Și bogații plânge câteodată (sic!)

 

Peste 82 de milioane de oameni de pe această planetă au urmărit serialul „Bridgerton", noul film de televiziune produs de Netflix. Conform statisticilor companiei și concetățenii noștri au preferat această poveste romantică, ea fiind în topul celor mai vizionate filme de televiziune ale companiei în România.

De unde vine atractivitatea acestui tip de filme de costumație istorică (în engleză costume drama), de ce empatizăm cu personaje îmbrăcate în haine dintr-o epocă dispărută, de ce ne fascinează dramoletele aristocrației? 

Fenomenul nu e nou, ecranizările după Jane Austin sau seriale ca „Downton Abbey”, au avut mereu spectatori. Chiar și în epoca socialistă filmele de eritaj istoric au fost foarte populare. În România ceaușistă au fost realizate mai multe „filme de epocă”, diverși regizori se specializaseră în acest gen. Mihai Iacob realizează Darclée în 1961, iar după ce Iacob emigrează, Gheorge Vitanidis preia ștafeta și regizează Ciprian Porumbescu (1973) sau Mușchetarul român (1975), dar și diverse producții din seria „Mărgelatu”. Culmea filmului siropos autohton a fost atinsă de Mircea Veroiu, cu Adela (1985).

Viața aristocrației și a bogaților este mereu seducătoare. Ca și în „Dallas” sau în „Dynasty” și în Bridgerton e vorba tot despre „dificultățile” cu care se confruntă „sărmanii oameni bogați”. Unii critic spun că fascinația vine din fenomenul numit  „Schadenfreude”, adică din faptul că ne place să îi vedem că suferă pe cei pe care îi invidiem. Știm că nu putem să fim ca ei, dar măcar îi vedem că duc o viață grea.

O altă explicație este pofta nesăbuită pe care o avem față de romantism și poveștile romanțioase. Serialul este o ecranizare modestă a unui tip de proză și mai lipsită de valoare din punctul de vedere al conținutului. Romanele scrise de Julia Quinn sunt niște romanțuri sentimentaloide, care aparțin unui gen ce se poate numit istorie romanțată sau pop-history. Quinn (pseudonimul literar al doctoriței Julie Pottinger) scrie în stilul Sandrei Brown, e o lume în care femeile caută iubirea și în care, așa cum se întâmplă în saga familiei Bridgerton, e greu să o găsească. Spre deosebire de capra cu trei iezi, familia văduvei cu opt copii (numiți în mod stupid în ordinea alfabetului) trece printr-o serie de pățanii, de la sarcini nedorite la pasiuni neîmplinite. Inspirația lui Quinn este insipidă, scrisul este banal, iar sursele sunt adeseori locuri comune - una dintre cărți are chiar un titlu inspirat dintr-o piesă pop interpretată de Cher (It's In His Kiss).

Istorioarele acestea dulcege sunt, însă, amplasate într-un context real. Așa numita „epocă a Regenței” este extrem de populară în proza cu iz sentimental. A fost o epocă palpitantă - este vremea războaielor napoleoniene, perioada în care apare „Mândrie și prejudecată” al lui Jane Austen și cărțile Mariei Edgeworth; Byron și Shelley scriau poezie, iar soția lui Shelly a publicat Frankenstein.

Dar tot în această perioadă, pentru că regele George al III-lea era complet zănatic, Imperiul era condus de fiul acestuia, cunoscut și ca Regentul Ațâțat (The Randy Regent), Prințul de Wales. Viitorul rege George al IV-lea era un adevărat sibarit, care trăia în desfrâu și care prefera femeile măritate și actrițele. Înconjurat de un grup de nobili deșănțați și scabroși (pe care Thackeray îi satirizează în „Bâlciul deșertăciunilor”), fiul regelui George al III-lea a instalat un regim al promiscuității și al pornografiei (o moștenire de familie, se pare, pentru că viitorul rege Edward VII și-a confecționat un scan special pentru activități sexuale). Există nenumărate consemnări ale destrăbălării Prințului regent, care avea un comportament depravat, era prins în tot felul de relații adulterine, scandaluri și matrapazlâcuri financiare, și care a mâncat până i-a explodat stomacul. 

Numai că, după cum arată Robert Morrison în studiul despre această perioadă, Regența a fost o epocă sordidă, criminalitatea era generalizată, chiar și cimitirele erau golite de cadavre pentru că anatomiștii din epocă le cumpărau pentru autopsii, corupția era pretutindeni, consumul de opiu făcea ravagii, iar condițiile de muncă și de viață ale oamenilor obișnuiți erau îngrozitoare. Perioada este mult mai bine redată de un alt serial amplasat în acel timp istoric, intitulat „Taboo”. 

Pentru că variantele siropoase cuceresc mai ușor mințile odihnite nu ne dăm seama că filmele (ca și cărțile lui Quinn) sunt doldora de anacronisme. Dincolo de faptul că persoanele de culoare din Imperiul britani nu fuseseră încă eliberate din sclavie, abolirea sclaviei are loc abia în 1833, era imposibil ca lumea bună londoneză să accepte un personaj ca prezumtivul Duce de Hastings (care în romane nici nu este de culoare). În plus libertatea sexuală, deși era practicată de către bărbați, nu se extindea la fetele din lumea bună. Libertinajul tinerelor britanice din acea perioadă nu era același cu cel al curtezanelor și metresele nobililor. Și, deși presa de scandal era cu adevărat influentă la Londra, iar ideea că ar fi existat jurnaliști și presă de cancan nu este ridicolă. 

Dar, între epocă tristă și plină de angoase, dacă Netflix dă sirop la toată planeta, de ce să nu ne facem un suc din libertinajul britanic!

