Excurs(ie) în (post) lumea de apoi

In cel mai recent volum al său Andrei Codrescu (Ghid dada pentru postumani, Curtea Veche, 2010) ne conduce în lumea de apoi, care este de fapt lumea „post”-ismelor, adică lumea de „după” ceva, un ceva despre care de multe ori nici nu mai știm ce este. Nu e de mirare că volumul lui Codrescu este conceput ca un „ghid”, destinat unor străini prin această „lume de după”, în care ei (noi) trăiesc(im) de fapt.
Un îndrumar dada trebuie neapărat să aibă un ghid în lumea de apoi, iar Codrescu, aidoma lui Virgiliu, ne conduce prin harababura ha(des)otică a lumii moderne. El este un fel de Virgiliu răsturnat în sine însuși, rătăcit prin propriile-i fantasme - autorul se ghidează pe sine, pentru că Andrei Codrescu este dada de-a binelea, este poate ultimul dada, dovadă sunt poeziile sale. Culmea dadaismului, chiar volumul de față se vrea, nici mai mult, nici mai puțin, decât „ultima carte a lumii”, iar despre proza lui Codrescu ce să mai spun, pare scoasă dintr-o ședință de spiritism efectuată cu ectoplasma lui Breton la masă, atât este de suprarealistă.
Deși „ghidul” acesta este un poem în proză, un cântec de gestă al suprarealismului, cartea în sine este „împachetată” ca un ghid „științific” (textul este foarte bine deghizat sub măștile „obiectivității”, cu aparențe de dicționar, cu (pseudo) definiții și referințe bi(bli)ografice, dar de fapt autorul scrie un fel de „învățături” ale lui Teodosie (sau Neagoe, in fine, oul sau găina) către post-oameni.
El ne (îi/se) învață cum se trăiește o viață „dada”, iar o viață dada presupune prin excelență o existență neserioasă, la fel cum Codrescu însuși este cu totul neserios. El se auto-citează, parodiază constant și ironizează, transformă în bufonerie totul, realitatea și cultura. De fapt pentru post-omul Codrescu realitatea este un doar un pseudonim al realității, un alter-ego în care aceasta își trăiește un artificiu vital.
Scriitorul post-uman este și el un alter-eros, așa cum Marcel Duchamp era Rrose Selavie (eros c’est la vie), Lenin era Vladimiri Ilici Ulianov, Samuel Rosenstock din Moinești devine Tristan Tzara, iar Codrescu este Andrei Perlmutter. În logica dada numele este important, așa cum numele lui Tzara devine foarte relevant, cu legătură directă în argumentația lui Lacan, pentru că acesta este „numele tatălui” destituit din calitățile sale. „Numele Tătucului dada” tradus de Codrescu prin „trist în țară”, adică o țară tristă, care nici măcar nu îl menționează pe omul ce a dat naștere unuia dintre cele mai importante curente artistice ale lumii moderne, devine marcant pentru tot ce înseamnă lumea de după oameni.
Deoarece pentru post-oameni, dada e cuvântul magic, este manifestarea desăvârșită a lui anti: anti-autoritarism, anti-instituțional, anti-artă, de fapt anti-orice.
Prin urmare, un ghid post-uman este util numai pentru cine este post-uman, sau cine știe că este post-uman. Întrebarea rămâne ce mai înseamnă post-uman într-o lume Disney-ească, unde post-post-post realitatea a devenit principala noastră sursă de amuzament. Post-modernism, post-colonialism, post-creștinism, post-structuralism, post-comunism (după prăbușirea zidului Berlinului), post-liberalism (după criza economică), au mai rămas post-oamenii, care nu sunt definiți de idei, ci de gadgeturile pe care le poartă, de spațiul urban în care trăiesc de decenii fără să mai fie oameni.
In lumea tehnologică, subiectul post-uman este subiectul dezumanizat care este crescut în „culturi artificiale” (despre care vorbea Nicholas Gessler). Până și corpurile noastre sunt e-corpuri, corpuri electronice, tehnologizate și intermediate în universul cibernetic – așa se explică de ce, pentru Codrescu, roboții din Battlestar Galactica sunt mesianici, pentru că amestecul dintre cyborgi și oameni va permite apariţia unei rase care să salveze Pământul. Iar acești roboți mesianici sunt, prin excelenţă creaturi „dadaiste”. Pentru că postumanul este umanitatea fără oameni, o lume a cyborgilor și a androizilor care umblă printre noi și când ar fi autentici. Post-umanitatea este o umanitate tehnologizată, în sensul că este ieșită din setul de definiții ale standardizate ale filosofiei europene clasice și este intrată în ilogica unui nou tip de societate. O societate post-umană, aflată mereu în căutarea unui corp fără organe.
