, iar geniul și înțelepciunea sunt mereu însoțite de această calitate „copilărească”. Adevărata creativitate e similară cu jocul și cu bucuria unui copil, iar aici copilăria trebuie înțeleasă ca o stare, un mod a fi și de a trăi prin care putem să dăm sens vieților noastre.

Desigur, așa cum arată Schlick la începutul studiului său, ideea este și mai veche în filosofia și literatura de limbă germană. Friedrich Schiller o formulase deja în faimoasa „a cincisprezecea scrisoare”, unde enunța maxima conform căreia „omul se joacă doar dacă e om în deplinul sens al cuvântului, și este om cu adevărat doar când se joacă”. Pentru Schiller acesta era Spieltrieb, impulsul sau pulsiunea jocului, traseul către forma cea mai pură de activitate umană, frumusețea, orice experiență estetică oferind omului acces la libertate prin imaginație.

Dincolo de aceste considerații, e relevant că „părintele Cercului de la Viena”, a fost asasinat chiar pe treptele universității, în iunie 1936. Criminalul, numit Johann „Hans” Nelböck, era un fost student, doctorand al profesorului vienez, care îl amenințase public și telefonic pe fostul său coordonator, acuzându-l de subminarea convingerilor sale religioase. În epocă a apărut și o altă explicație trivială, aceea că Nelböck era convins că prietena lui, Sylvia Borowicka, și ea studentă a lui Schlick, avea o relație intimă cu profesorul. Unii martori oculari afirmau că, atunci când l-a împușcat pe Schlick, Nelböck a strigat „Ține, libertinule!” (Lüstling). 

Lucrurile sunt confuze și chiar ciudate pentru că deși, datorită amenințărilor Schlick beneficia de protecția poliției, din motive necunoscute, chiar înainte de crimă, polițiștii care îl păzeau au fost retrași. După crimă documentele legate de asasinat au dispărut din arhive și, mai mult, a doua zi după „Anschluß” criminalul a fost eliberat. De fapt Nelböck a supraviețuit după război până în 1954, povestind prin cafenele vieneze despre asasinarea lui Schlick. 

Povestea asasinatului face obiectul unei cărți, publicată de David Edmonds spune (The Murder of Professor Schlick: The Rise and Fall of the Vienna Circle. Princeton University Press, 2020). Episodul șocant, relatat pe larg în presa din epocă, care i-a inspirat probabil și pe legionarii de la noi, care l-au ucis în mod barbar pe Nicolae Iorga, a fost legat de atmosfera politică și ideologică din Viena și din Austria, care devenise irespirabilă din pricina național-socialismului. În 1934 austrofasciștii l-au asasinat pe cancelarul Dollfuss și au preluat puterea în mai multe orașe, inclusiv Viena, unde a ajuns primarul austrofascistul Richard Schmitz, lider al partidului Christlichsoziale Partei.

Aici intervine o altă ipoteză, avansată de Eckehart Köhler într-un articol din 1968 intitulat „Filosofia crimei”(Philosophie der Untat), pe care Edmonds nu o pomenește, este că responsabilul moral era dușmanul de moarte a lui Schlick, filosoful Leo Gabriel, devenit profesor titular la universitatea din Viena în 1951 și mort în 1987, la venerabila vârstă de 85 de ani. După război Gabriel a ajuns chiar director al Institutului de Filosofie din Viena, deși înainte de a deveni susținător al „păcii” și al „eticii” fusese adept al austrofascismului, fiind printre susținătorii ideii de „etnie ariană”. Gabriel era apropiat de un alt filosof rasist, Hans Eibl, și acesta convins că nu a fost numit profesor universitar din cauza votului minoritar al lui Schlick. Tot ca și Eibl, adept al „unificării tuturor triburilor germane”, promotor fățiș al Anschluß-ului, cre promova ideea „creșterii unei rase de înaltă calitate”, mulți profesori și intelectuali austrieci susțineau simbioza dintre catolicism și național-socialism. Dovadă că Gabriel a publicat în 1937 un studiu intitulat „Führertum und Gefolgschaft”, în care promova ideea necesității unui „Führer”, care să fie „urmat și adulat” de mulțimi.

Köhler susține că, după moartea lui Schlick, Nelböck ar fi mărturisit la poliție că Leo Gabriel i-ar fi spus că victima sa îi făcuse referate negative, drept pentru care nu a fost angajat niciunde. Cu toate acestea, Gabriel nu a putut fi chemat ca martor la proces, în mod convenabil el anunțând instanța că s-a retras la mănăstirea iezuită de Innsbruck, pentru „exerciții religioase”. Köhler citează și o serie de discuții cu fostul viceprimar al Vienei, Ernst Karl Winter, care confirmat faptul că profesorul de filosofie Gabriel îl numea pe Schlick „francmason”, „evreu comunist” sau „bolșevic”, considerându-l responsabil pentru faptul că nu a primit abilitarea (Habilitation) la universitatea din Viena.

Aceste afirmații semănau foarte bine cu un articol ignar, semnat anonim cu numele „Dr. Austriacus”, citat de  Edmonds. Acest autor anonim le atrăgea atenția concetățenilor săi austrieci asupra pericolelor „gândirii evreieşti şi masonice”, mai ales a profesorilor care îl negau pe Dumnezeu printre care era Schlick, prezentat drept „evreul tipic”, antimetafizician înnăscut, care iubește logica și materialismul, formalismul şi pozitivismul. „Austriacus” îl acuza pe Schlick că era colaborator și prieten cu un „comunist” ca Otto Neurath și că asistentul său era evreu (Friedrich Waismann). Articolul se termina cu o amenințare sinistră, autorul afirmând că o „soluție pașnică” a problemei evreiești din Austria erau în interesul evreilor, altfel soluția violentă a acestei probleme erau inevitabilă, uciderea profesorului fiind o dovadă a acestui proces.

Nu știm cine era „Dr. Austriacus”, Edmonds consideră că autorul e Johann Sauter, alt filosof nazist de la universitatea vieneză, asociat cu Othmar Spann, filosof adept al anti-individualismului și al „comunității spirituale” (arestat de naziști și dus o vreme la Dachau, de unde a supraviețuit). Spann își crease propriul său „Cerc”, în care promova holismului și importanța idealismului, în concordanță cu „filosofia creștină” și era un inamic declarat al pozitivismului logic.