Despre Unire, fără horă și prejudecăți

 În adolescență am fost puternic impresionat de mitul lui Cuza vodă, perpetuat de propaganda naționalist-comunistă. Domnitorul modest și onest, care umbla prin țară să-i prindă cu „ocaua mică” pe negustorii necinstiți, creator al României moderne și victimă a unei uneltiri mârșave, Cuza era un model, părea un mit fondator necesar. Ca orice altă iluzie politică, ideea unui Cuza-vodă care „a realizat Unirea” ocultează câteva realități istorice. Iluziile, care ne fac și astăzi să jucăm „Hora Unirii” și să ne bălăngănim mâinile într-un dans fericit, ascund mai multe adevăruri relevante, care ne-ar putea ajuta să înțelegem cum am ajuns să fim ceea suntem.

Geostrategia unirii „Principatelor” 

Un prim argument este acela că unirea Principatelor dunărene, numită și „Unirea mică”, a fost înainte de orice un act politic rezultat dintr-un acord internațional. „Unirea Principatelor” fusese deja decisă la Congresul de pace de la Paris din 1856, care a avut loc imediat după Războiul Crimeii. Crearea unui stat românesc a fost în mare parte efectul unei alianțe stranii între Imperiul otoman și Imperiul britanic și cel francez.

Deși se numește „războiul Crimeii”, evenimentele decisive au debutat și s-au derulat în țările române. În 1853 armatele Țarului Nicolae I au ocupat Moldova și Muntenia, avansând spre Sud, dorind a nu știu câta oară înfrângerea otomanilor și plasarea ținuturilor ortodoxe sub protecția Țarului. Rușii vedeau deja transformarea Constantinopolului în Țarigrad și doar intervenția corpului expediționar combinat al Franței și al Imperiului britanic, împreună cu atacurile austriece, au salvat Imperiul otoman.

Mai puțin cunoscut este faptul că, profitând de acest context, Austria va ocupa „principatele dunărene” din 1854 până în 1857. De acest lucru se leagă, de altfel, și prima linie telegrafică din țara noastră, când austriecii au realizat o legătură telegrafică între Bucureşti și Giurgiu, în 1855. Datorită acestor mișcări tactice, cele cinci „puteri garante” occidentale au decis să blocheze atât expansiunea rusească spre sudul Europei, cât și pretențiile imperialismului austriac, care viza aceleași obiective. Nu trebuie să uităm nici faptul că Austria ocupase deja nordul Moldovei (numit din 1775 Bucovina), iar Oltenia fusese inclusă în Imperiul habsburgic între 1718 și 1738.

Dacă privim harta Principatelor Unite din 1859 vom observa o realitate geostrategică. Deși în 1812 Rusia țaristă deja divizase Moldova în două părți, ocupând partea de Est sub numele de Basarabia, Sudul acestei regiuni, adică județele Cahul, Bolgrad și Ismail au fost integrate în noul stat românesc. De ce să fi cedat Rusia doar trei județe, pline de găgăuzi, bulgari și lipoveni? Este un indicator că „Unirea” a fost hotărâtă pentru a crea un stat tampon între Rusia, Austria și spațiul balcanic, rezolvând problema „gurilor Dunării”. Numită și „chestiunea Dunării”, această problemă geostrategică va rămâne principalul factor politic în zonă. Dar proiectul unirii principatelor dunărene într-un stat autonom a devenit realizabil după 1856 pentru că nou creata „Comisie europeană a Dunării”, în buna tradiție a comisiilor europene (care este continuată, iată, de actuala Uniune Europeană), a declarat Marea Neagră zonă neutră. Rusia țaristă nu mai avea voie să dețină o flotă militară în Marea Neagră, care era astfel complet demilitarizată. 

Mica unire Țaristă

Pentru a înțelege cum s-a realizat „Mica Unire” trebuie să privim încă o dată dincolo de mândria națională, care adeseori nu ne dă voie să înțelegem contextul istoric. De ce tratatul de la Paris împiedică Rusia să mai traverseze Principatele fără acordul celor cinci puteri garante?

Pentru că în urmă cu aproape trei decenii, în urma războiului ruso-turc din 1828-29, „Principatele” au intrat sub controlul direct al Imperiului Rus. Declanșat de revoltele grecilor din 1828, acest război a dus la autonomia Serbiei și a Greciei, precum și la ocuparea „principatelor” de către armatele țariste. În același an cei doi domnitori locali (Sturdza și Ghica, în mod greșit numiți „ultimii fanarioți”) au fost alungați, iar cele două țări românești au intrat sub conducerea unică a unui „preşedinte plenipotenţiar al celor două Divanuri”.

În mod concret procesul de unificare, dar și modernizarea Moldovei și Valahiei a început sub conducerea unui general rus, pe numele lui Feodor Pahlen. După Pahlen a fost numit un alt guvernator, Piotr Jeltuhin, și în cele din urmă contele Pavel Kiseleff.  Administrația ţaristă a creat primele legi comune pentru ambele principate, așa-numitele Regulamente organice fiind de fapt niște constituții care gestionau țări românești la fel. A urmat o reorganizare administrativă și dificila modernizare a acestor provincii bântuite de holeră și ciumă, pline de bandiți și hoți la drumul mare, controlate de o elită boierească retrogradă, unde funcțiile publice erau cumpărate și unde nu existau reguli de igienă publică. Kiseleff a fost primul conducător al țărilor dunărene și se pare că i-a propus Țarului să anexeze Moldova și Muntenia sau să le răscumpere de sub suzeranitatea otomană. Tranzacția nu s-a mai încheiat pentru că turcii cereau 36 milioane franci aur. Oricum Valahia și Moldova, prin tratatul de la Adrianopol, au fost până în 1834 sub controlul direct al Rusiei. 

Pavel Dimitrievici Kiseleff are trebui să aibă mai mult decât un bulevard în centrul Bucureștilor, pentru că el a fost cu adevărat primul preşedinte (plenipotențiar) al României, controlând Divanele din Moldova şi Valahia din 1829 și până în 1834. „Gheneral-leitenant” Kiseleff a realizat nu doar „slobozenia pământului Moldavo-Românesc”, dar a pavat străzi, a introdus aprovizionarea cu apă, a construit școli și alte instituții care lipseau. În timpul său apar primele ziare românești, „Curierul românesc”, al lui Ion Heliade Rădulescu în Muntenia, și „Albina românească”, editat de Gheorghe Asachi la Iaşi, ambii fiind colaboratorii fideli ai lui Kiseleff (tipografia lui Heliade Rădulescu primește chiar dreptul exclusiv de a tipări Regulamentele organice).