Ce este post-omul? În sens primar, post-uman este ceea ce nu mai are de-a face cu principiile umanismului, cu umanitatea așa cum era ea definită la începuturile Renașterii, pentru că acel tip de societate a încetat să mai existe. Și Ihab Hassan, în cartea sa clasică despre postmodernism, a făcut această remarcă despre postumanism, sugerând o legătură între transformările sociale și ideologice din ultimele decenii și apariția acestei noi forme de manifestare a umanului. Deși Katherine Hayles, în Cum am devenit postumani, a definit post-umanismul nu ca pe un anti-umanism sau un sfârșit al umanității, ci ca pe un început al conviețuirii dintre oameni și non-oameni, iar Fukuyama a vorbit despre efectele tehnologice asupra identității umane, spunând că noi aparținem unei tehno-umanități, care cultivă alteritatea mecanică, hibrizii și artificiile, Codrescu definește rapid și tranșant postumanismul astfel: postumanul este umanul care a pus natura între paranteze, iar cui nu-i place să-și spună postuman, să-și spună cum vrea, dar tot postuman va fi!
Post-oamenii sunt sătui de raționalismul european care a dus la asasinarea irațională a milioane de oameni. De aceea postumanii nu au nevoie de o filosofie de viață și nici reguli de comportament, pentru că a fi dada înseamnă a fi împotriva oricărei forme de comunicare, la ce bun comunicarea dacă ea mai mult ne încurcă și ne ajută să mințim mai bine?! Atunci manifestul dadaist, care se întemeiază pe anularea oricărei forme de comunicare, are nevoie să fie psihedelic, să fie indus de substanțe halucinogene, să nu mai aibă nicio noimă.
Iar dadaismul este cel care scoate postumanul dintre paranteze, și din această mișcare dublă apare explicită falsitatea umanismului. Dadaismul este acel mod de a gândi care se bazează pe conștiința că orice propoziție încheiată este o propoziție care înseamnă exact opusul ei, iar lipsa de autenticitate este rezolvată prin elogiul ambiguității, marcat sintactic de Codrescu prin inventarea pronumelui „herm”, prescurtare de la hermafrodit, pronume care conține în engleză și masculinul și femininul deodată.
Dadaismul este prin excelență un motor al formelor fără fond - specialitate a casei în România. Nu e de mirare că părintele dadaismului s-a născut pe plaiurile mioritice, care au rămas suprarealiste și astăzi - la fel de suprarealiste sunt notațiile lui Codrescu despre România și despre un București care a rămas la fel de „dada” ca și cel care a dus la sinuciderea lui Urmuz. Vedem cafeneau „La motoare” unde reproducerile figurilor celor mai importante ale suprarealismului authoton stau fără nume, sau clădirea Uniunii Scriitorilor care este la fel de intraductibilă ca și întreaga literatură română.
De fapt îmi vine să spun că literatura română este „dada” până în măduva oaselor, absurdul ei irepetabil fiind singura rațiune de a fi. Iar farsa și carnavalescul sunt moduri de viața ale românității (culturale și intelectuale), România fiind un soi de parc natural al dadaismului pe viu.
In ceea ce priveşte jocul de șah dintre Lenin și Tzara, acesta este de fapt jocul dintre uman și postuman, dintre tăticul dada și tătucul cheka, dintre haos, libido, creativitate și ordine, predictibilate sau inteligibilitate. Omul dada este claun, farsor , în timp ce „omul nou” este muncitorul transformat în post-om. Dada înseamnă satiră, dezgust și angoasă, în vreme ce comunismul înseamnă conspirație, deghizare, falsitate, dogmă. Tzara e proaspăt, Lenin e plictisitor (pentru Codrescu plictisul este forma supremă a Răului suprem, și Tzara preferă să fie ridiculizat decât să genereze un căscat de plictis). Opoziția aceasta, însă, nu este absolută, ca tot ce este dada. Pentru că Tzara devine comunist, iar comunismul este o răsturnare completă a dadaismului, (adadismul? fără dad-ismul? fără tată și tătuc?). Comunismul, ca și dadaismul explică totul și totuși nu are nicio noimă, nu face sens pentru nimic, sunt două aiureli fără margini, două melanjuri aiurite. Comunismul a trecut de la ”Muncitori din toate țările, uniți-vă!, la Muncitori din toate țările fiți dada!, prin sloganul situționist Muncitori din toate țările, dispersați-vă!, pentru a ajunge la pancartele din Moscova anilor 90, ”Muncitori din toate țările, iertați-ne! Lenin (ca și comunismul) nu e decât un golem umplut cu limbaje, un monstru compus din discursuri, iar dadaismul și Tzara la rândul său sunt amestecuri polimorf, T.T. trece de la kabală la dadaism, apoi la comunism și înapoi la kabalism.