Edmonds (176) citează alte ziare austriece din epocă în care era perpetuată această idee, că Schlick ar fi exercitat o influență malefică. Așa era Linzer Volksblatt, în care Schlick era acuzat că ar fi corupt „porțelanul fin al caracterului național”, obligându-i pe studenți să bea din „otrava pozitivismului”; sau Schönere Zukunft, unde se scria că „evreul este născut anti-metafizic și iubește logica și formalismul”, în opoziție cu filosofia unui stat „creștin și german”. Acuzat de hedonism, etichetat ca dușman al eticii pentru că denunța sistemele de gândire metafizice, Schlick a lăsat o moștenire importantă în gândirea omenirii, din fericire mare parte din membrii „Cercului” său au fugit la timp din Austria.

În ceea ce îl privește pe Blaga, opțiunile sale filosofice au mers în direcția metafizicii.  Desigur, nu toți „metafizicienii” sunt fasciști, dar, așa cum e evident și din relația lui Heidegger cu ideologia, când metafizica se întâlnește cu ortodoxismul și cu ideea de „spirit național” fascismul nu este niciodată prea departe.

Fascismul, un herpes care mereu se reîntoarce

Două evenimente politice cu implicații majore au trecut relativ ignorate în presa autohtonă, poate și pentru că tobele războiului bat asurzitor în toată lumea. Faptul că în Olanda alegerile au fost câștigate de Partij voor de Vrijheid, care a obținut 23.7% din voturi, și că Argentina a căzut în brațele tantro-fascistului Javier Milei, care a fost ales cu 55.75% din voturi, nu mai este doar îngrijorător, este de-a dreptul îngrozitor. 
Aidoma găinilor prinse între farurile mașinilor, paralizate de frică și fascinate de lumină, societățile contemporane par să nu conștientizeze pericolul iminent care le amenință. Cum am ajuns, de la alergia la fascism de după Al doilea război mondial, la atracția morbidă a fascismului evidentă din victoria partidului fondat de Geert Wilders, care acum se alătură liotei europene de postfasciști, din categoria Giorgia Meloni în Italia sau Viktor Orbán în Ungaria?! Cum se face că partide precum Freiheitliche Partei Österreichs din Austria sau Sverigedemokraterna din Suedia sunt tot mai populare, că tot mai mulți europeni se reorientează către „noua dreaptă”?
O explicație este aceea că ne îndreptăm spre fascism și avem aceeași orbire față de natura fascismului din urmă cu 100 de ani pentru că nu înțelegem ce e fascismul. Unii autori, cum este istoricul Enzo Traverso (The New Faces of Fascism: Populism and the Far Right, 2019), consideră fascismul e un concept transistoric și transnațional, care transcede contextele locale, geografice ori specificul național. După cum argumentează Traverso, fascismul este parte integrantă a conștiinței istorice și a imaginarului politic al omenirii, tocmai de aceea profesorul italian sugerează că trebuie să facem o distincție între postfascism, ca variantă contemporană a fascismului, din categoria trumpismului și a orbanismului, și neofascism, care include tendințele de regenerare a vechilor forme de fascism (nazismul, mussolinismul). Postfascismul nu poate fi asociat cu strategiile „vechi” tocmai pentru că este separat de fascismul istoric, adeseori părând să fie în opoziție cu elementele ideologiei create în Europa după Primul război mondial. Un exemplu este absența antisemitismului din discursul lui Trump, ceea ce pare să invalideze legăturile cu hitlerismul. Dar, dacă Trump nu urăște evreii și este filo-israelian, aceasta nu înseamnă că trumpismul nu e o formă de fascism. Rasismul, misoginismul și xenofobia explicite în discursurile politice ale lui Trump, prezente în aproape toate ideile sale, sunt reorientate către alte grupuri, în alte forme, dar nu sunt mai puțin odioase.
Dar tocmai această dimensiune polimorfă a fascismului îl face să fie greu recognoscibil. Roger Griffin (Fascism. An Introduction to Comparative Fascist Studies. Polity Press, 2018) arată cum confuziile terminologice, ușurința cu care apelativul „fascist” este utilizat pentru a eticheta negativ orice adversar politic, au dus la demonetizarea fascismului în a doua parte a secolului 20, ceea ce a permis deghizarea fasciștilor în noi forme de manifestare. Griffin, care parcurge toate marile teorii care explică ce e fascismul, propune într-o altă care (The Nature of Fascism) termenul de „ultra-naționalism” ca numitor comun al tuturor miturilor și permutațiilor ideatice ale fascismului generic.
Într-adevăr, ca să putem lupta cu fascismul (referința e directă la textul antifascistului italian Guido Mazzali, „Come combattere il fascismo”, aici articolul: http://liberale.erasmo.it/testi/1287.htm), trebuie mai întâi să înțelegem ce este această boală a gândirii politice. Care ar fi numitorul comun al tuturor fascismelor, cum putem descrie și identifica un fascist? Există o formulă generică, o esență a fascismului? Michela Murgia (How to Be a Fascist: A Manual. Penguin, 2020) a creat un „fascistometru”, un instrument intelectual pentru a verifica nivelul de intoleranță, de rasism implicit și de anxietate față de limitele democrației, spaimele față de faptul că valorile „tradiționale” sunt amenințate, nostalgia pentru trecut și atracția față de liderii puternici. Pentru Murgia, care folosește metafora fascismului ca herpes, această boală politică stă mereu ascunsă în corpul societății capitaliste.