În urma acordului secret dintre Rusia și Imperiul otoman, în 1834 sunt numiți „hospodari” Alexandru Dimitrie Ghica și Mihail Sturdza  - de fapt acești „domni regulamentari” ai Moldovei și ai Munteniei au ajuns pe tron tot printr-un procedeu fanariot (au fost „unși” la Istambul) și tot din dinastii crescute la Țarigrad. Deși ambii au continuat procesele începute în timpul protectoratului rus este relevant faptul că în acea perioadă începea deja să se contureze proiectul unui Principat „Moldo-Rumân”, după cum îi spuneau unii dintre contemporani. Mihail Sturdza chiar a pus la cale o lovitură de stat împotriva „vecinului” și prietenului său Al. D. Ghica. Partida Națională din Muntenia, condusă de Ion Câmpineanu, de altfel amic din copilărie al domnului Al. D. Ghica, orchestrează un complot în 1838. Tot atunci Câmpineanu redactează „Constituția rumânilor” sau „Actul de unire şi independenţă” prin care cerea unirea Principatelor într-un „regat al Daciei”. Ideea unui „singur norod, oblăduit de unul şi acelaşi şef şi stăpânit dă aceleaşi legi” din „Constituția” lui Câmpineanu anticipa evenimentele care aveau să se producă peste 2 decenii. Documentul, extraordinar de progresist pentru acea perioadă, prevedea dreptul la libertate („Ţara Rumânească este un loc slobod pentru câţi în ea lăcuiesc”, art. 1) și egalitatea în fața legii („Toţi rumânii sunt deopotrivă înaintea pravilei”, art. 2).

Unire cu de-a sila se poate!

Crearea unui stat românesc nu e o „o pagină de istorie remarcabilă”. „Moldo-Wallachia”, cum îi spunea politicianul american George M. Towle, care a scris în 1877 un scurt istoric al Principatelor, a apărut într-un proces mai amplu, care a permis în aceeași perioadă înființarea altor state naționale europene, inclusiv Italia și Germania.

După împreunarea dintre Decebal și Traian, trebuia să se producă și unirea dintre două surori, Moldova și Muntenia. Cel puțin așa hotărâseră Puterile garante. Singura problemă era că „iubirea” dintre moldoveni și munteni nu era atât de profundă. După cum spunea însuși Ștefan cel mare într-un document din iunie 1475:  „muntenii sunt pentru noi ca și turcii”.

Dacă a exista un merit, atunci el este al membrilor Partidei Naționale, care au știut să gestioneze un context politic foarte volatil. Nu doar prin mișcarea curajoasă care le-a permise să aleagă același domnitor în ambele Principate, găsind o portiță avocățească în tratatul de la Paris, cât mai ales prin lipsa de orice respect față de reguli, contracte sau acorduri. Unirea era un proiect politic al unui grup de pașoptiști naționaliști, ale cărui idealuri fuseseră enunțate de Mihail Kogălniceanu încă din august 1848, în textul intitulat „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”. Unirea Moldovei și a Ţării Românești era definită drept „cheia de boltă” a întregului „edificiu naţional”, iar Cuza va pune în practică toate ideile enunțate în acel document, de la secularizarea averilor mănăstirești, la împroprietărirea țăranilor. Alegerea lui Alecu, zis ulterior Cuza-vodă, a avut loc cu ajutorul unei grupări politice care nu avea o majoritate confortabilă și care și-a impus voința prin intermediul unor mijloace prea puțin democratice, ca urmare a unor uneltiri de alcov și a unor decizii discreționare. Efectul benefic al deciziei lor este incontestabil, dar adevărul istoric este și mai important. 

În ianuarie 1959 Cuza este ales domnitor al Moldovei în condițiile în care, din totalul de 55 de reprezentanți în Adunarea electivă, erau 38 de candidaţi la domnie! În Moldova aproape fiecare boiernaș se credea deja Domnitor. Unioniștii moldoveni nici măcar nu se puteau decide pe cine să voteze, riscul fiind acela ca să fie ales Grigore Sturdza, beizadeaua care candida împotriva propriul tată, Mihail, deși ambii erau rusolifi notorii și spoliatori înveterați. Așa că prietenul lui Cuza, colonelul Nicolae Pisoski (poreclit Moș Pisoi de Alecsandri, al cărui amic era), a intrat înarmat la dezbaterile Partidei Naționale, ai cărei membri continuau să se certau între ei cine să fie ales domnitor al Moldovei. Pisoski, cu sabia în mână, le-a strigat: „Dacă nu alegeți pe Cuza, vă tai pe toți!…. Nimeni nu iese de aici nebetegit, dacă n-alege cum spun eu!”. 

Și pentru că alegerile cu amenințarea sabiei constituie cea mai bună formă de campanie electorală, Adunarea electivă de la București a fost supusă aceluiași tratament. În condițiile în care doar 24 dintre cei 66 de deputaţi de la București erau unionişti, șansele Unirii prin „politica faptului împlinit”, promovată de Kogălniceanu și elitele pașoptiste, erau foarte mici. Dezbaterile, care începuseră pe 22 ianuarie, au fost făcute sub presiunea violenței.  Conduși de colonelul Macedonski (fiul trădătorului lui Tudor Vladimirescu), fusese mobilizată armata și sunt  efectuate mai multe arestări. Pe 23 ianuarie mulțimea asediază sediul poliției și mai mulți dorobanți sunt luați prizonieri. Se punea chiar problema ținerii alegerilor în alt oraș pentru că mulțimea de „unioniști”, înarmați cu furci și topoare, îi amenința pe electori cu moartea dacă rezultatul alegerilor ar fi fost diferit. Așa că toți cei 64 de alegători prezenți au devenit repede dornici de Unire, pentru că erau și mai dornici să rămână în viață. Așa se face că moldo-rumânii l-au ales pe Cuza-vodă unic domnitor.  

