O telenovela socialista - Sunt citit, deci exist (2)

Claudiu Turcuş, Observator cultural, nr. 670/ 3013, aici link http://www.observatorcultural.ro/Amintiri-postideologice-din-copilarie*articleID_28511-articles_details.html

Amintiri postideologice din copilărie

Cei care i-au urmărit biografia intelectulală ştiu că Doru Pop este mai degrabă un erudit decât un speculativ. Fie că scrie savant despre filosofia vizualului în modernitate sau decodează mecanismele ideologice ale mass-media ori încadrează Noul Cinema Românesc în istoria filmologiei europene, omul e blindat conceptual. Argumentarea lui e de sorginte anglo-saxonă, „dicţiunea ideilor” – vorba lui Mircea Martin – se manifestă pe orizontală, adică prin claritatea şi cursivitatea demonstraţiei, nu prin stilizarea cu orice preţ a expresiei, conturând profilul unui cerebral, a cărui dispoziţie tonifiantă e completată de o documentare solidă.

Pe de altă parte, Doru Pop devine un cititor/spectator tranşant, vag histrionic, abia pe propriul blog, când nu-i place vreun film, vreo carte, iar când se întâmplă să semneze articole riguros-sarcastice despre politica dâmboviţeană – vă recomand două din Observator cultural: cel despre fiorii dreptei & cel despre eşecul lui Adrian Papahagi la alegerile parlamentare – se-nfurie adesea. Dar până şi-n aceste cazuri, să le numim lacaniene, francheţea virilă dizolvă orice urmă de resentiment.

Pentru a încheia acest crochiu oricum imperfect aş spune că Doru Pop apare, printre transdisciplinarii de rit nou (deşi nu grăieşte în limba lor de lemn), un soi de scholar fervent, dilematic specializat în deschideri culturale, iar printre liberalii neînduplecaţi capătă conturul unui conservator de stânga. De fapt, acest domn respectabil şi neobosit are ceva dintr-un adolescent cu principii ferme. Îl cuceresc definitiv iluziile pe care le deconstruieşte asiduu, doar pentru travaliul de a le recompune.

Odisee tristă, dar plină de umor

O asemenea iluzie terapeutică este şi primul său roman, O telenovelă socialistă, recent apărut la Cartea Românească. Titlul e înşelător, adică vădit comerial. Ultima referinţă cere-mi vine în minte, pe filonul acesta al jocului naratologic cu genul minor, este masivul roman al lui Stelian Tănase, Maestro. Subintitulat „o melodramă”, aceea era o poveste ce îşi propunea să construiască rafinat o ţesătură romanescă în ghergheful prozei de consum: neinţiaţii să urmărească fără fandoseli trama vulgar-burlescă, eventual să lăcrimeze sau să se revolte, iar devoratorii de literatură înaltă să guste burghez referinţele culturale şi o întreagă reprezentare a tranziţiei româneşti. Dacă ar fi tăiat jumătate de roman, iar pe cealtă dacă ar fi rescris-o, Tănase ar fi izbutit, fără îndoială, performanţa. Din păcate, în acea formă, Maestro rămâne doar o melodramă complicată.

Neavând orgoliul romancierului total – fiind mai aproape, oricum, în cadrul generaţiei, de autorul Rădăcinii de bucsau decât de Lucian Dan Teodorovici sau Filip Florian – Doru Pop nu joacă la două capete. Sau, cel puţin, nu în sensul ilustrat mai sus, adică al convenţiei literare. Termenul important din sintagma titlului pare cel secund. Numai că, odată stabilit aspectul, devine mai complicat căci telenovele socialiste nu prea există. Cum nu exista, de pildă, decât în mintea şefilor de partid, economie socialistă. Prin urmare, ilustrează romanul lui Doru Pop un gen imposibil? N-aş zice nici asta, însă sugestia de pe copertă e importantă: anularea reciprocă a celor doi termeni poate sugera că accentul nu cade nici pe structura epică, nici pe contextul story-ului.

Dar dacă o asemenea decodare riscă suprainterpretarea, lectura efectivă ne convinge că aşa stau lucrurile. Alegerea registrului nu-i nici ea întâmplătoare. Aflăm din prima pagină că întreg romanul nu-i altceva decât manuscrisul unui tată, un fel de moştenire narativă menită „a reface comportamente absente şi a rememora emoţii pierdute”. Prin recursul la acest hiperutilizat artificiu de contrucţie, Doru Pop îşi înscrie naratorul în convenţia mărturiei. Numai că – iar acest aspect devine esenţial – povestea paternă despre copilăria/adolescenţa deopotrivă aurorală, picarescă, traumatizată, într-o familie răvăşită şi într-un univers cenuşiu, dar magic, nu-i marcată de ambiţii critice sau mitologizante. Dacă există încrâncenare, şi există, ea aparţine unei interiorităţi care înţelege doar parţial ce i se întâmplă. E, aşadar, nu mărturia asupra unei epoci, cât mărturia explozivă, copleşitoare, burlescă a unei vieţi. Odisee juvenilă, marcat freudiană, tristă, dar plină de umor, nicidecum frescă socială.