Ideea nu e nouă, într-o celebră „scrisoare către un tovarăș englez”, Leon Troțki explica faptul că fascismul este o reîntoarcere a plebeilor, o reacție a micii burghezii înspăimântate, o expresie a burgheziei meschine asociată cu lumpenproletariatul suburban, un produs al nevrozei colective a acestei burghezii. Articolele lui Troțki (reunite ulterior într-o singură carte, publicată de Pathfinder Press în 1944), arată că statele capitaliste devin fasciste cu mare ușurință, pentru că burghezia constituie baza politică a tuturor fascismelor. Și Mazzali considera că fascismul era doar forma italiană de manifestare a dictaturii capitaliste, expresie a individualismul din producția de bunuri materiale. 
O altă explicație a fascinație și a atracției recurente a fascismului decurge din imaginarul pe care acesta îl cultivă. Istoricul Joseph Fronczak, care analizează „epoca fascismului” (Everything Is Possible: Antifascism and the Left in the Age of Fascism. 2023), descrie această opțiune politică drept o viziune coșmarescă asupra lumii, care vede peste tot pericole, dușmani, amenințări din umbră. Fascismul nu este un fenomen izolat, specific secolului 20, produs accidental al unor factori istorici irepetabili, el are natură pan-istorică, nu an-istorică, nu poate fi tratat ca și când s-ar fi încheiat cu glonțul pe care și l-a tras în cap Adolf Hitler.
Fascismul este o formă de comportament politic recurent, așa cum demonstrează Robert O. Paxton (The Anatomy of Fascism 2004), fascismul nu este doar o doctrină politică asociată cu partidul nazist din Germania sau cu soluțiile politice din Italia fascistă. Paxton, care a publicat în 2021 un articol provocator în care îl descrie pe Trump ca un adevărat fascist, observa cum acest politician cultivă anxietățile Americii rurale și provinciale față de presupusele primejdii ale „stângii radicale”, reprezentate de feminism, de mișcările pentru drepturile homosexualilor sau cele ale BLM („Black Lives Matter”), pentru că ele sunt sperietorile electoratului mic-burghez nord-american. Din Statele Unite ale Americii se aude puternic cântecul de sirenă aberantă al lui Trump, care recent invoca distrugerea „paraziților” și a „șobolanilor” din statul american, lăudându-se că îi va elimina pe toți comuniștii și marxiștii, scoțând stânga radicală din toate instituțiile. Ca și ciracii săi declarați, cum este Javier Milei, care folosește și el termenul de „paraziți” pentru a-i descrie pe adversarii săi politici, fascismul nu începe ca un regim polițienesc în primă fază, nici nazismul nu a început cu lagărele de concentrare, ci cu discursuri segregaționiste și violente.
Fascismul trebuie văzut ca o formă de retorică politică, ușor de identificat de îndată ce se activează ca discurs - anti-imigranți, anti-străini, anti-diferențe, fie în forma anti-islamismului din campania lui Wilder, care e susținător al „Nexitului” (ieșirea Olandei din UE) și care a cerut închiderea moscheilor, fie în forma apărării de amenințările la adresa culturii creștine, ar trebui să recunoaștem această boală imediat ce auzim anumite formule și discursuri.
Deși Twitter-fasciștii sau X-fascismul de azi par să fie diferiți de camarazii lor din anii 20-30, paralelismul cu ascensiunea fasciștilor „tradiționali” este evident. Patologia fascistă este omniprezentă, chiar dacă nazismul și fascismul s-au transformat în variante kitsch. Mikkel Bolt Rasmussen (Trump’s Counter-Revolution. Zero Books, 2018) leagă revirimentul fascismului de tulburările capitalismului târziu. Suntem în fața unui soi de fascism postmodern, transformat în propria sa pastișă, într-un fascism „light”, vulgarizat și simplificat, dar la fel de pernicios. Argumentul lui Rasmussen, care observă și el că vehicularea excesivă a fascismului l-a transformat într-un termen volatil, un produs al „pop-teoriei” și al culturii populare. Chiar soluției postfasciste la toate problemele societăților de azi e un amestec de cultură a divertismentului popular, cu megalomania infantilă a autoritarismului media și cu un oarecare spectacol grotesc a prostiei. Nu asistăm doar la înlocuirea cămășilor negre sau a cămășilor brune și a altor „escadrile de acțiune” cu variantele lor de tip „biker” la andropauză, cum sunt „Proud Boys” în SUA. Așa cum arată și Rasmussen, una dintre trăsăturile recognoscibile ale fascismului constă în caracterul său mereu contra-revoluționar și reacționar. Fascismul este o mereu o reacție, nu este niciodată o soluție de sine stătătoare. Recunoaștem ușor trăsăturile postfasciștilor, de la restricționarea avorturilor, la ura față de politicile „de stânga”, prin faptul că ele sunt vociferări la adresa opțiunilor altora, restrângeri ale drepturilor adversarilor, nu idei viabile, ci trăsnăi produse ca urmare a firii reacționare.