Tindem să uităm că la fel de violentă a fost și rezistența față de Unire. Ideea că tot „neamul românesc” era de partea unificării celor două țări este o invenție idilică a propagandei naționaliste. Elitele intelectuale din Moldova, reprezentate de personalități marcante, cum era poetul și dramaturgul Gheorghe Asachi sau prozatorul Costache Negruzzi, erau îmbibate de un anti-unionism sincer. Cei mai mulți considerau că realizarea unui singur stat românesc nu ar fi fost benefică pentru comunitățile locale. Acum, la mai bine de 160 de ani, vedem că temerile lor erau justificate. După cum scria apologetul separatismului, Nicolae Istrate, în „Cvestia dzilei în Moldova”, Unirea urma să ducă la pierderea „vechilor privilegii ale Moldovii”. Istrate, retras pe moșia sa de la Rotopǎneşti, și-a făcut chiar o statuie intitulată „Moldova plânge”. Deși nu au autostradă, moldovenilor le-a rămas  cutuma numirii Mitropolitul Moldovei ca patriarh al României (în cazul de față unul născut în județul Timiș).

Anti-unioniștii moldoveni au devenit chiar separatiști violenți după abdicarea lui Cuza, cerând în stradă desprinderea de „Valahia”. Acest episod, adeseori trecut cu vederea de istoriografia noastră, reprezintă dovada că o „conștiință a unității naționale” este un produs târziu, nu o realitate indiscutabilă și imuabilă. În aprilie 1866 a avut loc o revoltă anti-unionistă la Iași, care a fost înăbușită în sânge de armată, soldații au tras în plin în manifestanți. Conform unor estimări au murit între 100 și 150 de „rebeli” moldoveni, unii fiind uciși chiar cu baionetele de către ostașii regimentului adus din Muntenia. Relatările lui Grigore N. Ionaşcu, comandant al al escadronului de cavalerie care a intervenit împotriva separatiștilor, deci martor ocular la aceste evenimente, confirmă intervenția violentă. Printre participanții la rebeliunea anti-muntenească s-a numărat și prozatorul Ion Creangă, poreclit „Popa Smântână” sau Burduhănosul, poate pentru apetitul său gargantuan. Rebelii erau conduși de către însuși Mitropolitull Moldovei, Calinic Miclescu, pe care l-ar fi salvat Creangă împreună cu un alt diacon, ascunzându-l în pivnița birtului de lângă „Sfânta Vineri”,  îmbrăcat cu un caftan evreiesc și bâgat într-un butoi. Mult timp după aceste evenimente, Creangă a continuat să facă propagandă „fracţionistă” și a devenit o victimă  a represiunii tacite, fiind  dat afară din cler (chiar de către Calinic, pe care îl salvase de la moarte), iar apoi și din învățământ.

Scandaluri, amântlâcuri și furtișaguri

    Traseul care a dus la mica Unire a fost plin de acțiuni cu care nu prea avem de ce să ne mândrim (de aceea le și ascundem sub preș). Evenimentele încep să se deruleze încă din 1857, când regent al Moldovei era numit un anti-unionist notoriu, Nicolae Vogoride (sau Bogoride), fiu al unui fost caimacam, Ștefan Vogoride, ajuns chiar prinț de Samos. Acest Vogoride se vedea deja domn al Moldovei, așa că a falsificat fără rușine alegerile pentru așa-zisele Divane ad-hoc, punând pe liste anti-unioniști fideli intereselor Marii Porți. Astfel că „Mica Unire” devenea practic imposibilă.

Acum intră în scenă „Alecu”, fiu al ispravnicului Ioan Cuza, mare proprietar de pământ, el însuși hatman în Moldova și văr de-al doilea cu șeful statului moldovenesc de atunci. De aici deducem că încurcatele legături de rubedenie ale boierimii moldave erau mai importante pentru Unire decât marile idealuri. Cum se întâmplă de obicei în dulcea politică moldovenească, Vogoride era cumnat cu hospodarul Mihail Sturdza, care fusese la rândul său căsătorit cu fiica fostului caimacam, Smaranda. Amuzant este că și candidatul separatist la domnie, Nicolae „Nunuțu” Rosetti-Roznoveanu, era ginerele fostului caimacam Vogoride, fiind căsătorit cu Lucia Vogoride-Conachi. La rândul său Alecu, sau „Cuzaki”, cum îi zicea vărul lui după mamă, Nicolae Vogoride, era conectat direct la acest nucleu de înrudiri și încuscriri.

Apropierea de clanul Vogoride i-a asigurat lui Cuza ascensiunea socială și politică, precum și o fulminantă carieră militară. Viitorul domn a fost promovat la apelul de seară al bocancilor anti-unioniști. Așa că, pe 16 martie 1857 era sublocotenent, pe 24 aprilie devine locotenent, apoi în aceeași zi căpitan, și pe 3 mai, era deja maior! Cum a ajuns de la sublocotenent la gradul de maior în câteva luni? Gurile rele spun că frumosul colonel de roşiori de mai târziu avea o relație plină de pasiune cu „Cocuța”, soția caimacamului și vărul său după mamă. Oricum, evoluția sa „de carieră” este fulminantă. În august 1859 era avansat polcovnic (colonel), după care este uns comandant al întregii armate a Moldovei!

În acest cuib de nemușug uneltirile și intrigile era tehnici de bază pentru supraviețuire. „Cocuța”, soția caimacamului, care fusese „cea mai bogată fată din Moldova”, era măritată încă de la 17 ani cu prințul scăpătat venit taman din Fanar. Ea era în legătură cu toți conspiratorii unioniști, așa că, după alegerile din 1857 ea a șterpelit mai multe scrisori ale soțului, în care acestea recunoștea că falsificase alegerile din Moldova. După ce le livrează lui Costache Negri, prietenul lui Cuza și fratele ei vitreg, unioniștii se asigură că documentele compromițătoare sunt făcute publice. Ele apar în ziarul belgian „L’Etoile d’Orient” cu ajutorul ambasadorului francez, după care sunt distribuite în țară sub formă de fițuici. Situația provoacă un imens scandal internațional, astfel că în Moldova sunt organizate noi alegeri, în urma cărora ies triumfători unioniștii, printre care și colonelul Cuza. Adunările ad-hoc se întrunesc și decid printr-o serie de rezoluții, date în octombrie 1857, unirea definitivă a celor două țări, sub conducerea unui domnitor „nemegieș”. 