Dadaismul, însă, e cu totul altceva. El creează o anti-lume, spune Codrescu, o lume care concoctează post-oameni. Evreii sunt pentru Codrescu simultan proto-umani și post-umani, ei sunt la temelia dadaismului și suprarealismului. Pentru Codrescu dadaismul există de când lumea, Fecioara Maria a fost dadaistă și lumea contemporană este plină de exemple dadaiste.
Lupta pentru a stabili cine a rostit prima oară cuvântul magic „dada” - Tzara spune că el, Huelsenbeck că el – oare este la fel de post-umană? Oricum ar fi, dubla afirmație din română (sau rusă, cum doriți), face o farsă tuturor celor care cred în natura ei pozitivă, pentru că, indiferent dacă ar fi din rusă sau în română repetarea sintagmei da înseamnă de fapt „nu”. Iar sfânta naștere a cuvântului, jurată de Arp pe data de 8 februarie, 1916, ora 18, este asemănătoare unui singur alt cuvânt, doar un cuvânt se mai bucură de privilegiile de care se are parte cuvântul „dada”, și acela este cuvântul „Dumnezeu”
De ce joacă Lenin și Tzara șah? Pentru că șahul este jocul prin excelență inuman. Jocul de șah de la ”Cafe La Terrase” este un joc care exprimă lumea. Șahul , ca și societatea, prinde viteză, pentru că nu depinde de cuvinte, iar utilizarea cuvintelor se face numai pentru a induce în eroare partenerul. A juca șah este a comunica prin însuși jocul de șah. Amândoi, și Lenin și Tzara, combină nerăbdarea mongolă (sau khazară) cu raționalitatea iudaică, unul joacă șahul în stil anarhist, iar celălalt în stil barbar, ambii fiind . Șahul este un joc al nebuniei, iar exemplul liderului post-sovietic Iliumjinov, care a vrut să transforme șahul în religie a regiunii Kalmuce este sugestiv. Șahul (ca și comunismul și dadaismul) este subversiv pentru că sub aparența sa nevinovată curge un demonism nevăzut, un demon care este chitit să devoreze oameni. Și pentru că orice joc de șah are chibiții lui - iar chibițul devine articol de dicționar dada. Chibiții sunt necesari pentru că sunt pretutindeni la marginile istoriei moderne. Chibiți erau fotografii care au consemnat ororile războiului de secesiune din America, dar la fel erau burghezii și soțiile lor coafate care urmăreau bătăliile de pe dealurile din apropriere, cu binoclurile pe nas. De fapt noi cu toții suntem chibiții istoriei, pentru că am devenit spectatorii unor evenimenter televizate, inter-mediate de către o tehnologie care nu mai permite apropierea. Și pentru Lenin și pentru Tzara audiența neimplicată este inutilă, deci trebuie eliminată, iată paradoxul ambelor religii ale secolului trecut.
Se poate spune că un dicționar cu vreo patruzeci de cuvinte nu este un dicționar, ci este un anti-dicționar, unul care permite oricui să își conceapă propriile cuvinte dada. Aceasta este, de fapt, caracteristica spațiului post-omenesc, în lumea post-umană toți sunt artiști, toți sunt creatori, promiscuitatea estetică și culturală în care coexistăm în rețelele sociale au anulat vechile principii. Numai că Internetul este plin de „dada” (sau de „doodoo”?), unde cuvintele nu mai înseamnă nimic, pentru că orice poate să genereze cuvinte, chiar dacă acestea sunt lipsite de sens. Să fie aceasta biruința finală a dadaismului, sau a comunismului?!
