Poveşti cu legionari

Sorin Lavric construieşte (în „Noica şi mişcarea legionară”, Editura Humanitas, 2007) un fel de „poveşti de adormit copiii”, dar cu legionari, într-un volum care putea fi la fel de bine subintitulat „Viaţa romanţată a tânărului Dinu Noica”.

Deşi Lavric spune că vrea o „discuţie liberă” despre legionarism, fără încărcătură afectivă şi fără verdictele comunismului, discută de mult prea multe ori în termeni etici, fără obiectivitate. Lavric nu vrea să explice, el vrea să justifice, să caute "scuze" pentru acţiuni şi opinii din trecut.

De mult prea multe ori "analiza obiectivă" se transformă într-o apologetică indirectă a legionarismului, prin constatări de genul: „...Zelea-Codreanu nu putea fi imitat, iar de subordonat nici atât. Privirea lui se îndrepta spre un orizont la care nu ajung decât nebunii şi vizionarii mistici. El nu voia conturi în bancă şi vilegiaturi în străinătate, ci imateriala mântuire a neamului românesc”, sunt laude făţişe ale Conducătorului Legiunii.

Sunt oricum prea multe pasaje în cartea despre Noica în care este descris direct Zelea-Codreanu şi legionarismul. Codreanu apare într-o aură mistică, prezentat ca având „darul nativ al unui lider autentic”, dotat cu un „magnetism fizic”, iar ideologia susţinută de el este descrisă ca un lucru bun, într-un context prost. Nu se poate să nu remarcăm asocierea indirectă cu Hitler - „dotat” şi el cu asemenea calităţi.

În plus Lavric ne cere, în mod repetat, să înţelegem fanatismul legionar. De ce? Pentru că, spune el, „a apărut un om ieşit din comun, care a declanşat o emoţie cu rezonanţă spirituală”. Din nou, lucru valabil pentru isteria declanşată de Fuhrer în Germania, dar cum aceasta nu presupune acceptarea sau înţelegerea nazismului, nu văd de ce ar trebui să fim mai "îngăduitori" cu Zelea-Codreanu, inventatorului politicii cu pistolul în mână în România, care este iconografiat ca un personaj eroic-mesianic, care nu are „posesiuni imobiliare” şi care, ne spune autorul în mod repetat, nici măcar nu mai purta pistol „decât rareori, iar odată cu mutarea în Bucureşti... pesemne n-a mai făcut-o deloc” (p. 98). Deşi, în pagina următoare autorul citează un martor obiectiv (Nichifor Crainic), care spune că Zelea umbla cu pistolul la brâu, Lavric continuă: „ni se pare greu de crezut că Iorga, Tătărăscu, Brătienii, Maniu sau Argetoianu ar fi acceptat ca un tânăr ţăran impertinent să se plimbe sub nasul lor cu arme de foc”. Sau, în alt loc, „...ajungem acum la una dintre trăsăturile definitorii ale stării de spirit a legionarilor: acestora le surâdea ideea sacrificiului”, unde cultul morţii, tipic pentru ideologiile extremei drepte este descris în termeni benigni. „Aluatul eroic” din care erau compuşi, pasă-mi-te, legionarii este prezentat cu ardoare aproape mistică, comuniunea malefică dintre autor şi contextul istoric fiind dăunătoare.

Când ajunge, în cele din urmă la Noica, abordărea lui Lavric dovedeşte o calitate majoră: aceea de a nu se întreabă „dacă” a avut Noica vreo legătură profundă cu Mişcarea legionară, ci de ce a fost posibil acest lucru.

De fapt, întrebarea este mai amplă: cum a fost posibil ca unii dintre cei mai importanţi lideri de opinie şi intelectuali din interbelic să fie atraşi de mistica propusă de ideologia al cărei reprezentant era Zelea-Codreanu. Lunga serie de oameni de cultură (iar pomelnicul începe cu Eliade şi Cioran şi se termină cu Ion Barbu şi P.P. Panaitescu), toţi „băieţii buni” din anii '30, care au fost orbiţi de fantasma puterii etnice şi au fost prostiţi de mistica fascistă, apar în fundalul unei cărţi care este, în mare parte, şi o recitire a atitudinii faţă de legionarism.