E relevant și faptul că toți liderii postfasciști seamănă între ei ca niște creaturi făcute prin clonare într-o clinică de la periferie. Ca și Wilders, care e considerat „Trump-ul olandez”, noul președinte al Argentinei pare o copie a lui Trump. Milei, care arată ca o vedetă porno din anii 70, cu perciunii scoși din portretele aristocrației victoriene, și-a făcut campanie electorală cu drujba și a avansat tot felul de propuneri aiuritoare (de aceea e numit și economistul TikTok). Nu putem să nu vedem analogia dintre figura caricaturală a lui Mussolini sau mustața ridicolă a lui Hitler, care era un fel de Chaplin teutonizat, și dimensiunea contemporană de circ politic a postfascismului. 
Din păcate e doar o chestiune de timp până când vântul fascismului va sufla și în politica mioritică. Așa cum concluzionează Fronczak, opțiunea între fascism și anti-fascism este una individuală. Personal, aleg antifascismul.

Agonia democrației și extazul răzbunării istoriei

Toate problemele viitorului sunt produsul erorilor trecutului, toate tragediile prezentului sunt rezultatul unor idealuri ale viitorului. 

Așa cum observa Marx într-un articol din 1857 despre revoltele din India, când soldații sepoy s-au răsculat împotriva imperialiștilor britanici care i-au instruit, există o lege a răzbunării istoriei. Observația lui Marx pornea de la noțiunea de dialectică a istoriei și presupune că toate acțiunile istorice au o implacabilă transformare, ca reacțiuni ale trecutului. Posibilitatea, chiar necesitatea, revoltei soldaților indieni era rezultatul direct al acțiunilor anterioare ale opresorilor britanici. La fel, Revoluția franceză, care a început cu revolta „notabililor” și cu ajutorul aristocrației, a dus la distrugerea celor care au provocat schimbările. Toate fenomenele istoriei urmează și sfârșesc printr-un proces similar.
Tragediile fără margini la care asistăm acum în Orientul apropiat, care par să fie rezultatul unor acțiuni ale prezentului, sunt rezultate din unor decizii ale trecutului. În 1979, după ce în primele zile din noiembrie discipolii imamului Khomeini au declanșat o revoluție islamistă în Iran și au luat ostatici 66 de americani din ambasada SUA de la Teheran, în luna decembrie a aceluiași an trupele sovietice intrau în Afganistan la comanda lui Leonid Brejnev. La scurt timp, sub conducerea lui William Casey, directorul de atunci al CIA și cu acordul președintelui Reagan, a fost lansată „Directiva 166”, care prevedea înfrângerea „prin orice mijloace” a URSS. Așa că CIA a început să recruteze și să antreneze „războinici sfinți” din toată lumea musulmană, din Arabia și Asia, până în Africa, printre care se afla și tânărul saudit Osama bin Laden. Au fost publicate inclusiv anunțuri publicitare în presa din toată lumea, care îi chemau la „jihad”  în Afganistan pe tinerii musulmani numiți „mujāhidin” (mujadedin însemnând chiar luptător al credinței”, războinic sfânt al islamului). După 20 de ani, pe 11 septembrie 2001, istoria s-a răzbunat. 15 din cei 19 teroriști sinucigași care au condus atacurile împotriva turnurilor gemene au fost saudiți, ca și Bin Laden, toți crescuți sub oblăduirea casei regale Al Saud, instalată și susținută de către SUA. Mujahedinii, înarmați cu tehnologii moderne ca rachetele Stinger auto-ghidate, erau ghidați de idealurile premoderne ale legii fundamentalismul islamic, așa că au întors armele occidentale împotriva Occidentului.

Samuel Huntington, autorul celebrei cărți despre ciocnirea civilizațiilor, prevedea aceste evenimente în urmă cu 25 de ani, când prezicea că una dintre cele mai mari ciocniri culturale ale viitorului va avea loc între civilizația occidentală și civilizația islamică. Huntington, fiind convins că islamul și nu doar islamismul, reprezentau o amenințare la adresa Occidentului, avansa ipoteza că lumea islamică, mai intolerantă, mai predispusă spre fundamentalism religios și violență, va intra în coliziune cu lumea occidentală, tolerantă și liberală. Diferențele de mentalitate dintre cele două civilizații s-ar fi văzut deja la „granițele însângerate ale islamului”, în Serbia și Bosnia, în Israel și în India, ori în Birmania (Myanmar). Explicația polarizatoare, care pune Occidentul democratic în opoziție cu islamul înapoiat și anti-modern este prea facilă și, poate tocmai de aceea, reluată de foarte multe ori.

Ideea nu este nouă, și istoricul francez Henri Pirenne avansa încă din 1937 ideea că dezvoltarea Occidentului medieval ar fi fost rezultatul confruntării directe cu islamul. Formula lui Pirenne, care era: Fără Mahomed n-ar fi existat Charlemagne, sugera că civilizația occidentală ar fi fost un produs al confruntării cu lume musulmană, proces care ar fi continuat. Desigur, rivalitatea religioasă între cele două religii a marcat întregul Ev Mediu, cruciadele fiind, între 1000 și 1300, principala activitate oamenilor occidentali. Dar vechile conflicte militare milenare, confruntarea violentă dintre lumea islamică și cea occidentală, sunt folosite de prea multe ori ca argumente și justificări pentru violențele din prezent.

Un alt argument, care pornește tot de la Huntington, care a publicat înainte de „Ciocnirea civilizațiilor” un alt studiu intitulat „Al treilea val” (The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century, 1991), este acela că lumea musulmană este incompatibilă cu democrația. Politologul american, renumit profesor la Harvard, a observat și a analizat procesele democratice de la nivel global,  descriind „trei valuri de democratizare”. Primul „val” ar fi avut loc între 1820 și 1926, când au apărut primele democrații occidentale, urmat de venirea la putere a fasciștilor și de ascensiunea totalitarismului, care a redus numărul democrațiilor de la 29 la 12. A urmat „al doilea val”, produs după 1945, când democrația a proliferat în întreaga lume. A urmat o nouă prăbușire, după care s-a produs un „al treilea val”, când, începând cu 1974, tot mai multe țări au devenit democratice. Folosind această schemă, unii autori au văzut apariția celui de-al patrulea val de democratizare, produs în urma „primăverii arabe”, când lideri precum Ben Ali, Gaddafi sau Mubarak au fost alungați de la putere. 
Din păcate, după o scurtă perioadă de optimism, eșecul democrației în lumea musulmană pare să confirme diferențele dintre civilizația occidentală și celelalte civilizații descrise de Huntington (ortodoxă, islamică, budistă, hindusă, africană, latino-americană, sinică și japoneză). De aceea mai mulți teoreticieni au preluat sugestia că islamul și democrația sunt incompatibile, pentru că drepturile omului, egalitatea de gen, libertatea de exprimare, care sunt fundamentele democrației contemporane, par să fie străine lumii musulmane, dominată de dictatură, autoritarism și fundamentalism. 
Numai că, așa cum arată studiul realizat Pippa Norris și Ron Inglehart (Islam & the West: Testing the Clash of Civilizations Thesis, 2002), ipoteza „ciocnirii civilizațiilor” este contrazisă de asemănările remarcabile între aceste lumi aflate într-o aparent contradicție existențială.
De fapt confundăm islamul cu islamismul, care este o creație politică modernă, o soluție ideologică creată recent. După cum susțin politologii care cunosc lumea musulmană, așa cum este profesorul Bassam Tibi de la Universitatea Cornell, el însuși musulman și specialist în studii islamice, fundamentalismul reprezintă cel mai mare pericol la adresa democrației din epoca noastră, dar islamismul este doar o versiune islamică similară cu alte fundamentalisme religioase. Într-o carte scrisă în 1998 (The Challenge of Fundamentalism: Political Islam and the New World Disorder), politologul de origine siriană, critic al fundamentalismului islamist, explica faptul că ideea înființării unui stat pan-islamic, guvernat prin legea islamică (sharia), este de dată recentă. Mișcări politice ca Hamas sau Jihad Islami, extrem de puternice în comunitățile palestiniene, care urmăresc întemeierea unei „noi ordini islamice” (nizam Islami), bazată pe presupusa voință divină (hakimiyyat Allah), sunt reacții negative recente față de structurile politice occidentale. Bassam Tibi, autorul altor studii importante cum ar fi „The Crisis of Modern Islam” (1988) sau „Conflict and War in the Middle East” (1993), descrie fundamentalismul islamic ca o ideologie politică care construiește un nou sistem social, legislativ, administrativ, economic și cultural bazat pe principiile religioase extrase din Coran.