Cine a câștigat partida? După 1991 se părea că dadaismul, dar atunci cum se face, întreabă Codrescu, că la sfârșitul capitalismului post-oamenii au ajuns la viitorul de aur al leninismului fără ajutorul comunismului? Și-atunci aceasta înseamnă că jocul continuă.

Cu sufletul la gură sau cu sufletul pe masă

Nu am vrut să citesc memoriile lui Valeriu Anania pentru că, în momentul apariției lor, nu reprezentau decât un instrument de ofensivă publică față de dezvăluirile din dosarul ”Apostol”. Când am început, însă, să citesc voluminoasa carte, inițial căutând informații despre alegerile pentru Patriarhie, am rămas captivat de lectură. Intitulat simplu “Memorii” (Polirom, 2008), amintirile lui Valeriu Anania (mitropolitul Bartolomeu al Clujului pentru neavizați), este orice numai lipsit de complexitate nu este. Valeriu Anania, care va împlini în martie 89 de ani, este el însuși o personalitate complexă, nu doar omul care a dat limbii române o nouă versiune a Bibliei, ci și dramaturgul remarcabil și lider al BOR.
Valeriu Anania şi-a asumă un mare risc publicând acest volum de “Memorii”, pentru că întrebarea rămâne aceeași: ce l-a făcut să își pună sufletul înaintea cititorilor? În Evanghelia după Matei (7:6), Christos le dă ucenicilor un îndemn destul de brutal: “Să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare”. De ce brutal? Pentru că, într-o cultură unde mâncarea cărnii de porc era o profanare a credinţei, avertismentul cu porcii constituie o ameninţare cu tot ce poate fi mai dezgustător pe lume. Și care este mărgăritarul omului, altul decât sufletul? Sufletul este cel mai de preţ mărgăritar al nostru, cel mai sfânt lucru pe care îl are un om, iar uneori este nerecomandabil să ne arătăm sufletul dinaintea celor care nu ştiu să îl preţuiască, pentru că vor folosi defectele noastre (mari sau mici) pentru a mânji chiar şi calităţile de care dispunem.
În fața dezvăluirii de sine a lui Anania nu pot să mă simt decât ca un porc înaintea unui mărgăritar. Cartea, care are mai multe paliere şi este scrisă în mai multe contexte – de unde şi impresia de vitraliu al unei personalităţi complexe – face un singur lucru, ne deschide ușa în tainițele sufletului unui om. Strict tehnnic vorbind, avem în centrul poveştii un jurnal pe care Anania, ajuns în America, după ce a plecat din Glăvile Vâlcei, îl concepe cu „ochii pe calendar”. Această primă parte, încheiată în 1974, înainte de revenirea în ţară din America, este urmată de a doua după 30 de ani, probabil scrisă la Nicula. Între acestea mai există un interludiu, scris între decembrie 1970 şi iunie 1971, cu autenticitatea notaţiei cotidiene, marcând experiența Hawaiiană a eroului. Iar finalul cărţii devine un portret în timp a patru patriarhi. Începe cu Patriarhul Justinian, umanizat şi plin de bunătate creştină, continuă cu Patriarhul Iustin şi aplecarea acestuia pentru coniac, pe care Anania îl învaţă cum să ţină cădelniţa în mână, trece pe la Teoctist Arăpaşu în toată splendoarea sa de patriarh în vremea revoluţiei şi se încheie cu „întronizarea” lui Daniel (despre care părintele Cleopa îi şopteşte că e „aşa cum l-a făcut mă-sa”!).
Aici trebuie spus că, de fapt, nu avem de-a face cu un jurnal, ci mai degrabă cu un roman. Un roman construit în jurul unui singur personaj, care trece printr-o sumedenie de peripeţii, cu răsturnări de situaţie şi cu transformări nebănuite de caracter. Acest personaj, acest erou aproape picaresc, este însuși Anania. Pe tot parcursul cărții asistăm la transformarea lui Valeriu în Vartolomeu şi apoi suntem martori la devenirea lui în Bartolomeu. Tânărul care fusese chelner la mesele bucureştenilor, ajunge consilier patriarhal, decan de facultate teologică, pușcăriaș în mai multe rânduri, eroul al grevelor studențești, călugăr, misionar în America, episcop și apoi mitropolit. Stendhal nu putea să inventeze o asemenea poveste mai bine. Pentru că personajul pe care îl urmărim este de un tragism fără limite. Supus hybris-ului istoriei, Anania este o dovadă vie a ceea ce spunea Noica despre istorie şi despre eforturile ei de micționare peste fiinţele umane. Prins în propriul destin, Vartolmeu este forţat aproape să devină Bartolomeu.