Prevederile tratatului de la Paris erau însă clare. Noul stat ar fi trebuit să fie condus de doi domnitori, cu două parlamente și cu două administrații diferite, aflate sub suzeranitate otomană, singurele instituții comune urmau să fie Curtea de Casație și Comisia Centrală, plasate la Focșani, care devenea astfel capitala Unirii. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă țara noastră ar fi avut capitala la Focșani, noroc cu  Kogălniceanu care se  gândea la lucruri practice și nu la respectarea promisiunilor făcute conaționalilor săi moldoveni.

Povestea unui Domnitor calificat la locul de muncă

Unirea fusese decisă, iar traseul Principatelor era  pregătit, dar nimic nu-l califica pe  Alexandru Ioan Cuza  pentru cea mai înaltă funcție din noul stat - cu excepția faptului că era înrudit cu mai toate marile familii și  fusese coleg la pensionul franțuzesc din Iași cu Vasile Alecsandri și cu Mihail Kogălniceanu. 

    Alecu era conectat și la protipendada moldovenească anti-unionistă, dar era prieten și cu revoluționarii unioniști. Mereu abonat la funcții în stat, Cuzaki ajunsese în timpul căimăcămiei celor trei (Catargiu, Sturdza şi Panu) hatman, adică era comandantul întregii armate moldovenești (compusă din câteva mii de oameni)! Cu toate acestea omul era cu totul nepregătit, avea doar o diplomă de bacalaureat și fără prea multe abilități, altele decât pasiunea pentru jocul de cărți și conversațiile de salon. Alecu se înscrisese și el la facultate la Paris, chiar la Drept, dar nu a fost în stare să-și termine studiile, așa că revine în țărișoară și se reconectează la banul primit din funcții publice. A fost  director și vornic, dar și pârcălab al oraşului şi portului Galaţi, tot timpul gata să preia un post liber, mereu pregătit pentru o funcție și mai înaltă.

Printre calitățile lui Cuzaki, însă, se numărau alte iscusințe. Era lipsit de scrupule și maestru în lovituri de imagine. Poate că moștenise aceste talente de la maică-sa, pe care o chema Sultana și era născută Cozadini, deci ieșită dintr-o veche familie fanariotă de la Țarigrad. De altfel, după ce și-a instaurat dictatura personală, Cuza va numi mai mulți membri ai familiei Cozadini în diverse funcții, verișorii lui ocupându-se cu diverse matrapazlâcuri financiare. Cert este că, după ce Vogoride îl promovase pe repede înainte și îi dăduse funcții importante în stat, „vărul Cuzaki” își dă demisia  din funcția de pârcălab, denunțându-l pe ocrotitorul său.

O altă „calitate” decurgea din faptul că se învârtea cu mare lejeritate prin lumea mondenă și își făcuse nenumărate prietenii în cercurile selecte ale societății ieșene. În 1844 se căsătorește „bine”, tocmai cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache și a Ecaterinei, care făcea parte și ea din familia domnitorului  Mihail Sturdza. Acest lucru i-a și adus prima slujbă în administraţie, pentru că Sturza îl numea director la Ministerul din Lăuntru (adică de Interne). Cum ajunge directorul Poliției în mijlocul evenimentelor din 1848 și de ce se implică în mişcarea revoluţionară a moldovenilor, doar el și Sturdza știau. Cert este că această revoluțiune moldavă, care fusese poreclită în derâdere „revoluția poeților”, a fost cea mai molcomă dintre toate revoluțiile burgheze din Europa. Ea izbucnise chiar cu ajutorul lui Mihail Sturdza, care le ceruse revoluționarilor de salon să-i scrie o „petițiune”. Deși Alecu a fost arestat împreună cu alţi fruntaşi revoluționari, iar cu toții au fost trimişi sub escortă militară taman la Galaţi, Cuzaki și viitoarea echipă unionistă au reușit să se refugieze în Transilvania cu ajutorul consulului englez de la Galaţi.

Un domnitor pasionat de cărți 

Ajuns domnitor cu ajutorul lui Napoleon al III-lea, „vodă Cuza” renunță la perciunii ridicoli tunși în stil britanic și adoptă barbișonul franțuzesc atât de cunoscut azi. Ca și idolul său, Napoleon al III-lea, Cuza devine treptat un despot. Începe să-și numească favoriții în funcții importante din aparatul de stat, pe care îl conduce discreționar. Astfel directorul general al Poştelor şi Telegrafului din Principate este numit belgianul Cezar (Charles) Librecht, pe care vodă l-a cunoscut pe vremea când era stâlp de nădejde al cazinoului din Galati. Liebrecht, fost chelner și marcator de biliard, ajuns membru marcant al camarilei cuziste, se pare că îi furniza Domnitorului iubite. Una dintre acestea era Marina Obrenovici, care fusese soția prințului sârb Milos Obrenovici, cu care avea un fiu (viitorul rege Milan al Serbiei). Cuza cu Obrenovici au format un frumos triunghi conjugal în care soţia oficială, doamna Elena Cuza se ocupa de creşterea copiilor amantei, iar iubărețul se ocupa cu jocul de cărți. Conform amintirililor contemporanilor Cuza era atât de împătimit cu jocul de cărți încât a pierdut mai multe proprietăți moștenite de la părinți. Cu amantlâcurile se ocupa și Kogălniceanu, despre care se spune că avea o agendă în care bifa amantele și unde se pare că deținea vreo 700 de nume cu experte într-ale amorului, pe care cheltuia averi și pe care le împărțea cu amicul său din fruntea statului! Nu e de mirare că Doamna Elena Cuza spunea adeseori: „Frumoasă ţară, răi oameni“.