Numai că fundamentalismul religios nu este o caracteristică „specială” a islamului, toate marile religii ale omenirii, de la hinduism la budism, de la creștinism la șintoism, au propriile lor forme de fundamentalism. 

Folosirea religiei în scopuri politice e un traseu extrem de tentant și extraordinar de periculos, care amenință nu doar lumea islamică, dar care este o realitate și în societățile liberale occidentale. Noam Chomsky (în „Perilous Power: The Middle East and U.S. Foreign Policy Dialogues on Terror”) observa că prezența fundamentalismului creștin este explicită în nenumărate manifestări, inclusiv pe bancnotele americane există formula „In God we Trust”.  Nu doar faptul că Jimmy Carter sau Lyndon Johnson au președinți „bisericoși” este o expresie a tentației fundamentalismului creștin, dar și atracția pe care Donald Trump o exercită asupra alegătorilor din „centura biblică” a Statelor Unite e o dovadă că tentațiile fundamentalismului religios nu au dispărut nici din civilizația occidentală, nici din gândirea politică a Vestului laic.

Problema societăților democratice este aceea că democrația e o formă de organizare socială bazate pe un echilibru foarte fragil. După cum scria ziaristul, filosoful și academicianul francez de extracție anti-marxistă, Jean-François Revel, democrația este un „accident din Occident”. În mod congenital ea nu este făcută să se apere de dușmanii ei naturali. Pentru Revel comunismul era dușmanul cel mai de temut, fiind considerat negația absolută a democrației. Convins că totalitarismul expansionist al URSS reprezenta cel mai mare pericol pentru democrație și pentru civilizația occidentală, Revel și alți filosofi anti-marxiști, au susținut combaterea comunismului cu orice preț. Ca să îl parafrazez pe Revel, care se întreba în timpul Războiului rece  cum „sfârșesc” democrațiile (Comment les démocraties finissent, 1983), democrațiile de azi sunt supuse unei tentații a fundamentalismului, în locul tentației totalitare (La tentation totalitaire, 1976).

Islamismul, ca ideologie politică, este creația unor imami, ayatollahi și feluriți alți fanatici religioși, susținuți cu ajutorul unor „brațe armate”. Jihadul islamic sau Hezbollah (care înseamnă chiar Partidul lui Dumnezeu), sunt finanțate de către descendenții ayatollahului Khamenei, iar Hamas a fost creat de către imam tetraplegic Ahmed Yassin care, împreună cu alți câțiva membri ai Frăției musulmane din Palestina, și-au chemat coreligionarii la război sfânt (jihad) și au construit o componentă militară a credinței, prin sinistrele brigăzi al Quassam. Fundamentaliștii religioși islamiști, atât cei sunniți (Hamas), cât și cei șiiți (Hezbollah), au ca scop declarat exterminarea evreilor „în numele lui Dumnezeu”. Pentru clericii care ghidează Hamas sau Hezbollah, imamii acestor mișcări, cultivă o viziunea religioasă și escatologică preluată de la ayatollahului Khomeini care cultiva ideea că există o misiune mesianică, bazată pe credința că va veni Mahdi, ultimul imam șiit, care va salva lumea musulmană.

Numai că, așa cum arată Charles Enderlin într-un eseu recent (Israël. L'agonie d'une démocratie, Seuil, 2023), și democrația israeliană este amenințată de aceeași primejdie. Acest jurnalist fraco-israelian, corespondent al postului France 2, autor al mai multor cărți despre Israel și despre conflictele din Orientul Mijlociu, printre care volumul publicat în 2023 intitulat „În numele Templului”, care discută evenimentele recente și războiul dintre Hamas și statul evreu, crede că fundamentalism mesianic nu este doar apanajul islamismului.
Enderlin consideră că asistăm la agonia democrației israeliene. Deși aceasta a fost fondată inițial pe un model occidental, de factură laică și de extracție socialistă, transformările din ultimele decenii afectează profund bazele democrației și statul israelian în sine. 

Penetrantul și succintul eseu al autorului francez pornește de la o întrebarea ipotetică, adresată lui Hannah Arendt. Ce ar spune aceasta dacă ar vedea ce face Benjamin Netanyahu astăzi, cum ar reacționa Arendt dacă ar vedea că inegalitatea și nedreptatea s-au instalat în Israel? Știm răspunsul autoarei celebrului tratat despre „banalitatea răului”, pentru că îl găsim într-un într-un text scris încă din 1944 și republicat în „Jewish Writings”. Arendt pornea de la observația că sionismul însuși este viciat de o serie de doctrine nocive, dintre care cea mai periculoasă este sectarismul evreiesc. Izolaționismul evreiesc din Palestina, accelerat după formarea unui stat-națiune care ar aparține exclusiv evreilor, este sursa evidentă a conflictelor. 

Sionismul însuși, care a fost o mișcare de extracție occidentală, e scindat între două tentați ideologice. Pe deoparte este versiunea arhicunoscută, avansată de Theodor (Binyamin) Herzl în secolul 19. Așa cum observa Arendt, acest sionism cultivă un tip de șovinism evreiesc (442), fondat pe premisa „antisemitismului etern”. „Păcatul” de care suferă acest sionism este convingerea că Der Judenstaat (Statul evreilor) poate fi creat exclusiv pentru evrei. Acest „vis care poate fi convertit în realitate”, cum credea Herzl, s-a transformat într-un coșmar, după cum scria omul de știință canadian Gabor Maté (aici textul: https://drgabormate.com/beautiful-dream-israel-become-nightmare/), supraviețuitor al Holocaustului, tocmai pentru că avertismentul lui Arendt cu privire la suprematismul evreiesc a fost și este ignorat în continuare.
Sionismul e o mișcare politică mai diversă decât putem crede, el are și alte forme de manifestare. Una radicală este cea care consideră că Eretz Israel (teritoriul biblic al poporului evreu) trebuie să fie un stat exclusiv evreiesc. Altul, pe care îl exemplifică și Arendt, e o formă a sionismului tolerant, legat de gândirea lui Ahad Ha'am (Asher Zvi Hirsch Ginsberg). Acesta își imagina posibilitatea creării unei noi societăți în care toți locuitorii să fie egali, în care să nu mai existe exploatarea omului de către om, o societate a păcii și toleranței, pe care Ginsberg o vedea posibilă printr-un „sionism cultural”, ce putea să aducă „lumină lumii”.
Enderlin pune degetul pe rană și observă că tipul de sionism practicat de actualii guvernanți ai Israelului duce statul evreu către un regim anti-democratic. Actualul sistem politic israelian suferă de o maladie incurabilă, vizibilă încă din 2009, când Netanyahu a propus definirea Israelului ca un stat „exclusiv evreiesc”, proces care s-a concretizat în 2018 când Knessetul a adoptat un proiect de lege care definea statul ca un stat-național al poporului evreu, cu capitala în Ierusalimul „unit”. 