Aflată la limita autobiografiei ficţionale, cartea lui Anania se citeşte cu sufletul la gură, ca un roman de aventuri. Eroul trece graniţa fraudulos, înfruntă puterea politică sau bisericească a vremii, asistăm la neaşteptate răsturnări de situaţie, apar pistoale şi gloanţe (neutilizate, însă), iubiri ilicite (în repetate rânduri aflăm despre Demonul care îi aduce aminte de ochii maicii Artemia), şi călătorii fantastice (prin ţară sau străinătate). Există un episod remarcabil, când tânărul călugăr se predă singur autorităţilor, care îl urmăriseră prin toată ţara sau altul, eroic, când este prins de jandarmerie în Cluj și este dus pe jos, din sat în sat, pentru a fi predat jandarmilor din localitatea de domiciliu, iar traseul este descris ca într-un film de aventuri. De fapt la un moment dat cartea devine un amestec de roman de călătorii şi de aventuri – cu personajul principal, bineînţeles, tot Vartolomeu/ Bartolomeu. De exemplu unul dintre cele mai fascinante, aproape cinematografice, subcapitole din partea a II-a este cel intitulat „Un Cadillac pentru patriarh”. Aici Anania rememorează cum îi cumpără patriarhului Justinian un Cadillac din America, cu care traversează Oceanul, ajunge din greşeală în Anglia şi apoi vizitează întreaga Europă, din Dover, până la Bucureşti! Un alt argument pentru faptul că asistăm la un roman-biografic îl găsim în modul cum autorul vorbeşte despre propriile suferinţe din închisoare, uneori avem senzația că ni se relatează experienţele unei alte persoane. Această detaşare emoţională (care nu este dezimplicată, totuşi) denotă o puternică ficţionalizare.
Ca un adevărat romancier, Anania face portretele multor personaje dintre oamenii pe care îi întâlneşte, schimbând registrul memorialistic pentru cel caracteriologic (de fapt pe tot parcursul cărţii Anania schiţează câteva portrete memorabile, printre acestea numărându-se Arghezi sau Blaga). Din păcate, însă, unele portrete sunt pline de fiere şi resentimente, şi poate nu e întâmplător că portretul episcopului Victorin, căruia nu-i plăceau animalele, conține informația că acesta era îngrozit... de negri (în timp ce Bartolomeu însuși este filo-hamitic și iubitor de animale).
Aici trebuie să ne punem întrebarea dacă aceste memorii nu sunt cumva nişte memorii ficţionale – aşa cum au fost memoriile lui Herman Roseblat despre Holocaust sau cele ale lui James Frey despre droguri şi viaţa de vagabond, ori cele ale lui Castaneda despre experienţele şamanice. Pentru că, de multe ori, memoriile lui Anania sunt conflictuale cu memoriile altora despre el (unele menţionate chiar în carte).
Este celebru deja exemplul rememorării generalul Pacepa din Orizonturi roşii, unde afirmă că eroul nostru a fost subordonatul său ierarhic şi că avea ca misiune dezbinarea diasporei din America. Pe bună dreptate semnul întrebării persistă, din moment ce Vartolomeu, abia eliberat din Gulagul comunist (la numai câteva luni), este trimis cu arme şi bagaje tocmai în America, pentru a face pace (spune Valeriu) între biserica legionarilor lui Valerian Trifa şi cea a căldiceilor neimplicaţi ideologic. Acolo Anania îl impune episcop pe Victorin, despre care tot Pacepa spune că este agent al DIE, și pe care Ceauşescu îl numește disprețuitor„maimuţa cu costum”. În cartea lui Pacepa Ceaușescu vrea un agent cu cea mai bună acoperire, ca „ăla dinainte”, adică Anania, pe care îl face „colonel, poate chiar general”. Lui Anania i s-au pus în cârcă nenumărate acuzații. Unii l-au denunțat ca agent al Direcţiei de Informaţii Externe, aflat chiar în slujba şi slujind interesele KGB-ului, care se lupta în epoca aceea cu Biserica Rusă din America, prins între FBI şi Securitate, ziarista Mirela Corlăţan îl acuza pe Bartolomeu că ar fi fost „turnător” la Securitate sub numele conspirativ de „Apostol”, Grigore Caraza, în „Aiud însângerat”, spune că Anania ar fi fost „Ţurcanul Aiudului”, Nistor Chioreanu, în Morminte vii, susţine că Anania ar fi trecut de partea re-educării şi că ar fi devenit el însuşi un instrument al regimului, iar Ion Zubaşcu, cel mai aprig critic al lui Bartolomeu, spunea că acesta a fost torţionar la Aiud. A fost pregătit Anania „în hrubele Securităţii”? Nu știu, dar nu pot să pun la îndoială mărturia acestuia privind tortura „pe rangă” la care a fost supus de Enoiu şi gealaţii acestuia.