Socialismul, o carcasă

Între cele două borne afective apăsătoare – tatăl absent şi mama încă acolo – se derulează viaţa magnifică, înduioşătoare, trepidantă şi fericită a unui copil „născut dintr-o îndârjire” în vremea inundaţiilor din anii şaptezeci. Fireşte, erau inevitabile anumite detalii de sociologie a epocii. Cafeaua nechezol, specificul jocurilor socialiste, viaţa de blocatar provincial, violenţa propagandei, descoperirea subversivă a Beatles-ilor şi a resurselor pornografice, funcţionarea CAP-urilor etc. compun o scenografie inerentă, un soi de carcasă a mizanscenelor. Dar modul în care se situează individul în această matriţă cumva universală, compusă din decantarea clişeelor identitare, abia asta contează cu adevărat. Aleg un singur exemplu percutant. Se ştie, în socialism nu se găsea ciocolată. O rememorare suficientă, deci, pentru a mai înfăţişa încă odată cât era de cumplit pe atunci. Însă prozatorul ocoleşte capcana, folosind pretextul consumului de Cavit, pentru a obţine un altfel de efect. Suntem aproape de jumătatea romanului, am parcurs împreună cu naratorul filmul unei copilării socialiste pline de farmec, Doru se pregăteşte să devină un adolescent eruptiv, dar neocolit de candoare, un viitor leader vulnerabil; relaţia afectivă cu bunicii e conturată pozitiv, relaţia cu mama emană o tensiune teribilă. Protagonistul îşi pierduse de mic tatăl – înjunghiat de un maramureşean –, iar tatăl surogat nu era deloc o promisiune (cel mai tare îl deranjează pe copil că poartă hainele titularului răposat, fiind în permanenţă beat). După un prolog funny despre prefăctoriile sale de bolnav închipuit, dispus să însceneze nenorocirea doar pentru a primi tableta albicioasă, naratorul evocă o secvenţă întrucâtva dostoievkiană: răvăşită, fără sprijin, grăbindu-se buimacă să prindă trenul pentru a-şi comemora bărbatul de ziua morţilor, mama e hărţuită de fiul încăpăţânat căruia puţin îi păsa de ritualul aducerii aminte: „«Îţi iau în drum spre gară», m-a asigurat mama, care şi-a apucat bagajele, a smuls smocul de crizanteme din vază şi m-a scos pe uşă, udându-mă cu apa ce picura din tulpinile florilor de mormânt. Ne-am îndreptat în fugă spre tren. Pe drum am oprit la o farmacie, unde a negociat îndelung cu vânzătoarele, după care a ieşit, desfăcând din mers pachetul şi mi-a înfundat în gură o jumătate de tablă. Apoi m-a apucat de încheietura mâinii şi am pornit mai departe, în alergare spre gară. Nu mi-am terminat mestecatul nici când am stat la coadă la bilete şi nici când am fugit peste şinele de tren, spre linia 5, numai pentru a vedea vagoanele cum se îndepărtează din staţie fără noi”.

Dedublarea subtilă a naratorului are meritul de a cuprinde deodată şi perspectiva îndărătnică a copilului şi împovărarea mamei copleşită de responsabilităţi, cumva brutală, protectivă şi disperată. De asemenea, alte secvenţe memorabile precum cea sinestezică a furtului de legume din curtea gostatului sau cea caleidoscopică, bulgakoviană, a călătoriei cu misteriosul tramvai roşu orădean permit accesul în psihologia extatică sau tulburată a copilului, prin intermediul unei voci distant reflexive ce pare a se maturiza pe parcursul diegezei.

Faptele se adună, dar memoria nu se structurează, ci se încheagă. E un principiu al acumulării tensiunii mocnite, nu al sintezei retrospective. Înţelegem asta abia către final, când figura finului Rebeleş – un personaj cheie, dar insuficient conturat narativ, „stăpânul lumii” pentru Doru, unicul din sat care avea şaretă, adevăratul său model patern – capătă densitate. Acesta e singurul care-l înfruntă pe tatăl vitreg, cel care nu are nevoie decât de o vizită punctuală în familia aproape destrămată pentru a regla conturile. Romanul se încheie patetic, cu o succintă referinţă la înmormântarea finului Rebeleş, altfel un muieratic cu poante derizorii, însă un agent pitoresc al iluziei echilibrului.