Este relevant faptul că Benjamin Netanyahu provine dintr-o familie cu o lungă tradiție ideologică naționalistă. Benzion Mileikowsky (devenit Netanyahu), tatăl actualului premier, și tatăl acestuia, bunicul actualului premier, Nathan Mileikowsky, de fapt toți bărbații din familia Netanyahu, al căror nume împrumutat înseamnă „Dumnezeu a dat”, au fost susținătorii unei viziuni politice numită „sionism revizionist”. Benzion a fost chiar secretarul lui Vladimir (Ze'ev) Jabotinski, considerat adeseori părintele extremei drepte israeliene, susținător al înființării unui stat cu o majoritate evreiască pe ambele maluri ale Iordanul, pe care Ben-Gurion îl poreclise „Vladimir Hitler”.

Faptul că în Israelul de azi au ajuns la putere, cu ajutorul lui Netanyahu, politicieni care sunt reprezentanții mesianismului evreiesc, influențați de ideile primului marele rabin așkenaz din Palestina, rabbi Abraham Isaac Hakohen Kook, care susținea că „sufletul evreiesc” era superior sufletului „neamurilor” accentuează șovinismul israelian. Printre liderii politici israelieni se numără mai mulți anti-liberali, anti-LGBTQ, homofobi, rasiști și șovini, amestecați cu reprezentanții partidelor religioase evreiești cum este Mafdal, Partidul Național Religios fondat de rabbi Kook, și partidul Kach, întemeiat de rabinul Meir Kahane, sau Shas, al iudaismul haredim. Fundamentaliștii evrei  au adoptat un sionism expansionist, de factură religioasă și militaristă, cultivat de fiul lui rabbi Kook, rabinul Rav Zvi Yehuda Kook. La presiunea lui Kook în Cisiordania și Gaza au fost introduse tot mai multe colonii evreiești, acești fundamentaliști susținând că statul israelian trebuie să ocupe același teritoriu pe care îl avea regatului lui David, că urmează să fie refăcut Al Treilea Templu peste Haram al-Sharif, locul Domului Stâncii, muntele sacru al musulmanilor din Ierusalim. Pentru Kook și alții asemenea lui Israelul este „pământul lui Dumnezeu”, dat „poporului lui Dumnezeu” și, prin urmare aparține doar acestuia, orice compromis teritorial cu palestinienii fiind o încălcare a voinței însăși voinței divine.

De aici și represiunea practicată de armata israeliană în teritoriile palestiniene ocupate, insensibilitatea morală față de suferințele altor grupuri etnice, justificarea acțiunilor violente și chiar criminale împotriva comunităților arabe locale. Toate acestea sunt, pentru Enderlin, dovada că Israelul laic și democratic este transformat treptat într-un stat anti-democratic. Autorul francez susține că, în decembrie 2022, când Netanyahu s-a aliat cu partidele religioase, multe care se opun drepturilor arabilor și care sunt anti-LGBTQ, în Israel a avut loc „o lovitură de stat identitară”. Dovadă că printre membri cabinetului lui „Bibi” se numără oameni precum Bezalel Yoel Smotrich, ministrul finanțelor, șeful Tkuma (Partidul religios sionist), susținător al suprematismului iudaic și homofob declarat. Sau că un alt colaborator apropiat al lui Bibi, autor al unei cărți intitulată „Virtuțile naționalismului” (2019), susținător al național-conservatorismului este Yoram Hazony, filosof iliberal și promotor al internaționale naționaliste.

Această viziune politică este cuplată cu o atitudine pe care Uri Davis o numea „apartheidul israelian” (Israel: An Apartheid State, 1987). În cărțile sale Davis analizează înființarea statului israelian, care începe cu celebra „declarație Balfour” din 1917, prin care era afirmată simpatia britanicilor pentru sionism și care le-a oferit evreilor posibilitatea înființării unui „domiciliu național” (national home) al poporului evreu în Palestina. Dincolo de faptul că noțiunea de „locuință națională” (national home) era ambiguă, declarația impunea o condiție obligatorie și firească, aceea ca înființarea un stat israelian să nu afecteze drepturile civile și religioase ale celorlalți locuitori ai Palestinei.
Din păcate, astăzi discriminarea este o practică a statului-națiune evreiesc. Minoritatea arabă, care reprezintă aproximativ 20% din populație și cea din teritoriile ocupate sau palestinienii din Gaza, sunt ținta unui regim de tip apartheid care încalcă flagrant acel principiu. Milioane de arabi care s-au născut și au crescut în Palestina, sunt ținta politicilor de segregare israeliene. Documentele publicate de Amnesty International (https://www.amnesty.org/en/latest/campaigns/2022/02/israels-system-of-apartheid/) confirmă că statul evreu practică discriminarea și privarea de drepturi la nivel instituțional, are legi care îi privilegiază pe evreii israelieni în detrimentul palestinienilor din Israel, impune restricții ale dreptului la muncă și mișcare și execută evacuări forțate, chiar tolerază crime. Ce poate justifica distrugerea unor sate ancestrale, degradarea condiției umane a semenilor, ocuparea unei populaţii cu ajutorul unei armate șovine? Același lucru care justifică monstruozitatea răpirii unor copii din casele lor și folosirea lor ca ostatici - fundamentalismul religios.