Sorin Lavric, care a terminat medicina în 1993 şi filosofia în 1996, chiar cu o teză despre Noica, a făcut ulterior un doctorat din Noica, a tradus din Heidegger, a îngrijit ediţii de filosofie şi-a pus în joc credibilitatea pentru a vorbi despre „gânditorul de la Păltiniş” în termenii cei mai „naturali” cu putinţă.Numai că însăşi structura cărţii pare culeasă din mistică: „Începutul”, „Convertirea”, „Tribulaţiile”, „Agonia” sunt principalele capitole ale unui volum apologetic prin excelenţă. Deşi la baza cărţii stau surse din cele mai diverse, de la discuţii cu familia lui Noica sau recursul la documente de epocă, dar şi anecdote ori referinţe la memorialistica apropiaţilor filosofului, până la analiza de text a articolelor lui Noica din perioada pro-legionară, mecanismul dez-implicării, aplicat de la bun început de către apologeţii Mişcării, se vede pretutindeni.

Principala distincţie aceea între legionarul contemplativ (Corneliu Zelea Codreanu, autentic şi bun, de înaltă ţinută morală), care se opune legionarului activ (Horia Sima, fals şi rău, vândut serviciilor de spionaj) va fi transpusă şi asupra obiectului analizei, Constantin Noica. Dihotomia pe care Lavric o stabileşte între episodul mistic şi efectele politice ale acestuia este prejudecata majoră a cărţii, de unde provin toate defectele demersului său. Faptul că „băieţii buni” aveau un ideal religios, pe care au încercat să îl pună în aplicare cu mijloace greşite nu face tragedia lor mai puţin dureroasă şi nici efectele acţiunii lor mai puţin reprobabilă. De aici apare o altă separaţie, distincţia dintre acţiune şi contemplaţie, adică între cei care făceau şi cei care vorbeau este, ca şi când una ar fi mai puţin gravă decât alta.

Lavric, ca traducător al lui Heidegger, ar fi trebuit să cunoască problematica din jurul cazului Heidegger, foarte similar aceluia al lui Noica. Amândoi filosofii au manifestat un servilism necuviincios faţă de ideologia dominantă în anii '40, recuperarea lor fiind una dintre cele mai dificil de pus în scenă. Cartea este o apologie a opţiunii ideologice a lui Noica, adeseori prezentat ca o victimă a contextului istoric. Dar deculpabilizarea (Noica însuşi autodenunţându-se imediat după război ca simpatizant legionar) nu ajută, nu face decât să accentueze problematica, la fel cum o face tăcerea filsofului despre epoca respectivă. „Aventura legionară” a lui Noica este scuzabilă prin chiar terminologia utilizată – ea a fost doar un accident, o eroare de tinereţe, un angajament pornit din fervoare mistică, dintr-un „act de credinţă”.

Scrisă în ritmul alert al unui roman despre tânărul Noica (poate că nici nu ar fi o idee atât de rea scrierea unei asemenea producţii siropoase, finanţată şi promovată, evident, tot de Humanitas), cartea rămâne o biografie în stilul lui Călinescu (Viaţa şi opera...), plină de multe consideraţii personale şi, prin aceasta, aproape romanescă. Lavric începe cu o prezentare a modului cum „vigoarea genetică a neamului Noiculeştilor” s-a manifestat cronologic şi social, reconstituie primii ani ai copilăriei micului Dinu („pesemne un mic răsfăţat”) şi ne introduce în problemele formării intelectuale a adolescentului Noica. Vedem întâlnirea dintre Dan Barbilian (Ion Barbu) şi Constantin Noica, participarea tânărului licean la publicarea revistei „Vlăstarul”, unde publicase anterior Eliade, polemica în care intră cu George Călinescu, prietenia (şi ulterior înrudirea) cu Mircea Vulcănescu, cu Mihai Polihroniade şi cu alţi câţiva intelectuali filo-legionari. Îl urmărim pe Noica la plecarea în Germania, la Institutul Român, unde conducerea era deţinută de un alt intelectual-legionar, Sextil Puşcariu, suntem martorii căsătoriei şi apoi divorţului său.Dar cel mai important, ne este prezentată evoluţia intelectuală a unui „Dinu Noica... perfect construit pentru smerenia şi răbdarea muncii intelectuale”, prin trei etape majore. Prima, cum a devenit „raţionalistul ateu”, care nu simţea „adierea consolatoare a unor termeni precum spirit, Dumnezeu, mântuire, suflet”, un adept al lui Nae Ionescu. A doua, după ce Noica îşi „îmblânzeşte trufia intelectuală”, când descoperă „apologia vieţii trăite în spirit creştin”, iar apoi a treia etapă, aceea din epoca ostracizării comuniste, când Noica utilizează dialectica pe post de „panaceu speculativ” şi cum, în a patra etapă, aceea a recuperării tematicii naţionale, climatul ceauşist scoate ce a fost mai bun din influenţa legionară asupra filosofului.