Roman trăit, iar nu făcut, plin de experienţe netransfigurate, fără a rămâne totuşi pe de-a-ntregul brute, cu o perspectivă nici complet ironică, nici căutat nostalgică, deloc melancolică, însă infuzată de un comic empatic, O telenovelă socialistă propune un existenţialism postideologic, un fel de program indirect etic al autenticismului. Nu mă pot abţine – luaţi-o ca deformaţie profesională! – să nu-l citez pe Norman Manea: „Nu suntem doar catastrofe colective, nu suntem doar produsul unei familii sau al unui mediu sau al unei religii sau al unei răni şi repudieri […] diferiţi unul de altul, suntem mai mult decât atât, mai mult şi altceva”. Sunt sigur că Doru Pop subscrie.

O Telenovela socialista - sunt citit, deci exist (1)

Alex Goldiș, România literară, nr. 14/ 2013 (link aici - http://www.romlit.ro/socialismul__la__pop)

Socialismul (à la) Pop

Una dintre surprizele acestui an în materie de proză vine de la Doru Pop, conferențiar la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj și autorul mai multor studii despre media. Spun surpriză pe de o parte pentru că niciuna dintre calitățile eseistului și ale cadrului didactic nu transpar în literatură (așa cum se întâmplă adesea) și, pe de altă parte, pentru că volumul se dovedește a fi altceva/ mai mult decât îl recomandă coperta. Titlul, O telenovelă socialistă, e neinspirat și a fost ales, probabil, din rațiuni comerciale, ceea ce înseamnă că, după Născut în URSS, Băiuțeii, Cartea roz a comunismului sau Sunt o babă comunistă!, „epoca de aur” a devenit un subiect profitabil pe piața ideilor literare.

E drept că, măcar din unghiul surprinderii burlești-umoristice a cotidianului comunist, cartea lui Doru Pop vine în siajul celor de mai sus. Acțiunea, relatată tot la persoana întâi, mustește de detalii „socialiste” care de care mai savuroase, relatate vioi, când cu inocența copilului, când cu malițiozitatea adultului. Cartea are un ritm trepidant și, deși e compusă din micro-narațiuni ce pot fi citite și separat, ea pare a fi fost scrisă dintr-o singură suflare. Fără a-și pierde timpul cu teorii metafizice despre rostul existenței, „Doru” încearcă să-și elucideze retrospectiv, într-o parodie de Bildungsroman, sensul maturizării și „secretul masculinității”: „Asta am făcut în toți acești patruzeci de ani. Am căutat pretutindeni bărbăția. Am încercat să aflu ce înseamnă să fii bărbat și am eșuat de fiecare dată. Am pierdut tată, bunic, tată vitreg, unchi, veri și prieteni. Dar bărbăția n-am găsit-o”. A regăsit, în schimb, gustul unei lumi pierdute, în care iluziile socialismului făceau casă bună cu iluziile copilăriei. Căci, dacă pentru Vasile Ernu filtrul copilăriei reprezenta un pretext pentru construirea unui discurs de tip nostalgic, romanul lui Doru Pop renunță la orice fel de tezism. Titlul n-ar trebui să înșele: O telenovelă socialistă nu mai reface, ca Născut în URSS, datele unei copilării socialiste, ci spune povestea copilului universal – plasată în comunismul românesc din anii ʼ70-ʼ80.