De fapt asistăm la ciocnirea a  două forme de gândire religioasă, asociate unor curente politice cu o componentă escatologică și mesianică, dotate cu forța unor instituții militare. Aceasta este combinația cea mai odioasă din întreaga istorie a omenirii.
Vedem efectele acestei bătălii dusă între două tentații teocratice, una de factură islamistă (reprezentată azi de Hamas și Hezbollah) și alta impulsionată de liderii religioși fundamentaliști israelieni, care sunt și ei în opoziție cu principiile și formele democratice de guvernare. Conflictul actual din vechea Palestină otomană se datorează ciocnirii dintre două idei religioase, ultra-radicale, agresive și intolerante. Pe de o parte sunt fundamentaliștii islamiști, cărora liderii religioși le spun să îi ucidă pe evrei, și sioniștii religioși, care cred că ținuturile vechiului Canaan au fost date de către Dumnezeu doar „poporului ales”. Fundamentaliștii mesianici și ultra-ortodocși israelieni cred că Israelul este doar al evreilor, iar ayatollahii și imamii îi învață pe discipolii lor că „entitatea sionistă” este un cancer care trebuie eradicat. Aceasta este piedica principală a păcii în Orientul mijlociu, pe care o vedea și fostul președinte american Jimmy Carter, care a scris o carte intitulată „Palestina: Pace, nu apartheid” (2008).

Etnocentrismul evreiesc, despre care scrie Wladimir Rabinovitch (care semna cu pseudonimul Rabi) într-o altă carte provocatoare, publicată în 1979, este manifestarea unei vechi schizofrenii morale, cu care se confruntă și astăzi statul-națiune al israelienilor. În „Un peuple de trop sur la terre?”, juristul francez de origine evreiască ilustra această schizofrenie printr-o veche istorioară, care ar fi avut loc într-o sinagogă din Odesa. În timpul serviciului religios jumătate dintre cei prezenți s-au ridicat în picioare când a rabinul a ținut slujba, iar cealaltă jumătate a rămas așezată. Cei așezați au început să strige către cei care stăteau în picioare să se așeze. Cei care stăteau în picioare zbierau ca ceilalți să se ridice. Rabinul, nemaiștiind ce să facă, a trimis pe cineva să îl aducă pe bătrânul Moișe, fondatorul sinagogii. Reprezentantul partidei „în picioare” l-a întrebat pe bătrânul înțelept: „Tradiția noastră este să stăm în picioare în timpul slujbei, nu-i așa?!”. Moișe a răspuns: „Nu, nu asta este tradiția noastră”. Reprezentantul „așezaților”, fericit, a întrebat: „Deci tradiția noastră este să stăm jos”. Bătrânul a spus: „Nu, nu asta este tradiția noastră”. Rabinul, uimit, a intervenit: „Păi, în timpul slujbei, jumătate stau în picioare, iar cealaltă jumătate stau jos, și se tot ceartă”. „Ei, așa da! Asta e tradiția noastră!”.

Istoria ca un déjà vu

Scenele cumplite cu miile de rachete căzând asupra orașelor israeliene, cu membrii brigăzilor al-Qassam care iau ostatici zeci de evrei, sunt ca un déjà vu sinistru. În urmă cu 50 de ani, tot în seara de șabăț, pe 6 octombrie 1973, când în Israel începuse sărbătoarea sfântă numită Yom Kippur, o coaliție militară arabă a atacat prin surprindere statul evreu. Și atunci, ca și acum, când trupele Hamas devastează comunitățile evreiești, instituțiile politice și militare ale Israelului au fost luate prin surprindere. Atunci peste 2000 de soldați israelieni și-au pierdut viața, în principal pentru că șefii serviciilor de informații și conducătorii Țahalului (Forțele armate israeliene) au considerat că nu exista niciun pericol.
Filmul regizorului israelian Guy Nattiv, intitulat simplu Golda (2023), ne duce în mijlocul acelor evenimente, mare majoritate a acțiunilor au loc în timpul războiului cunoscut azi cu numele sărbătorii Yom Kippur. Povestea începe, după o scurtă introducere în istoria statului evreu făcută cu ajutorul unor imagini de arhivă, cu un groplan pe buzele unei femei care fumează. E o schemă vizuală recurentă a filmului, care instaurează, încă din prima secvență, identitatea acestei femei remarcabile. Filmată în amorsă, inițial într-o imagine alb-negru, ea stă învăluită în fum gros de țigare. O recunoaștem pe prima femeie premier al Israelului după chipul încărcat de riduri, plin de tristețe și blândețe, accentuat de groplanul alb-negru. De pe privirea acestei figuri extraordinare, imaginea face o tranziție către pelicula color. Fostul premier israelian merge la audierile comisiei Agranat, iar acest pretext narativ permite  rememorarea evenimentele tragice din 1973. Ele ar fi trebuit să fie o lecție de istorie, dar, din păcate, așa cum vedem din știrile recente, nu învățăm niciodată din istorie. Doar o trăim ca pe un vis urât. În urma raportului comisiei care a audiat-o și pe Golda Meir, întreg cabinet ministerial a fost obligat să demisioneze, iar opinia publică a fost scandalizată de dezvăluirile șocante. 

Încă o dată, lecțiile trecutului par să fie ușor uitate. Așa cum Golda, evident personaj principal al poveștii, își amintește cum se ascundeau prin beciuri de ura cazacilor în timpul pogromurilor țariste, ea fiind martor ocular la nenumărate momente în care dușmanii poporului evreu au intenționat să distrugă „poporul ales”, trecutul e parte integrantă a prezentului. Golda avea doar cinci ani când, în duminica de Paști a anului 1903, probabil instigați de oamenii ministrului de Interne rus Viaceslav von Plehve, notoriu antisemit, au început marile pogromuri în Rusia țaristă. Evenimentele, declanșate la Chișinău, numit „orașul măcelului” (Be'ir Ha–haregah) de către poetul național Haim Nahman Bialik, au pornit încă din februarie 1903, când ziarele locale au lansat știrea că la Dubăsari evreii au ucis un copil creștin pentru a-i folosi sângele într-un ritual satanic. Când o tânără s-a sinucis într-unul dintre spitalele evreiești din oraș, mulțimea furioasă a atacat magazinele și locuințele evreiești. Pogromurile au reînceput în 1905, când Odesa a fost devastată, cu sute de morți și mii de victime. În urma acestor cumplite atacuri a avut loc „a treia Alyiah”, zeci de mii de evrei din Imperiul țarist au emigrat în Palestina, unii, printre care și Moshe Mabovici, tatăl Goldei, au ajuns în Statele Unite. El a fost  urmat, în 1906, de toată familia, pentru că Moshe, care devenise între timp cetățeanul american Morris Mabovics, a făcut eforturi uriașe ca soția Blume (născută Neiditch) și fiicele Golda, Sheyna și Tzipka (Clara) să ajungă, pe filiere complicate și periculoase, în Milwaukee. „Goldie”, după ce a făcut studii în America, s-a căsătorit în 1917 cu Morris Meyerson și a emigrat împreună cu soțul ei în Israel, ajungând la bordul navei numită „Pocahontas” în Țara Făgăduinței, Eretz Israel. A locuit, începând cu 1921, într-un kibbutz și a văzut iarăși pe viu pogromul din 1929 de la Ierusalim și din Hebron și a fost martoră a altor conflicte, cum au fost revoltele arabe din 1921, cele din 1939, care au culminat cu războiul din 1947.