Dar toate acestea fără ajunge la explicaţia profundă a modului cum a ajuns tânărul „raţional” Noica să adere la această ideologie iraţională. Nu dintr-o rătăcire mistică, ci dintr-o repulsie – pe care nu şi-a pierdut-o nici mai târziu – faţă de degenerescenţa Occidentului. Inaderenţa la o „Europă a untului” pe care o blama Noica, dintr-un exces de spenglerianism, era principala motivaţie, pe care Lavric o exclude din lectura sa.Acest gen de lectură prin excludere se vede, de exemplu, atunci când Lavric identifică „defectele” fenomenului legionar: fundamentalismul religios, fanatismul şi totalitarismul. Pentru Lavric fundamentalist înseamnă a fi „în stare să mori pentru a-ţi atinge scopul” - numai că, o definiţie largă a fundamentalismul politic de dreapta ar fi trebuit să arate că acesta era în stare să îi ucidă pe alţii pentru atingerea propriilor obiective. Lavric identifică mai multe „idei-cadru”, care îl apropie pe Noica de ideologia epocii. Dar există alte idei, la care Noica nu a renunţat niciodată (anti-democraţia, anti-liberalismul, etno-centrismul, „omul-nou”, cu toată mitologia sa legionaro-ceauşistă) şi pe care autorul nu le aprofundează.În schimb lui Lavric îi reuşeşte de multe ori reconstituirea contextului, aşa cum se întâmplă cu descrierea momentului înfiinţării societăţii Criterion, sau cu reconstituirea atmosferei generalizate de efuziune şi stimul intelectual, unde apar „Cuibul de la Paris” (compus printre alţii din Neagu Djuvara şi Emil Cioran) sau Nae Ionescu ori Mircea Vulcănescu. În fundalul cărţii se produc evenimentele transformării legionarismului dintr-un episod de frondă studenţească într-o mişcare de masă, a morfării unui asasin într-o figură mesianică. Vedem cum sute de copii sunt botezaţi „Corneliu”, asistăm la formarea frăţiilor de cruce, la dezvoltarea cuiburilor şi toată tragedia asasinatelor comandate de Carol al II-lea şi, ulterior, de liderii legionari. Numai că alte episoade, cum este descrirea Bucureştilor ca un oraş plurimorf, marcat de „duhul unei emulaţii înviorătoare”, în care „freamătul monden plutea în aer”, unde exista încă „respectul pentru marile familii româneşti”, nu sunt decât reproduceri ale unor vederi de epocă. Multe descrieri sunt emoţional-sentimentale (cum este întâlnirea de taină dintre Nae Ionescu „ochii de drac” şi Zelea-Codreanu „ascetul”), sau afirmaţii de genul: „Raţionalizarea este de la Diavol, spiritualizarea e de la Dumnezeu”. Şi unele constatări biografice sunt cel puţin ridicole, de exemplu cea despre Constantin Noica şi femei frizând sexismul cel mai desuet: „Noica nu era un crai, nu era un bărbat care să facă furori printre femei. Preţuia femeile, dar se putea descurca şi fără ele” (p. 71).

Defectele se agravează atunci când autorul intră în explicaţii cu reverberaţii istorice. Aşa este atunci când găseşte justificarea anti-semitismului endemic din România postbelică. Acestea, deşi pline de forţă narativă, nu sunt decât reluarea unor locuri comune ale ideologiei fascisto-naziste: evreii deveniseră o pătură dominantă economic şi social şi erau „redutabili în materie de concurenţă socială” pentru că erau o „castă socială de potentaţi economico-financiar”. Explicând apariţia Mişcării Legionare numai pe fondul conflictului cu evreimea şi bolşevismul, reducţionismul lui Lavric ajunge la constatări şocante, de genul aceleia care leagă protocolol secret ce prevedea dreptul de naturalizare al evreilor, de apariţia mişcării legionare (p. 57).Tocmai pentru că doreşte cu orice preţ să fie „epic”, vocile narative sunt într-o confuze totală în textul lui Lavric. Autorul vorbeşte (cu schimbul şi cu dezinvoltură) pe vocea tinerilor legionari şi apoi discută despre membrii Mişcării ca despre „băieţii aceia”. Sau, atunci când comentează „reacţia” lui Noica faţă de problematica „organismului naţional”, nu face explicită distincţia dintre comentariul de autor şi concepţiile filosofului însuşi. Neclaritatea aceasta este deranjată mai ales atunci când hermeneutica devine retorică şi când întrebările analitice se transformă în subterfugii panegirice. Aşa este chiar titlul unui capitol, „Condeiul legionarului”, unde „condei” este un eufemism pentru instrumentul propagandistic pus în mişcare de Noica pentru legionarism.

