Despre „glamourizarea” războiului

Revista Vogue a publicat recent o serie de fotografii cu Olena Zelenska, soția președintelui Ucrainei. Ipostaziată singură, alături de soțul ei, dar și pe fundalul unor imagini cu aparate de luptă, doamna Zelenska a beneficiat de serviciile fotografice ale celei mai importante artiste contemporane, Annie Leibovitz, autoarea unor celebre imagini cu vedete, politicieni sau sportivi. Desigur, doamna Zelenska este frumoasă și curajoasă, dar „glamourizarea” războiului este reprobabilă și face parte din arsenalul capitalismului.
Așa cum demonstra David Shields (War Is Beautiful: The New York Times Pictorial Guide to the Glamour of Armed Conflict, PowerHouse Books, 2015), care a analizat peste 1000 de imagini din foto-reportajele realizate de New York Times timp de un deceniu, industria media americană are o lungă experiență în „glamourizarea” războiul. De la conflictul din Vietnam (58.000 de americani morți), la cel mai recent din Afganistan (peste 7.000 de soldați americani morți), imaginile cu războiul apărute în reviste ca Times sunt, după cum afirmă Shields, o lungă „paradă militară cu imagini frumoase”, care reprezintă luptele armate, moartea și distrugerile într-o formă dezirabilă și chiar atrăgătoare. Shields identifică o serie de tropi vizuali recurenți, mulți preluați din pictura clasică (cum este Pieta) sau portretistică, altele asociate cu imaginile religioase cu valoare aproape idolatrizatoare sau cele care normalizează conflictul (Locul de joacă, Paternitatea). Însă în spatele tuturor acestor forme de „frumusețe atroce” se află, nevăzute, sutele de mii de victime, zecile de mii de morți și tragedii nenumărate. 
În societatea capitalismului de spectacol, „glamourul” a devenit sinonim cu viața extravagantă a vedetelor, cu fericirea, exotismul și luxul. Însă cuvântul „glamour”, cu prescurtarea „glam”, este un termen inventat prin alterare în engleza scoțiană unde, pe la 1700, scoțienii a transformat gramatica (grammar) în „glamer”, însemnând „vrajă” sau „putere magică”. Așa cum highlanderii scoțieni erau uimiți de cunoștințele englezilor despre limbă și limbaje, care pe-atunci li se păreau uimitoare, și tehnicile contemporane de promovare au ajuns să fie sinonime cu „fascinația iluzorie”, cu „atractivitatea magică” a imaginilor din mass media.
Fotografia „glossy” și revistele de modă sunt azi vârful de lance al „glamourizării globale”, împreună cu filmele și programele de televiziune ori cele de tip „reality-show”, în care existența fetelor Kardashience este prezentată într-o manieră fascinantă, capitalismul pune în scenă spectacolul deșănțat al bogăției. Datorită „glamourizării” frumusețea și fericirea sunt asociate cu puterea economică sau politică. 
Așa se face că felurite staruri de cinema, fotomodele bulimice, neveste bogate cu soți octogenari, cântărețe și cântăreți fără talent, dar prelucrați prin bisturiu, diverși artiști degenerați și câteva curtezane trecute prin operații vaginale compun o pojghiță fină de glamour cu care capitalismul se acoperă aidoma foiței de aur care învelește un lemn cariat.
Plin de lustru (gloss) și fast (glitz), glamourul este o iluzie colectivă cu care ne hrănește societatea de consum. Elitele capitalismului mondial constituie noua aristocrație a glamourului, ele pun pe scena globală a imaginației noastre colective un spectacol gratuit și fals. Glamourul populează fanteziile și visurile oamenilor moderni, arătându-ne ce înseamnă să fii dezirabil, învățându-ne ce trebuie să ne dorim și stimulându-ne iluziile imposibile.
Din păcate unul dintre mecanismele cele mai importante ale glamourului este militarizarea acestuia, ceea ce ar trebui să ne dea frisoane prin asocierea dintre conflicte și frumusețe, dintre ucidere și dorință. Și în cazul campaniei din Vogue, suprapunerea dintre imaginile sinistre ale efectelor războiului, cu imaginile glamour ale unei reviste „glossy” sunt cutremurătoare.
Într-un studiu relevant scris de Virginia Postrel (The Power of Glamour: Longing and the Art of Visual Persuasion. Simon & Schuster, 2013) demonstrează că glamourul, care este astăzi unul dintre cele mai importante trasee ale persuasiunii media, o formă de retorică vizuală bazată pe imagini totemice, a început ca o formă de manifestare a seducției militarismului, ca „glamour cazon„ sau „glamour marțial”. Imaginea femeilor a fost folosită în propaganda de război încă din cele mai vechi timpuri, dar în timpul Primului război mondial ea a ajuns la maturitate. În Statele Unite erau vândute obligațiuni de război cu ajutorul unor tinere îmbrăcate sumar (pentru epoca respectivă), băieții erau îndemnați să se înroleze prin aceleași mijloace și inamicii erau prezentați ca niște gorile care răpesc tinere seducătoare și vaporoase.