Ca membră a organizației marxiste „Po’ale Țion” (Muncitorii Sionului), ea s-a numărat printre cei mai activi susținători ai formării statului Israel, remarcându-se mai ales prin acțiunile de strângere de bani pentru „pushke”, pușculița albastră a sionismului. De fapt David Ben-Gurion, omul care a proclamat înființarea statului evreiesc, ar fi spus că istoria noului stat ar fi fost imposibilă fără „o femeie care a făcut colectă”, Golda a strâns între 30 și 50 de milioane de dolari cu care a fost posibilă înarmarea armatelor evreiești, numite Haganah în 1948, cu un arsenal în parte achiziționat din Cehoslovacia.

Construit pe capitole dedicate celor 19 zile ale războiului care a adus statul evreu în pragul dispariției, filmul lui Nattiv o scoate în evidență pe această femeie, care a stat în mijlocul furtunilor istoriei, prin relația cu bărbații de care e înconjurată. Mai ales ministrul apărării, faimosul Moshe Dayan, dar și generalul Ariel Sharon, viitorul premier, pătruns de morbul gloriei militare (căruia îi spune „Nu uita că toate carierele politice se sfârșesc cu un fiasco”) par să fie incapabili să gestioneze această criză. O figură controversată care apare în film este și generalul Eli Zeira, șeful Serviciului de Informații Militare, care a fost acuzat de incompetență. Poate cea mai memorabilă scenă are loc chiar în bucătăria Goldei, unde ea dialoghează cu Henry Kissinger (alt bărbat remarcabil, jucat de Lev Schreiber), în timp ce servitoarea îi oferă un borș tradițional. Calitatea acestei femei, despre care se spune că ar fi negociat cu regele Abdullah al Iordaniei partajarea Palestine (de altfel actualul stat Israel arată exact așa cum au fost trasate liniile de separație de către britanici pin celebrele „White Papers” din 1922, când Palestina a fost divizată), constă în umanitatea și căldura umană pe care le emană. Tot David Ben-Gurion se pare că ar fi spus că e singurul bărbat adevărat din guvernul israelian, pentru că, în acele zile modul ei de a gestiona lucrurile au salvat Israelul. Strategia de pace, care se baza pe ideea schimbului de teritorii, inclusiv retrocedarea integrală a peninsulei Sinai obținută în urma „războiului de 6 zile”, a rămas disputată. Deși ea este admirată la nivel mondial, imagine negativă a Goldei persistă în Israel.

Golda apare în film ca o adevărată yiddisheh mammeh (Jewish mom în engleză), o mamă tipică și stereotipică, o ursoaică sau, mai bine zis, o „leoaică” (după formula lui Francine Klagsbrun din biografia „Lioness: Golda Meir and the Nation of Israel”, 2017). Înconjurată de fumul țigărilor Chesterfield, cu pantofi ortopedici și cu haine de babușcă din URSS, Golda e o „idișe mome” a statului pe care l-a întemeiat, l-a condus și l-a apărat în toate momentele de cumpănă. Golda Mabovici, numită „Goldie” de prietenii americani, care va folosi numele bunicului Meir Zelig Mabovici după ce a devenit ministru de externe al statului evreu în 1969, a fost prima femeie șef de guvern al unui stat occidental, dar a rămas mereu fiica tâmplarului Moshe, născută pe 3 mai 1898 în Imperiul rus, la Kiev. Îmbrăcată simplu, trăgând cu nesaț din țigările pe care le fumează chiar și pe patul de spital, ea este imaginea vie a luptei poporului evreu. Unii l-au acuzat pe regizor de „propagandă sionistă” (ba chiar și de promovarea tacită a consumului de țigări), cu toate acestea filmul încearcă să dezvăluie subtilele mecanisme ale unor decizii politice. 

Deși a fost criticat pe motive etnocentrice, pentru că Helen Mirren (născută Helen Mironoff) nu ar fi „calificată” să o joace pe Golda Meir (născută Mabovici în Imperiul rus), filmul nu este o biografie a acestei faimoase femei, ci o incursiune într-un moment istoric traumatizant. Văzute din perspectiva Goldei evenimentele au un impact personal mult mai puternic. E relevant și faptul că acest laureat al premiului Oscar pentru scurtmetrajul Skin (2018), regizorului israelian a lucrat încă din 2019 la o altă producție, un documentar intitulat Harmonia, în care e prezentată povestea bunicii lui, supraviețuitoare a lagărelor de concentrare naziste, ajunsă membră a unui cult într-un ashram numit Yogaville. Dacă adăugăm aici faptul că Guy Nattiv s-a născut chiar în 1973, iar tatăl său a luptat pe frontul din Egipt, înțelegem că interesul său nu este doar unui istoric, ci intim și personal.

Povestea lui Meir, care le spunea apropiaților „spuneți-mi simplu Golda”, nu este istoria unei „fete de aur”, ci este o alegorie pentru istoria recentă a poporului evreu. De-a lungul timpului nu victoriile militare sau cele politice, ori calitatea informațiilor oferite de serviciile secrete au contat, ci calitatea unor oameni și puterea convingerilor lor personale, tăria de caracter (sau lipsa acestuia).