E drept că pasajele în care „interesele” naive ale copilului se ciocnesc violent de „misiile” majore ale Partidului sunt pline de culoare. În loc să se pregătească asiduu, ca alți tovarăși de vârsta lui, pentru a deveni „a working class hero”, micul Doru e un mini-disident fără program, chiar și numai pentru că atentează mereu la „bunuri obștești” din GOSTAT, reșouri nefinisate sau monede din cabinele telefonice publice. Nici modelele morale nu sunt extrase din imaginarul socialist, ci, vai, tot din cultura pop. Adolescentul se uită la filme cu Bruce Lee și Arnold Schwarzenegger, își pilește dinții să semene cu John Lennon sau își occidentalizează frizura cu lapte pe post de gel. În cuvintele lui, „cu toate că nu știam cine eram, știam cine voiam să fiu”. De un haz nebun, căci narațiunea lui Doru Pop îmbină autoironia fină cu stilul cel mai mucalit, sunt pasajele despre concursul de reciclare sau despre schimbul de ilustrații pornografice. Acestea din urmă nu se vindeau aleatoriu, ci, explică cu mult tact prozatorul, conform unor reguli cunoscute de toată lumea și respectate cu strictețe: „O poză din partea cu dezbrăcatul te costa cinci lei, tocmai atunci apăruseră fisele de aluminiu de cinci lei, ceea ce făcea foarte simplă tranzacționarea de pornografie. Până ajungeai la secvențele cu adevărat importante, unde cetățenii mustăcioși le spuneau domnișoarelor «che bella ficina stretta hai”, prețul creștea exponențial, direct proporțional cu numărul de poziții în care se aflau personajele. Gemenii nu erau lacomi, erau dispuși la schimburi. De exemplu, dacă aveai ceva imagini decupate de prin reviste iugoslave, aveai șansa unei diversificări, se făceau schimburi de «unu la unu», respectiv «țâțe și buci, pentru țâțe și buci», fără nici un fel de excepții de la regulă. În plus, nu se acceptau poze din revistele de la noi, indiferent dacă erau din Cinema-uri sau din alte reviste de modă ori de film din anii ʼ70, când mai găseai câte o Lolobrigida sau o Brijibardo mai despuiate”. Romanul e plin de astfel de dări de seamă, imposibil de exemplificat în spațiul unei cronici. Ce trebuie subliniat, în schimb, e ritmul extrem de alert al romanului. Nicăieri nu se oprește naratorul pentru a formula teze abstracte sau pentru a împărți, apodictic, în bune și rele, valorile acestei lumi. Din punctul de vedere al respingerii sentimentalismului și al aurei metafizice, cartea e tot ce poate fi mai îndepărtat de stilul propriu-zis telenovelistic. Retorica e directă și frustă, lipsită cu totul de fasoane livrești sau edulcorante à la Filip Florian. Prin transcrierea nudă a acțiunii și a limbajului de mahala (cartier?) din comunism, Doru Pop e mai apropiat, în schimb, de Dan Lungu din zilele lui bune, dinainte ca prozatorul să scoată socialismul romanesc la export. Singurele momente „didactice” sunt intermezzo-urile de înțelepciune neaoșă ale finului Rebeleș, decupate de prozator contrapunctic, în momente de detensionare a acțiunii. În rest, narațiunea lui Doru Pop e pusă permanent pe fast forward, transformând o epocă „în care nu se întâmpla nimic” într-o lume densă și vie, cu aspect de benzi desenate.

Probabil că cea mai mare reușită a romanului rămâne, însă, scăldarea așa-ziselor comuniste în apele mai largi ale „general-umanului”. Deși, numit atât de bombastic, el nu se lipește nicicum imaginarului terre-a-terre din O telenovelă socialistă. Fără a lăsa urâtul sau nostalgia să pătrundă decât rareori, prin crăpăturile acestei lumi extrem de compacte – galopul narațiunii e, fără îndoială, o formă de terapie –, prozatorul scrie pasaje remarcabile despre formatorii săi, personalități bine conturate. Micul Doru are, în același timp, mai mulți tați și mame. Bărbații sunt, cel mai adesea, modele de tandrețe – începând cu Tătica, cantorul-Tarzan, cu puternicul unchi Lelu și încheind cu miștocarul naș Rebeleș. În schimb, „mamele”, leoaice, se întrec în a aplica o educație cât mai severă adolescentului. Câte o scenă familială care amestecă delicatețea cu cruzimea dă seama de întreaga capacitate a prozatorului, pe cât de bun și jovial povestitor, posesorul unui umor irezistibil, pe atât de grav (și, cum să zic, impudic) observator al dramelor de zi cu zi. Iată cum e descrisă o vizită la apriga nașă Sanda acasă, cu câteva zile înainte de moartea femeii: „După una dintre partidele de table pe care le-a câștigat, mi-a făcut semn că are nevoie de oliță. Am privit-o rușinat, iar ea a clipit înțelegător. S-a așezat liniștită pe spate, i-am desfăcut capotul și i-am ridicat pijamaua. Carnea îi stătea moale pe oase și petele care se formaseră de-a lungul venelor arătau starea în care se afla […] Am împins încet oala metalică, de fapt o tigaie cu bot ascuțit și bont, sub fesele ei crâmpoțite de boală. Și-a făcut nevoile și s-a uitat rugător la mine. Trebuia să o șterg. I-am ridicat puțin trunchiul și am luat hârtia igienică între degete. Atunci am simțit cum pubisul ei emana, chiar și așa, chiar și acolo, o putere, o forță și o energie care nu veneau din carne, care nu veneau din trup. Aceea era femeia pe care o iubisem și o respectasem toată viața”.

De altfel, pe măsură ce avansăm în roman (și eroul se maturizează) nu doar iluzia socialismului glorios e lăsată în urmă, ca una dintre nenumăratele iluzii ale copilăriei, ci și iluzia sensului ultim al lumii. Umorul se transformă pe nesimțite în sarcasm și ură, iar molipsitoarea bună-dispoziție lasă loc depresiei. Încă un semnalment, acesta, că nici măcar în sens (auto)ironic Doru Pop n-a scris o telenovelă, ci un roman complex, capabil să alterneze sensibil registre și să modifice așteptări. O primă carte de proză pe lista mea scurtă de anul acesta.