Așa cum observa și regretatul filosof al vizualității, Paul Virilio, în studiul său despre război și cinema, între tehnologia cinematografică și operațiunile militare există o legătură aproape malignă. De fapt războiul însuși este o artă a iluziei și a spectacolului, înainte de a fi o formă de confruntare fizică este o luptă a imaginației. Așa cum scria regretatul teoretician, de aceea există expresii precum „teatru de operațiuni” sau „teatru de luptă”, pentru că adevărații conducători de armate știu că o mare parte din conflicte sunt câștigate pe scena minții semenilor lor. Virilio analizează cu mare profunzime legăturile dintre industria războiului și industria cinematografică, filmele fiind perfect integrate în mașinăria de război, de la relația dintre industria de armament nazistă și studiourile UFA, la propaganda de război a producțiilor occidentale. Mulți dintre marii regizori (printre aceștia John Ford) ai lumii au fost angajați direct în conflictele militare. Chiar termenii pe care limbajul cinematografic anglo-saxon îi folosește (shot - to shoot) sunt proveniți din discursul militar, ochiul și pușca funcționând într-o „armonie fatală”. 
Azi e tot mai nocivă este transformarea războiului în divertisment, filmări cu drone ucigând oameni, scene de luptă transmise pe Youtube, bombardamente prezentate ca fiind un spectacol și un amuzament facil. La fel de dezgustătoare este înfrumusețarea războiului care e un instrument de profit în producțiile cinematografice hollywoodiene, cel mai recent exemplu fiind „blockbusterul” Top Gun: Maverick.
Deși seducția vizuală și industria glamourului au fost mereu „încorporate” în efortul militar când au avut loc războaie, așa că nu trebuie să ne surprindă că apariția „pictorialului” cu doamna Zelenska (de fapt pictorialul este revista, nu seria de fotografii) coincide cu campania de propagandă a Ucrainei în Statele Unite și vizita „primei doamne” de la Kiev la Washington. Zelenska este fără îndoială parte integrantă a persuasiunii globale pe care regimul soțului ei a activat-o din primele ore ale conflictului militar cu Rusia. Familia președintelui Ucrainei, a cărei avere este estimată la 30 de milioane de dolari (conform datelor Forbes) nu este nici săracă, nici austeră. Cu o mică vilă în Italia, cu un hotel de 5 stele în Georgia și cu încasări regulate din partea Netflix pentru serialul al cărei scenarist a fost și doamna Zelenska (prin compania Kvartal 95), șeful statului ucrainean și soția lui nu sunt „oameni simpli”, așa cum vor să ne arate fotografiile tandre ale cuplului în biroul președintelui. Cei doi sunt versați în tehnicile de realizare a unor imagini de televiziune „șarmante”, știu prea bine cum „servești poporul” cu televizorul. Una dintre cele mai stranii imagini este chiar cea de pe coperta revistei „glossy”, unde Zelenska este decupată dintr-un cadru mult mai larg. Deși pare să fie o femeie „normală”, soția președintelui ucrainean este de fapt păzită de un militar și încadrată de saci de nisip anti-glonț. Vedem aceeași glamourizare a violenței în fundalul imaginii în care Olena, îmbrăcată într-un pardesiu comun, e înconjurată de bărbați cu pistoale mitralieră americane și cu rămășițele unei aeronave.
Aici articolul din revista Vogue: https://www.vogue.com/article/portrait-of-bravery-ukraines-first-lady-olena-zelenska

Măi, dragă animalule romglez

Există multe expresii idiomatice specifice limbilor și popoarelor care le inventează și care au un potențial aproape totemic. Avem relații diferite cu animale diferite, chiar dacă unele metafore animaliere sunt comune mai multor culturi. De exemplu și în română spunem „am fluturi în stomac” pentru emoțiile pozitive sau negative resimțite și de englezi - to get butterflies in your stomach. La fel spunem că cineva se deplasează „cu pas de melc”, expresie ce poate fi regăsită în engleză în forma „at a snail’s pace”.