De fapt cea mai bună parte a cărţii este aceea în care Lavric analizează articolele publicate de Noica în presa vremii, pe teme diverse (despre „femeia legionară”, despre sacrificiul ca ideal social, despre substuirea justiţiei cu mistica etc.). Analiza de conţinut asupra articolelor din Adsum, revistă scoasă integral de Noica, sau din Buna Vestire, nu sunt doar „câteva articole în favoarea legionarilor”, după cum le descrie filosoful în „Autobiografia” sa din 1965. Textele lui Noica erau instrumente ideologice, dacă nu chiar provocări propagandistice (aşa este atacul împotriva lui Iorga, care e aproape de instigarea la asasinat). Xenofobia este explicită la Noica-gazetarul („Românul are o indispoziţie atavică faţă de străinul care îi mănâncă pâinea”), iar argumentele sale sunt uneori ideologie pură. „Legiunea (scria Noica) va trebui să facă binele cu sila; cu poliţia”. Însănătoşirea cu forţa a românilor, militantismul pentru formarea unui „român pur”, sau cultul „Conducătorului” mesianic, puse în contextul în care convertirea publică a lui Noica nu s-a făcut în perioada Codreanu, ci în momentul instaurării statului naţional-legionar, face din scrierile filosofului texte cu rol politic şi social. Legionarismul lui Noica (aşa cum reiese din articolul „... Şi viaţă fără de moarte”) este unul pur ideologic, iar Gala Galaction (citat de Lavric) spune explicit că se aştepta să pătrundă „intimităţile ideologiei” legionare prin intermediul lecturii textelor lui Constantin Noica.Una dintre cele mai impresionante referinţe din volumul lui Lavric este scrisoarea lui Petru Comarnescu, trimisă ca reacţie la decizia filosofului de a adera la Mişcarea Legionară, care suprinde, oarecum profetic, consecinţele gestului acestuia: „... suferi în gol, Dinule. Abandonezi cultul înţelepciunii... ţi-o spun sincer: eşti idolatru... care nimicniceşte definitiv pe creştinul, filosoful şi humanistul din tine” (p. 161)”.

Tocmai pentru că „episodul legionar” al generaţiei lui Noica este unul dintre cele mai stranii ale istoriei recente, cartea lui Lavric, dincolo de inabilităţile contextuale, trebuie şi merită citită de către orice nostalgic al epocii de aur a României ante-belice. Ea este importantă pentru rediscutarea obiectivă a rolului jucat de intelectualii autohtoni la instaurarea unora dintre cele mai cumplite forme de totalitarism şi violenţă socială, pentru înţelegerea mecanismelor care au guvernat ultimul secol de istorie politică la noi.