Extraordinar de puternice sunt momentele de sinceritate brutală şi abruptă faţă de sine însuşi din această carte. Sunt mai multe exemple, pe câteva le-am remarcat, şi acum mă voi opri la câteva pe care le consider relevante pentru relaţia despre care vorbeam, dintre mărgăritare şi porci. Pe de o parte, rămâne impresionantă paradoxala personalitate a eroului romanesc, acelaşi Anania, care este și se declară de dreapta, serveşte ca aghiotant al unui Patriarh cu vederi declarat de stânga – culmea paradoxului, un slujitor al Bisericii lui Christos apărând ideologia marxistă şi implicându-se în „lupta pentru pace”. Pe de altă parte, există în carte un episoade stranii, aproape de dedublarea psihologică. Așa este atunci când Anania trebuie să intre în legiune şi are ca obligaţie să postească până în momentul jurământului, dar el, tentat de un coleg, mănâncă o felie de slănină - în aceeași perioadă colegii îi spun, admirativ (!) „escrocul” pentru că reuşeşte să fie legionar pe ascuns şi model de străjer al lui Carol al II-lea pe faţă (de faptul unul dintre profesori îl şi apostrofează, intrebându-l când a fost sincer, ceea ce îl face pe Valeriu la 19 ani să se ruşineze). Mai târziu dactilografiază un curs rar (de Epidemiologie), pe care îl vinde cu preţ bun studenţilor care umblau după el „cu gura căscată”, pentru că Vartolomeu, călugărul, avea spirit de comerciant deşi era, în acelaşi timp darnic până la ascetism. Cu o seară înainte de mobiliza studenţii din Cluj îşi pune problema dacă nu cumva este un impostor (oare bine îmi şedea mie, călugăr, să pozez în erou de mase şi să mă las purtat de orgolii ieftine?) pentru ca, în dimineată celei de-a doua zi să devină un orator de neoprit (Am găsit sala arhiplină, am urcat la tribună şi am vorbit patru ore şi jumătate), devenind, după cum îl eticheta Scânteia vremii, „micul Căpitan al Daciei Superioare”. Cine este cu adevărat Valeriu Anania?
Unii dintre cei care au fost în închisoare împreună cu Anania îl acuză de trădare, în timp ce Valeriu susţine că dezicerea sa de legionarism ar fi fost întemeiată pe un raţionament religios, şi anume că între a fi legionar şi a fi creştin există o incompatibilitate fundamentală. De ce am putea să punem la îndoială autenticitatea acestei declarații? Este evident că Anania se leapădă de Garda de Fier pentru a rămâne creştin (sau în viață, ce mai contează), dar antipatia faţă de Horia Sima şi de legionarii instituţionalizaţi nu şi-o ascunde nicio clipă. A rămas legionar în străfundul sufletului? Probabil, numai că semnele acestei umbre a sufletului se vă prea explicit în carte. Este ceva rău că Anania a fost legionar? Au fost legionari şi Eliade, şi Noica, şi Cioran, şi ce-i cu asta?! Regretabil este atunci când Valeriu (acum deja Bartolomeu), citează aproape din Nae Ionescu și spune „Isus fusese, şi El, ucis de fiii propriului său popor”. Adică fără Pilat din Pont și alte considerente istorice.