Cuza nu era doar cartofor, era și mare bătăuș. Știm că pe secretarul său particular, Dimitrie Sturdza (de patru ori premier al României în timpul lui Carol al II-lea), care l-a trădat divulgând corespondenţa secretă a șefului său cu Napoleon al III-lea, l-a luat la pumni și picioare în fund. „Mitiță” Sturdza era verișor al Elenei Cuza și a devenit membru al „monstruoasei coaliții” care l-a înlăturat de la domnie pe cel care l-a bătut. De altfel vodă-Cuza își obliga ofițerii să se dueleze ori de câte ori simțeau că le era atinsă onoarea. Cel mai probabil că a pus la cale asasinarea lui Barbu Catargiu, primul prim-ministru al primului guvern unic al celor două provincii, împușcat în 1862 chiar de către prietenul lui Cuza și șeful Poliției Capitalei Nicolae Bibescu.

    În mai 1864 Cuza pune la cale o lovitură de stat realizată cu ajutorul armatei, va dizolva Parlamentul (Adunarea legiuitoare) și îi evacua pe deputați cu forța din sală. În nou creatul „Corp ponderator” (de fapt primul Senat al României) Cuza avea dreptul să numească majoritatea membrilor, astfel „Domnitorul” instaurează un regim dictatorial autocratic (tot pe modelul lui Napoleon al III-lea). Regimul lui Cuza nu va rezista, însă, după ce îl va forța și pe Kogălniceanu să demisioneze din funcția de prim-ministru. „Monstruoasa coaliție” nu era chiar atât de monstruoasă, toate forțele politice din Principate se vor coaliza pentru a-l detrona pe dictatorul iubăreț.

Prezența lui Cuza punea deja în pericol însăși existența noului stat. Deși la conferinţa reprezentanţilor Puterilor garante de la Paris din 1859 a fost recunoscută dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite, Austria şi Imperiul otoman au recunoscut această alegere numai pe timpul domniei lui Cuza. În martie 1866, la Conferinţa celor şapte puteri europene de la Paris, reprezentanții sultanului Abdul-Aziz, cel care recunoscuse în primă fază domnia lui Cuza, au cerut „desfacerea neîntârziată” a unirii Principatelor dunărene. Negocierile de culise au început și elitele politice de la noi căutau deja un principe străin, pe care să-l pună Domn. În noaptea abdicării Cuza a făcut ce știa mai bine - a jucat cărți și s-a iubit cu Maria Obrenovici. În scurt timp România va intra în epoca monarhiei Hohenzollernilor, altă dinastie de pomină.

Eminescu să ne purece!

 Pentru Noica Eminescu era „omul deplin” al culturii noastre, un fel de ființă semidivină, în timp ce camaradul său, Mircea Eliade, îl valoriza drept „întruparea cerului şi pământului românesc”. Pentru Nicolae Iorga „Luceafărul” poeziei româneşti era „expresia integrală a sufletului românesc”, iar academicianul eminescofili Dimitrie Vatamaniuc îl descria drept „coloana infinită a spiritualităţii noastre naţionale”.

Datorită acestor formule encomiastice ne vine greu să acceptăm că Marele Om era alcoolic și că fusese diagnosticat de manie acută delirantă, că „Poetul nepereche” al românilor suferea cel mai probabil de sindrom bipolar. De altfel și fratele său mai mare, Șerban, avea simptome ale unei boli mintale, iar fratele lor Niculae chiar se va sinucide.

E bine că avem eminescologi și specialiști în eminescologie, că s-au publicat zeci de volume cu manuscrisele Poetului național, dar ar fi și mai bine să-l privim pe Eminescu ca pe un om în carne și oase, cu calități și defecte.

Fiind un om al vremurilor sale, educat într-o perioadă a naționalismelor europene, este firesc să acceptăm că Eminescu era un naționalist și un xenofob sadea. Ceea ce nu-l împiedica pe Marele poet al neamului românesc să folosească înjurătura sa favorită care era: „futu-i neamul nevoii”! Acest „Român Absolut” nici nu-și ascundea ura față de străini, o spune într-o poezie patriotică: „Cine-au îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima câinii”. Iar antisemitismul lui este pretutindeni în publicistică. Articolele sale conțin nenumărate referințe la „canalia dominantă, neromână”, românii fiind exploatați „de ovrei, de grec, de rudele pân ‘ntr-al şaptelea neam al d-lui C.A. Rosetti şi Flevas, veniţi de alaltăieri din Ţara turcească”. Pentru Eminescu, școlit într-o Vienă antisemitică, părea firesc să descrie evreii ca pe un „element parazit”, că „izraeliții”, cum le zicea ei, fac doar speculă și camătă, că o societate mai bună ar apărea dacă acești exploatatori ar dispărea.

Cu toate acestea, Mihai Eminescu s-a născut cu numele de Eminovici, tatăl său Gheorghe Eminovici era un căminar, adică un agent al fiscului care strângea taxele pe băutura alcoolică, despre care se spune că vorbea „mai mult ruteneşte” decât românește. Deși noi idolatrizăm numele de „Eminescu”, știm că la gimnaziu își zicea Emineanu, iar numele actual l-a primit în 1866 când Iosif Vulcan, îi schimbă identitatea fără să-l întrebe, pentru că directorul revistei Familia de la Oradea avea propriul său program naționalist, unde nu se potrivea un nume cu sufixul „ovici”. Românizarea sa forțată a descendentului Iminovicilor din Blaj nu le scăpase contemporanilor săi, Slavici îl ironiza chiar cu porecla „Turcule” (pentru că prenumele „Emin” este specific turcesc). Călinescu obseva și că, după mamă, Eminescu era rus.

