Competiția fasciștilor continuă

Fascismul românesc nu a început cu Căpitanul și nici nu s-a încheiat cu tragica lui moarte prin sugrumare, executat fără judecată și fără scrupule la comanda regelui Carol II. Chiar fenomenul căruia i se spune generic „legionarism” este mai amplu decât Legiunea Arhanghelului Mihail, el include activitățile Gărzii de Fier, ale Frăţiilor de Cruce sau ale Vulturilor Albi, dar și cele ale Partidului Totul pentru Țară și mai apoi acțiunile din timpul statului național-legionar. El a continuat în exil cu „Comandantul” Horia Sima și reverberează astăzi în filo-legionarismul promovat fățiș în Parlamentul României mileniului III.

Mișcarea avea foarte mulți „concurenți”, multiplele grupuscule și facțiuni vor compune împreună fascismul românesc, legionarii fiind doar una dintre aripile acestui curent de gândire cu rădăcini adânci în spațiul politic românesc. Înainte de fondarea „Legiunii Arhanghelului”, a fost creată în 1922 „Fascia Naţională Română”, înființată de dr. D. Pădeanu, Titus Panaitescu Vifor, Gh. Băgulescu, Gh. Lungulescu, V. Spătar, V. Bazgan, și D. Rădulescu, care va publica și revista „Fascismul”.

    În contextul în care mulți dintre liderii de opinie din România își manifestau fățiș admirația pentru Mussolini - de exemplu Nichifor Crainic îl considera chiar „cel mai mare educator al lumii”, după Isus Hristos, desigur - au apărut nenumărați imitatori locali. După ce primele fascii de luptă (fasci di combattimento) au fost înființate în 1919 la Milano, legionarismul sau lăncierii lui Cuza s-au morfat după aceste noi forme de organizare. Toți erau imitatori ai scuadrismului mussolinian, care înființase celebrele „squadre d’azione” (escadroane ale acțiunii), trupe violente care induceau o stare de agresivitate și teroare în societate, indiferent dacă erau îmbrăcați în cămăși negre (numele lor italienesc era Camicie Nere), sau brune (ca trupele Sturmabteilung), ori albastre (ca lăncierii) ori verzi (legionarii).

La noi mai multe grupări radicale, precum Liga „Vlad Ţepeş”, care a fost creată în 1929 de către Grigore Filipescu, erau în concurență unele cu altele. Unii dintre membrii acestor grupări, cum era generalul Gheorghe Cantacuzino (zis și Grănicerul) se vor ralia Mișcării legionare, acesta din urmă devenind chiar președintele partidului Totul pentru Țară. E relevant și că, în 1931, când participă la alegeri la concurență cu Legiunea, Liga Vlad Țepeș obține 13 locuri, iar legionarii unul singur, în persoana Căpitanului. Chiar și după ce se întemeiază Legiunea în mod formal, vor apărea formațiuni concurente, cea mai cunoscută fiind numită „Cruciada Românismului” (sau Vulturii albi ori Steliștii) - șeful ei Mihai Stelescu va fi asasinat de către decemviri pentru această trădare. Alți concurenți sunt organizatorii „Svasticii de foc”, formațiune care a funcționat între 1935 și 1938, și care va include mulți fasciști cu „experiență” din LANC.

    Chiar și Regele Carol II s-a visat lider al unei mișcări de tip fascist. Pe 16 decembrie 1938 el a emis decretul de înființare a Frontului Renașterii Naționale, o organizație politică națională cu el în rol de Mare Străjer. „Frontul” imita toate ritualurile fasciste, de la salutul cu mâna dreaptă ridicată, până la faptul că străjerii erau organizați în cuiburi și cuibușoare, după care în stoluri, legiuni și falangă. Chiar și revista străjerilor se numea „Cuibul Nostru”, iar ansamblul de cuiburi ale străjeriei se numea Falanga Străjerilor, în fruntea căreia să aflau Marele Voievod de Hohezollern și Alba-Iulia, Mihai, și tăticul său, erijat în „Cârmuitor” (de unde Ceaușescu se va inspira când va deveni Cârmaciul). Frontul avea organizații atât pentru tineret, cât și adulți, iar „străjerii” (care înglobaseră toate organizațiile de cercetași și cele de tineret, după model nazist) erau obligați să poarte niște uniforme ridicole, cu pantaloni scurţi negri şi bască albă. Și acestea vor fi imitate mai târziu de organizațiile de pionieri ale ceaușismului, la fel ca și marile parade și coregrafii publice derulate pe stadioane (chiar și formula „de strajă Patriei” a fost utilizată mai târziu în ceaușism, tot de aici preluată). În „Falangă” fuseseră atrase și fețe bisericești, astfel că episcopul Armatei, Partenie Ciopron, scria că străjeria avea ca scop... crearea omului nou (în Straja Ţării şi actualul ei comandant, în Curentul, 10 februarie 1938).