Pe marginea unor argumente (imbatabile) ale lui Horia-Roman Patapievici

Despre idei şi blocaje este un titlu prea „soft” pentru eseul lui Horia-Roman Patapievici dedicat culturii române (Humanitas, 2007). Titlul „ascunde” întrebarea fundamentală - şi poziţia radicală - de la care porneşte HRP în acest demers sistematic. Problematica nu este nouă în cultura română, discuţiile asupra naturii paradoxale a mediului cultural-intelectual-social etc. autohton, nu lipsesc.
Ceea ce aduce nou Patapievici este, pe de o parte, o ordonare a principalelor discuţii pe aceste subiect, în acest sens cartea fiind de fapt un dosar al dezbaterilor în jurul „viciilor” culturii române, cât, mai ales, abordarea acestor chestiuni din perspectiva ideilor neo-liberalismului.
Sub pretextul discuţiei despre asupra existenţei (sau inexistenţa) unei istorii a filosofiei româneşti, HRP pune în mişcare mantrele liberalismului clasic, de la Adam Smith la Friederich Hayek: piaţa liberă este soluţia atotcuprinzătoare, schimbul liber al opiniilor pe „piaţa ideilor” generează în mod necesar dezvoltarea „naturală”, iar elitele sunt singurele deţinătoare ale secretului „mântuirii” prin capitalism al societăţii.
Dar, în prim plan, premisa discuţiei din această carte este generată de consecinţele întrebării „de ce nu avem o istorie a filosofiei româneşti”? Nu avem o tradiţie de gândire filosofică şi ne lipseşte continuitatea în ceea ce priveşte schimbul de idei la nivelul elitelor culturale. În România nu există un dialog ideatic şi nici nu putem vorbi despre o tradiţie de cercetare, „enciclopedismului faustic” din seria Haşdeu, Iorga, Eliade, Culianu lipsindu-i coerenţa în timp.
Dacă la o lectură mai îngustă discuţia se centrează în jurul problematicii: avem filosofi, de ce nu avem o istorie a filosofiei româneşti, adeseori tonul lui HRP devine apocaliptic, cu inflexiuni din vetero-testamentare, cu referinţe la întreaga istorie autohtonă a ideilor. „Cine a continuat ideile lui Aram Frankian... cine a luat în serios studiile (...) lui Athanase Joja? Cine i-a răspuns lui ştefan Lupaşcu? Cine a ţinut seama de „mecanica socială” a lui Spiru Haret?, şi tot aşa mai departe.
întrebarea rămâne acea dacă neîncrederea generică faţă de idei a românilor poate fi înlocuită cu o propunere, fie ea intelectuală.
Pentru că, şi în acest volum, Patapievici rămâne vocea critică a culturii române, care încă din anii 90 l-a făcut antipatic multor paseişti-bucolici autohtonişti. Patapievici este, în acelaşi timp, un moralist modern, un critic concentrat asupra componentei deontologice, care vorbeşte despre etică şi despre valori morale într-o societate golită de semnificaţii „profunde”, orientată exclusiv spre pragmatica interacţiunii economice.
El este o voce raţională, care nu doar critică, ci propune soluţii, într-un vacarm de isterici şi emotivi. Numai că, dacă vorbeşti prea mult timp despre principii, despre valori şi despre continuitate într-un cadru care te face pari o voce ce predică în pustiu – cum se întâmplă cu discuţia despre Maiorescu, unde HRP invocă „adevărul” ca pe un criteriu care dispune de „consistenţă” - rişti să uiţi adevăruri secundare, cum este acela că mediul cultural românesc nu este întotdeauna permeabil la adevăr.
Cartea este, de fapt, extinderea unui articol publicat de H-R. Patapievici despre Mihail şora în 1996, autorul deplângând defectul non sequitur din cultura noastră, adică acela de a lăsa fără continuare ideile importante şi marcante. Non sequitur înseamnă aici deopotrivă faptul că ideilor majore enunţate în cultura românească nu le urmează... nimic şi că aceste idei sunt lipsite de consecinţe, de studii sau cercetări care să le dezvolte ulterior.
Succesiunea neîntreruptă, care există în culturile cu tradiţie în Europa, lipseşte la noi, iar acesta este defectul esenţial care blochează maturizarea spaţiului cultural românesc. Patapievici reia parţial argumentul lui Ion Codru Drăguşanu, acela că o cultură fără continuitate, bazată pe ruptură şi hiatusul repetat este condamnată, iar atemporalitatea în care se complace cultura autohtonă nu face decât să adâncească problemele generate de discontinuitate.
În alt sens, ideile de la care porneşte Patapievici se întemeiază pe consideraţiunile lui Fundoianu, pentru care cultura română este tarată de veşnica rămânere în urmă faţă de un epicentru ideatic care a fost Franţa; pe discursul lui Ionescu din „NU”, pe urmele căruia descrie cultura noastră drept una „second hand”, ori pe afirmaţia lui Culianu, pentru care cultura română pur şi simplu „nu există”. Tezele acestea aparent radicale sunt extensii ale formulărilor date de un Rădulescu-Motru sau Drăghicescu. Întrebarea este neschimbată: are cultura noastră un suflet aparte şi dacă acesta există, care este natura lui? Sau, dacă există o psihologia a poporului român, dacă putem vorbi despre o formă mentală specifică acestui grup, atunci cum ar trebui să o descriem.