Chiar nu ar trebui să conteze originile etnice, însă aceste „detalii” onomastice nu-i împiedică pe protocroniștii de la noi să susțină că „emin” este un termen vechi tracic și că Eminescu ar fi fost descendentul lui Burebista!

Aici ajungem aberațiile eminescomaniei. Diverși adepți ai teoriilor conspirației de extracție dacomană sunt convinși că moartea poetului produsă în casa de sănătate a doctorului Şuţu, care era un spital pentru persoanele alienate mintal, a fost o conspirație globală, pusă la cale de Oculta iudeo-masonică.

Procesul începuse mai devreme, dar în 1883, la numai 33 de ani, poetul o luase razna, cel mai probabil din pricina sifilisului, care făcea ravagii printre intelectualii europeni la acea vreme - chiar și idolul său, Schopenhauer, a murit din aceleași pricini (de altfel și Nietzsche și Baudelaire, ca și mulți alții). De fapt internarea sa la Oberdöbling, unde se practicau cure anti-sifilitice, este dovada clară a bolii, printre tratamentele pe care Eminescu le-a făcut și în țară se numărau injecțiile cu mercur, prescris în toate cazurile de infecție luetică. Și la autopsie picioarele sale erau acoperite cu ulcerații cronice.

Doar noi mai credem în mitul desăvârșirii acestui foarte talentat conațional, orice afirmații negative la adresa lui Eminescu fiiind „escrocherii evreiești”. Conspiraționiștii mioritici, însă, nu se tem să susțină că poetul a fost otrăvit de către conspirația mondială a „Ocultei” masonice, pentru a-i fura descoperirile științifice extraordinare, printre care se numără teoria relativității, care i-ar fi fost „pasată” lui Einstein pe ascuns. Unul dintre promotorii acestor aberații este fostul primar al Clujului, devenit din politician specialist în fizică cuantică. Acesta declara public că Einstein era un „handicapat” care l-ar fi plagiat pe Eminescu, că serviciile de spionaj germane ar fi copiat manuscrisele Poetului și le-ar fi transmis taman lui Einstein în Elveția.

Acești eminescopompi găsesc în poezii precum „La Steaua” („La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atît de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă”) dovezi că el ar fi descoperit viteza luminii, iar în „Scrisoarea I” sunt indicii că ar fi descoperit teoria despre expansiunea Universului („Dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…”).

Din păcate realitatea este cu totul alta. Cunoștințele despre fizică și matematică ale lui Eminescu erau, după cum remarca George Călnescu, la nivelul unui „diletant”, care conspecta sârguincios de prin diverse cărți de popularizare a științei. În onestitatea sa admirabilă recunoștea el însuși că nici măcar nu ştia „tabla pitagoreică”, adică nu știa tabla înmulțirii. 

Eminescu a fost într-adevăr „student”, timp de vreo trei ani la Viena și apoi la Berlin. Dar, pentru că nu avea diplomă de bacalaureat, nu se putea înscrie la facultate, deci nici nu avea dreptul să dea examene. Așa că a dus o viață de „student audient”, ducând o existență de dolce farniente pe banii căminarului Eminovici. Între 1872 și 1874 ajunge student la Universitatea Humboldt din Berlin, de data aceasta pe banii statului, fiind angajat „pe pile” la ambasadă, dar nu-și trece examenele. În aceeași perioadă Maiorescu, care voia să îl facă profesor universitar de filosofie, îi dă 100 taleri de aur ca să-și ia doctoratul, dar poetul îi cheltuie probabil pe plimbări la iarbă verde cu Milly. Predispoziția pentru vagabondaj și viața de pierde vară începuse din vremea că fugise cu trupa de teatru „Pascali”, unde era și actor, sufleur și iubitor de actrițe cărora le dedica poeme.

Toate acestea nu îi disuadează pe eminescoduli să creadă că referințele la „stelele negre” din versurile sale obscure sunt descrieri ale gãurilor negre, că poeziile lui ar conține calcule ale vitezei luminii sau ar fi anticipat teoria Big-Bang.

În mod real tot ce a publicat „Marele” scriitor național în timpul vieții a fost un volumaș de poezii, apărut în 1884, ce conținea 63 de poeme, multe dintre ele republicate. Știm din memoriile lui Maiorescu cu poetul era deja dus cu capul și că, vâzând volumul, a trântit cartea pe jos pe vremea când era internat la azilul din Austria. Pe bună dreptate, pentru că unele dintre aceste „mari poeme”, cum ar fi „Somnoroase păsărele”, sunt niște copilării, iar altele, cum este „Pe aceeași ulicioară…” sunt simple romanțe versificate, numai bune de cântat la nunți și sindrofii. În aceeași veme Nietzsche publica „Die fröhliche Wissenschaft” și Lev Tolstoi scria „Război și pace”. Apăruseră deja „Moby Dick” al lui Herman Melville și „Pride and Prejudice” scris de Jane Austen, precum și Crimă și pedeapsă al lui Dostoievski și David Copperfield al lui Charles Dickens.

Eminescianita cronică, de care suferă cultura noastră, produce mai mult rău decât bine pentru că ne creează o imagine falsă despre noi înșine. Pentru unele dintre aceste aberații este de vină chiar Eminescu. Știm dintr-o scrisoare adresată de către C. Popasu lui Maiorescu că Eminescu nu doar că „boteza” personalul medical din spitalul vienez unde era internat, dar și că perora despre vechimea limbii române , care ar fi fost „urmaşa celei dacice”, cea mai veche de pe pământ. Elucubrațiile lui Eminescu, desigur, au devenit idei „normalizate” de către dacopați.

E adevărat că „Arheul” culturii noastre era preocupat de nenumărate științe ale vremii, dar nu a descoperit el toate ideile modernității. Caietele sale de notițe, care erau pline de traduceri aberante din sanscrită, ecuații matematice fără noimă și felurite panseuri sunt doar niște fițuici. Așa cum reiese din Manuscrisele publicate de Academia română, Eminescu avea obiceiul de a copia cuvânt cu cuvânt textele pe care le citea. Unul dintre acestea îi aparținea medicului și naturalistului german Julius Robert Mayer, care, într-adevăr făcuse studii despre termodinamică, ale cărei legi au fost enunțate de Hermann von Helmholz cu care studiosul botoșănean făcuse cursuri la Berlin. 