Numai că unele expresii sunt intraductibile, după cum se vede din știrea care ne anunță că „ucrainenii sunt un animal diferit acum”. Problema e că, în momentul când atașăm calitatea de „animal” unui om, așa cum făcea tovarășul Iliescu când spunea „măi, dragă, animalule”, îi conferim un sens peiorativ. Devine evident că ucrainenii nu s-au transformat după invazia rusească în „alte animale” și că doar speciile de jurnaliști neevoluați de pe plaiurile noastre folosesc formule romglezești care au aspect de grohăială. 
Românii au relații apropiate cu animalele lor domestice, așa că avem expresii precum „vițelul la poarta nouă”, „nu ești cu toți boii acasă”, ori „te uiți ca la urs” sau „dai la rațe” care ne oferă o mică fereastră în „bestiarul” imaginației mioritice.
În română eticheta „ești un animal” se referă la comportamente josnice, chiar grobiene. În engleză „animal” a dobândit o conotație aparte, descriind aptitudinile speciale ale unei persoane (ca în „he is musical animal”). O altă semnificație, ca în expresia informală „no such animal”, se referă la tipologie, la tipul de comportamente sau abilități. De aceea expresia englezească „a different animal" înseamnă pur și simplu că ceva e dintr-o „cu totul altă categorie”, prin extensie este „cu totul diferit” sau e „cu totul altceva”. Cea mai bună versiune pe care o avem în română este să spunem că ceva sau cineva face parte dintr-o „cu totul altă specie”.
Diferențele se văd dacă încercăm să traducem relația intimă pe care englezii o au cu pisicile. După cum ar trebui să știe oricine a trecut prin orele de engleză de la școala primară, expresia „raining cats and dogs” nu înseamnă căderi torențiale de animale de companie, ci o ploaie zdravănă, „plouă cu găleata” cum zic românii. Desigur, pisica are conotații de tot felul în engleză, care sunt intraductibile, la fel cum a fi prins „cu mâța-n sac” de la români, nu devine „with the pussy in the bag”, ci „caught red-handed”. Dimpotrivă, așa cum se vede dintr-o altă veche expresie din Albion, cum este „to let the cat out of the bag”, în mintea englezilor dinamica pisicească este tocmai pe dos. Expresia nu înseamnă să scapi o pisică din geantă, fie ea și Louis Vuitton, ci să scapi un secret din greșeală, să te dai de gol sau să dezvălui ceva ascuns. După cum și românul „trage mâța de coadă”, englezii mai zic și „look what the cat dragged in”, care nu înseamnă un cadou adus de o pisică, ci este o expresie de dezgust față de interlocutor.
La fel sunt „to open a can of worms”, care nu are de-a face cu viermii și nici cu conservele, ci cu mult mai civilizata „cutie a Pandorei”, a cărei deschidere provoacă neplăceri; nici „wild goose chase” nu este vânătoare de gâște sălbatice, ci urmărirea unor scopuri imposibil de atins, similar cu acei cai „verzi de pe pereți” care aleargă pe la noi, ori „get your ducks in a row” nu presupune adunarea rațelor în șir indian, ci punerea treburilor în bună ordine.
E relevant și că engleza americană are multe expresii idiomatice legate de cai și călărie. Așa este „to horse around”, care înseamnă a te hârjoni, a te juca agresiv. O altă expresie specifică este „hold your horses”, care nu presupune ținerea cailor în fața barurilor din Vestul sălbatic, și nici ținerea în frâu, ci este un îndemn la răbdare, cum ar veni să nu sari ca fata mare la măritat. Tot din imaginarul cowboyesc e extras și „shooting fish in a barrel”, care nu are conotații pescărești, ci descrie o situație simplă în care ceva e atât de ușor încât ai putea să iei din gura unui copil. 
Desigur, așa cum americanii n-au auzit niciodată de „Paștele cailor”, nici în română nu putem traduce expresiile englezești la liber, pentru că astfel de traduceri sunt de râsul curcilor (ca să zic așa). De exemplu „I’ll be a monkey’s uncle”, nu descrie gradul de rubedenie dintre om și maimuțe, ci numai uimirea nemărginită. La fel „don’t bug me”, nu înseamnă să nu mă faci de insectă, ci descrie iritarea față de ceva, adică nu mă deranja, iar „bug off” nu înseamnă altceva decât strămoșescul „plimbă ursul”. Și cu păsările lucrurile stau diferit, pentru că atunci când englezul spune „cold turkey" nu vrea să comande  pasăre scoasă din frigider, ci se referă la renunțarea abruptă la obiceiuri și vicii. E relevant că românii spun „trece ca gâsca prin apă”, în vreme englezii se referă la rață (like water off a duck's back).
E limpede că avem metafore diferite, prin urmare de fiecare dată când are loc aglutinarea expresiilor englezești fără minte romglezii o fac de oaie.