Din manualul de romgleză: Cine face istoria?

Istoria este un cuvânt ciudat și complex, care, deși este moștenit de majoritatea limbilor europene din latină, inclusiv în unele limbi slave, provine din greacă. În antichitate histōr însemna judecător, iar historein însemna a depune mărturie, chiar legală cu privire la unele evenimente și, prin extensie, a investiga. Cartea lui Herodot se numea chiar Historíai, adică „Investigații despre trecut”.

Romanii au preluat termenul așa că a ajuns și în engleză, cuvântul fiind împrumutat pe filiera francezei medievale, unde cronicile și consemnările oficiale erau denumite estoire. De aici a mai fost doar un pas până când englezii au inventat expresia „a face istorie” (to make history), ea fiind consemnată abia pe la 1862.  

Împrumutată și de către nătărăii de la noi, așa cum apare în știrea romglezească despre modelul Spring al producătorului autohton de automobile, care „a făcut istorie în Europa de Vest”, această expresie este la fel de improprie pentru limba română ca și numele acestui automobil pentru istoria dacilor.

Mutația Istoriei mari spre istorioarele mici se poate datora și faptului că americanii au o istorie de numai câteva sute de ani care, comparată cu Istoria milenară a Europei și a Asiei, este minusculă. Poate de aceea în engleza americană există tot felul de „istorii” mărunte. Chiar un pacient poate avea o „istorie” medicală (medical history), iar antecedentele medicale sunt descrie ca fiind „istorie de familie” (family history).
„A face istorie” a ajuns să însemne în engleză a excela într-un domeniu, a doborî un record sau chiar a te depăși pe tine însuți. De exemplu cercetătorii care au descoperit structura ADN-ului „au făcut istorie”, nu pentru că „au intrat în Istorie”, ci pentru că au făcut ceva ce nimeni nu a mai reușit până atunci. Prin urmare „to make history” poate să însemne a face ceva care este foarte important sau care va fi amintit ca parte a istoriei, care te poate face faimos.
Mai mult, engleza asociază verbul „a fi” cu istoria (to be history), astfel că ceva poate „să fie istorie” (you are history if you lose), adică poți deveni irelevant sau nu mai ești important pentru cineva (he is history to me). Această transformare a Istoriei cu literă mare în „istoriile” cu literă mică, nu este incompatibilă cu limbile romanice. Așa cum engleza a transformat „history” în „story”, și italienii au cuvântul storia, pentru orice poveste romanțioasă, pentru povești inventate. Chiar și în română „a face istorii” înseamnă a inventa minciuni, a debita tot felul de lucruri.
Adevărata neînțelegere decurge din semnificația „istoriei” la englezi, unde cuvântul „history” are și un sens aberant, respectiv poate să descrie orice acțiuni sau evenimente, chiar și idei, care ar putea avea un impact asupra viitorului. Astfel istoria nu se mai referă doar la trecut, așa cum ar fi natural, ci devine și ceva ce poate fi făcut în viitor. De aici și problema cu asocierea între verbul „a face” și istorie. Incongruența româno-engleză este acea că noi definim istoria ca o ramură a științei care se ocupă cu trecutul. Prin urmare, dacă istoria reprezintă trecutul umanității, suma faptelor derulate anterior momentului actual, sau se referă la evenimente ce țin de memorie, de posteritate, nu putem „să facem istorie”. 
Putem doar să facem pe proștii sau să facem istericale lingvistice. Istoria, însă, se face singură.