De aici e doar un pas până la declaraţiile vădit antisemite din carte – care, deşi sunt disimulate, sunt mai puternice decât episoadele explicite de filo-semitism, cum ar fi cel în care Bartolomeu intră în casa unui cuplu mixt (de parcă ar fi fost cel puţin vizita la vameşul din Evanghelie). Episodul Lică Herşcovici, prezentat triumfal, nu acoperă derapajele antisemite. „Eram născut în Oltenia, provincie în care nu au existat niciodată evrei”!, spune Anania. Dintr-o dată, vedem Oltenia ca un spaţiu liber de evreitate, un fel de Paradis al românismului (adeseori Anania vorbeşte despre „Mafia oltenească” de care profită de multe ori). Or statisticile infirmă această declaraţie profund anti-semită, bunăoară în 1930, din cei aproape 800 de mii de evrei români, 407 erau în Vâlcea (în Olt 196, în Gorj 106), tot acolo unde, la începutul secolului, Samoil Teleki spune că a găsit o comunitate de aproape 30 de persoane şi unde istoria îi consemnează pe medicul Iuliu Baraş, lingvistul Lazăr Șăineanu sau pe revoluţionarul paşoptist Iosif Samitica. Chiar recensământul din 2002 numără 8 evrei în judeţul Vâlcea!
Un alt episod de mărgăritar dat la porci este acela al rememorării lui Richard Wurmbrand, acest „ins”, evreu convertit la creştinism, misionar de anvergură internaţională este descris de Anania în culorile cele mai sinistre. Iar a pune între ghilimele epitetul de erou pentru Wurmbrand sau a lega „simpatia” provocată de rănile din închisori şi „uriaşele sume de bani” pe care aceasta le-ar fi obţinut în urma expunerii suferințelor, ba chiar a contesta autenticitatea rănilor, este un moment care te face să te descumpănești, oricât de porc ai fi.
La fel, cartea este o dovadă că Anania a fost, este şi a rămas naţionalist. Omul care a condus greva din Clujul post-belic nu s-a schimbat. De exemplu părintele Andrei Scrima intră în colimatorul lui Anania, din raţiuni pur naționaliste, renunţarea la identitatea naţională este o trădare mai mare decât cea personală. Episodul din restaurantul american, unde Scrima spune că nu este român devine o justificare pentru a-l ”scoate din inimă cu silă”. În acest sens remarcabil este și dialogul, reprodus textual de Anania, dintre el şi securişti, cândva prin 1972. „Domnilor... am o psihologie complicată... E cert că eu şi dumneavoastră ne aflăm pe un front comun, acela al cauzei naţionale româneşti... acum vă las pe dumneavoastră să apreciaţi dacă legătura pe care mi-o propuneţi este în avantajul sau dezavantajul cauzei.” Care o fi fost ”cauza”, numai la Judecata de Apoi vom afla.
Dar ce știm sigur este că Anania a avut un destinul tragic şi convulsiv, încărcat de greșeli și de remușcări. Așa este faptul că îl convinge pe fratele său, Mitică, să devină legionar, şi acesta execută ani grei de temniţă, lucru pentru care Anania se simte, iarăşi, vinovat. La 15 ani este „recrutat” în mănunchiul de prieteni, etapă pregătitoare a intrării în Legiune, și sfârșește prin a fi etichetat de legionar, ducând în toate biografia sa crucea acestei decizii. În acest sens, ceea ce scrie Anania este o apologie, o justificare post-factum a acţiunilor proprii, o formă de a-ţi cere scuze pentru erorile tinereţii (cum face Augustin), sau o formă de a explica ce te-a dus în punctul fără de întoarcere. Prima parte a cărții este evident o „mărturie”, de fapt o confesiune de genul celei clasice a Fericitului Augustin, aşa cum Augustin regretă că a fost maniheu şi că i-au plăcut spectacolele de teatru, tot așa Anania recunoaşte că a greşit atunci când a fost atras de ideologia legionară. În altă parte, Anania povesteşte asemenea lui Rousseau, despre lucrurile de ruşine din existenţa lui, despre modul cum, prins în vârtejul grevei de la Cluj, trăia de fapt la limita sărăciei, cu o pereche de pantaloni compusă din două perechi stricate. Cu toate acestea, nici în ultima clipă nota de edulcorare nu lipseşte. Membru al frăţiei de cruce şi legionar cu acte în regulă, Anania își numeşte această perioadă „adolescenţa verzuie”. Nu prea merge aşa, ori e verde ori e roşie, dar verzuie nu poate să fie.
De fapt mecanism al sincerității pentru a deveni un mecanism salvator, trebuie să fie dus la limitele sale extreme. Iar Anania reușește să își develească sufletul înaintea noastră. Rămâne ca noi să alegem ipostaza în care vrem să ne situăm – aceea de experți în perle sau animale cu rât.