Răspunsul lui Patapievici este porneşte de la premiza că, în spaţiul românesc, „ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon”, spune autorul. Cultura română, crede Patapievici, este alcătuită din opere-fantasmă, producţii care influenţează comunitatea autohtonă după ce a încetat destinul lor cronologic. Aici exemplu invocat este acela al ţiganiadei lui I. B. Deleanu, care a stat mult timp în manuscris şi care a intrat în cultura „generală” după mai multe decenii de la realizarea ei, când interacţiunea cu autorul are imposibilă. Acelaşi lucru este valabil pentru opera lui Dimitrie Cantemir sau pentru scrierile şcolii Ardelene. Trăim într-un spaţiu cultural bazat pe „reconstituiri”, pe „recompuneri” incomplete, iar un alt exemplu folosit, acela al lui Brâncuşi, care ar fi rămas un marginal fără lansarea sa în spaţiul francez, sugerează că există o dependenţă de centrele exogene. O altă dependenţă despre care vorbeşte autorul este aceea faţă de un mediu intelectual care generează „un minorat” cultural.
Lipsa tradiţiilor de cercetare, absenţa unei competitivităţi profesionale în mediul intelectual de la noi, lipsa de discernământ între ideile generale şi cele particulare sunt toate simptome adevărate ale unei boli al cărui nume HRP încearcă să îl identifice.
În acest context, una din întrebările pe care ar trebui să şi le pună cititorul este aceea dacă nu cumva „igiena culturală” pe care o propune HRP culturii române nu este şi ea utopică, fiind întemeiată pe o încredere într-o cultură care nu este „la locul ei” aici?
Patapievici vorbeşte de prea multe ori despre intenţionalităţi niciodată prezente în spaţiul autohton, despre ele putându-se vorbi doar ca despre nişte bune-intenţii sau ca despre nişte dezirabile şi chiar fictive potenţialităţi. Aici „aducerea la adevăr” a culturii române (aşa cum transpare din subcapitolul despre Maiorescu şi teza formelor fără fond) devine ea însăşi o utopie.
Cu toate acestea HRP se străduieşte de mai bine de un deceniu să urnească – uneori chiar de unul singur - „carul” culturii române. Metafora pe care o utilizează atunci când vorbeşte despre modelul culturii „roţii”. Deşi, aparent, argumentaţia pare a unui sceptic, Patapievici vorbeşte cu dragoste despre acest spaţiu cultural, una din metaforele folosite fiind (paradoxal împrumutată din discursul misticii autohtoniste) aceea a grădinii. „Cultura română este o grădină fără relief care lâncezeşte fără relief pe mâna grădinarilor autohtoni, şi care se animă luxuriant pe mâna grădinarilor occidentali”.
Din aceeaşi încredere, uneori naivă, în posibilitatea de corectarea a acestor „vicii”, HRP enunţă patru criterii absolut necesare schimburilor culturale: continuitatea, obiectivitatea, libertatea, impredictibilitatea şi principiul masei critice. Numai că toate aceste principii, mai mult decât necesare, cum ar fi regula participării democratice la dialogul public – bazată pe unul din miturile liberalismului triumfant al sfârşitului de mileniu, credinţa în valorile pieţei libere a ideilor, descinzând din cel mai pur spirit al lui Adam Smith – au ca fundament valori ce lipsesc spaţiului intelectual de la noi.
Conţinutul ideologic al abordării lui HRP – niciodată ascuns sau voalat – nu îi permite acestuia de multe ori să iasă din logica propriului demers. Fiind atât de prins în discursul şi mitologia antreprenoriatului triumfant şi în mistica libertăţii ca panaceu universal, autorul nu poate să vadă dincolo de mecanismul economiei politice libertariene. Fie şi numai absolutismul răspunsurilor „perfecte” al liberalismului ar trebui să ne ridice mari semne de întrebare.
Este posibilă o cultură românească „bine rânduită”, un spaţiu în care se fie posibile modele bazate pe ierarhii ale valorilor, întemeiate pe adevăr? Putem să vorbim despre normalitate într-o cultură fundamentată pe isterie şi pe coterii intelectuale, sunt acceptabile modelele „structurate“ într-un cadru ideatic guvernat de subminarea modelelor? Disciplină, „humus nutritiv” intelectual, sunt aceşti termeni viabili într-un context nereceptiv la astfel de noţiuni? Nu cumva chiar promotorii acestui gen de abordări fac parte dintr-o oligarhie cultural-intelectuală care beneficiază de viciile pe care le „înfierează”?
Acest volum, chiar dacă reia câteva din articolele apărute în presa culturală de la noi în ultimii ani, reuşeşte să producă un context coerent pentru argumentarea sobră, făcând dintr-o suită de articole disparate, un volum coerent, cu o logică şi o construcţie ideatică remarcabile, marcă incontestabilă „HRP” (iată, în acest sens Patapievici demonstrează că liberalismul comercial funcţionează perfect!)