Din păcate gonflarea lui Eminescu, fiind făcută din aceste manuscrise, nu era însoțită de avertismentul că fiul căminarului prelua informații și texte care îi plăceau. Acest lucru a dat permis tot felul de bazaconii, astfel că un general ieșit la pensie preocupat de criptologie susținea chiar că a „spart Codul lui Eminescu”, care ar conține nici mai mult nici mai puțin decât aplicaţii ale şirurilor Fibonacci!

Codul lui Eminescu este, din păcate, foarte ușor de descifrat. Chiar și exegeții cei mai fideli, cum este Dumitru Caracostea, au observat că unele poezii eminesciene, cum este sonetul „Veneția”, erau variațiuni și imitații, în acest caz după sonetistul german August von Platen‐Hallermünde. Cei care cunosc romanul „Die Epigonen” al lui Karl Leberecht Immermann, care apare în 1836, înțeleg de ce scria Eminescu în aceeași cheie despre „scripturele române” în poezia intitulată… „Epigonii”. Iar dacă citim versurile din „Floare albastră” nu putem să nu vedem legătura cu romanțul lui Novalis, „Heinrich von Ofterdingen”, apărut în 1800 și transformat de Wagner în 1845 în „Tannhäuser”. Este sigur că Eminescu fusese familiarizat cu aceste opere și că, în studenția sa pierdută de la Viena și de la Berlin, le-a interiorizat. De altfel contemporanii săi și-l amintesc ca pe un tânăr purtând după el un geamantan „plin cu cărți nemțești.

Astfel că celebrul motiv al stelei care se stinge și care pare o descoperire epocală este preluat de la un poet elvețian de limbă germană pe nume Gottfried Keller, poem ce era un lied extrem de popular în epocă. Știm că Eminescu asculta „manelele” din acele vremuri, că fredona cântece despre Barbu Lăutaru și, foarte probabil, poetul predispus la cântece de of și jale îngâna aceste versuri în timp ce își scria propriile capodopere. Iată cum sună: Siehst du den Stern im fernsten Blau,/ Der schimmerernd fast erbleicht?/ Sein Licht braucht eine Ewigkeit,/ Bis es dein Aug' erreicht!”. Adică, „La steaua…”.

Nu a fost nicio conspirație globală menită să îi închidă gura, nu a avut loc nicio „internare forțată” care să îi închidă gura patriotului, pusă la cale de către serviciile de spionaj ale Austro-Ungariei. Presupusa „sechestrare” a Poetului național, care s-ar fi produs tocmai când s-a semnat acordul dintre România și Austro-Ungaria era doar o coincidență. Nu exista un tratat secret prin care Regele Carol I a fi fost forțat să îl ucidă, deși este adevărat și că Eminescu a strigat în cafeneaua „Capsa”, cu revolverul în mână, că Regele trebuia împușcat. Era o perioadă în care poetul intra în restaurante, unde consuma alcool după care pleca fără să plătească, agresa femeile pe stradă și umbla cu pistolul pe ulițe amenințând în dreapta și stânga.

Moartea sa, în fatidicul an 1889, a fost datorată infectării unei răni la cap, fiind lovit cu o piatră de către un alt bolnav mintal. 

Deși unii deliroizi contemporani, cum a fost fantomatica Ligă a Scriitorilor din România care susținea canonizarea lui de către Biserica Ortodoxă, îl văd ca pe un etalon al „spiritului national-ortodox"”, „Sfântul Eminescu” a trăit cu nevasta lui Ştefan Micle, rectorul Universității din Iași, care nu era nici ea ușă de biserică, amantlâcurile ei cu Caragiale fiind de notorietate în epocă - Eminescu îl căuta la un moment dat pe dramaturg cu pistolul încărcat, hotărât să îl împuște. Veronica Micle, care era la Viena ca să se „caute de o boală de piele”, era doar una dintre femeile care i-au picat cu tronc „studentul” Eminescu, deja vedetă în presa culturală din Principate, scria versuri dedicate unei necunoscute Marta „cu capul blond”.

Nici iubirea lui pentru alte femei măritate, cum era Mite Kremnitz bănuită că era „agent secret” nu îl califică pentru sfințenie, dar nici nici atitudinea lui față de femei nu era cea mai „nobilă”. O dovadă mai bună decât versurile din „Veneră și Madonă” nu avem: „Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc…” Misoginismul lui era, ca și majoritatea ideilor sale filosofice, preluate de la Arthur Schopenhauer. Tot de acolo împrumutase și fascinația pentru Buddha Shakyamuni și pentru filosofia suferinței.

Trebuie să îl vedem pe Eminescu ca pe unul dintre poeții romantici ai epocii sale, un „romantic întârziat” și chiar secundar. În fond versurile sale abia dacă se ridică la nivelul unei stilistici deja depășite la finalul secolului XIX. O recunoaște chiar el: Nu mă-ncântaţi nici cu clasici/ Nici cu stil curat şi antic/ Toate-mi sunt de o potrivă,/Eu rămân ce-am fost: romantic.”Ne vine greu să recunoaștem, dar nu era nici măcar „cel mai mare” poet din perioada respectivă. Dacă ne gândim Eminescu era contemporan cu poeții blestemați (Verlaine sau Mallarmé), că erau deja publicate versurile lui Walt Whitman și că lumea cunoștea poeziile lui William Butler Yeats sau că Edgar Allan Poe era celebru, nu mai avem motive de mândrie excesivă.

Risipindu-și talentul într-o publicistică pusă în slujba Partidului Conservator, redactorul șef de la „Timpul” a fost un om al epocii sale, preocupat de naționalism, implicat în proiectul pan‐românesc. Contemporan cu războiul de independență și martor la proclamarea în 1881 a regatului numit România, Eminescu este doar atât, un poet și ziarist al epocii moderne.