    Însă adevărații concurenți ai Legiunii erau Lăncierii, trupele paramilitare ale Ligii Apărării Național Creștine, create tot pe modelul ale cămăşilor negre mussoliniene. „Lăncierii”, extrem de activi și înainte de fuziunea cu partidul lui Goga, vor deveni pare a Partidului Național Creștin. „Liga” avea steagurile decorate cu zvastică (sfințite, desigur, de soboruri de preoți ortodocși) și unitățile sale erau îmbrăcate în uniforme albastre de tip militar. Lăncierii și legionarii nu doar că se băteau adeseori între ei cu ciomege și topoare, dar în 1938 „cuziștii” au împușcat mai mulți legionari. „Specialitatea” cămășilor albastre era aceea de a agresa fizic și verbal evreii, lăncierii spărgeau geamurile şi magazinele evreieşti și atacau opozanții politici în timpul campaniilor electorale. Numărul lor e greu de estimat, dar conform informațiilor din epocă despre manifestația din 8 noiembrie 1939, când s-au adunat la Bucureşti peste 200.000 de cămăşi albastre, știm că aceste cămăși albastre erau o organizație de mari dimensiuni.

Legionarismul nu a fost o mișcare inovatoare, nici în ceea ce privește atitudinea anticomunistă, nici măcar nu a fost prima mișcare antisemită. Nici măcar ideea de „gardă” anti-bolșevică nu este specifică Mișcării legionare, de fapt în 1919 Codreanu fusese înrolat ca tânăr luptător împotriva „iudeo-bolșevismului” în așa-numita „Gardă a conștiinței naționale”, organizație antisemită creată la Iași de către Constantin Pancu. O mare parte din ideile lui Codreanu erau deja cuprinse în „Jurământul” de credință al „socialismului național-creștin” al acestei grupări, care a fost aglutinată în anii 20 în Liga Apărării Național Creștine". O mare parte din ingredientele legionarismului sunt moștenite de la această „Ligă”, unde Codreanu fusese chiar membru fondator, iar Nichifor Crainic a fost secretar general acestei organizații.

Așadar, pentru a înțelege fascismul românesc trebuie să înțelegem fundamentele organizației create pe 4 martie 1923 de către unul dintre cei mai notorii antisemiți ai Europei, Alexandru C. Cuza. Fiu de văr primar al „domnitorului Unirii”, Alexandru Ioan Cuza, membru al marii familii a Cuzeștilor care cuprindea o serie de membri marcanți ai marii boierimi moldovenești, Cuza era considera chiar de către ideologul șef al nazismului, Alfred Rosenberg (citat de Trașcă și Deletant) drept „mentorul antisemitismului european”. Cuzismul ca mod de gândire politică este profund antisemit, politicianul nu se sfia să enunțe de la tribuna Parlamentului că „afirmarea existenţei lor (a evreilor) e negaţiunea existenţei noastre”. În „Doctrina naţionalistă creştină” A.C. Cuza anunța chiar modul cum se gândea să rezolve „cestiunea ovreiască”, anume prin deportarea tuturor evreilor din Moldova și Țara Românească în… Madagascar! E relevant că proiectul a fost reluat de către naziști în anii 40, când Franz Rademacher i-a propus lui Hitler și acesta a aprobat relocarea a 1 milion de oameni pe an.

Strigătul progandistic al lui A. C. Cuza era „Pierim!”, el amenințându-și concetățenii cu pericolul evreiesc. Evreii, perora el, s-ar înmulți prea repede și vor prelua controlul asupra orașelor din Moldova. Ca și Paulescu, care susținea că avea loc „exterminarea” poporului român, credea că ar exista un plan malefic prin care să fie creat un „Israel european” în care românii să fie „clasă subordonată și exploatată”, iar evreii clasă conducătoare. Așa cum scria în „Introducerea” la interpelarea lui Iorga din Parlament, numită chiar „Problema evreaiscă” (Cuza înlocuiește expresia cu formula „problema jidovească”), ideologia sa se
baza pe ideea că evreii reprezentau o problemă națională. Tot el introduce primul opoziția dintre „buni români” și români adevărați (reluată de Nae Ionescu). Încă din 1910 el enunța că singura soluție împotriva „jidanilor cotropitori” era eliminarea!

A. C. Cuza, care utilizase încă din 1922 svastica pe frontispiciul reviste „Apărarea Națională”, se considera un fel de mentor al tuturor fascismelor europene. La apariția partidului nazist, Cuza va susține chiar că acesta a ar fi preluat sigla, care era o creație pur românească, svastica fiind o creație a traco-dacilor! Pentru că dacii sunt totuna cu pelasgii, noi suntem adevărații arieni, proprietarii de drept ai svasticii (afirma A.C. Cuza în „Învățătura lui Isus. Iudaismul și teologia creștină). Când LANC va fuziona cu Partidul Național Agrar al lui Cuza și se va constitui Partidul Național Creștin (numit și Cuza-Goga), începând cu 1935 va avea ca însemn oficial „Crucea Arică”, adică svastica despre care tot Goga spunea că este „semnul ciobanului nostru”, „cel mai arhaic simbol din toată Europa”.

Inițial legătura lui A. C. Cuza cu Căpitanul fusese foarte strânsă, chiar personală. Tatăl lui Corneliu, Ion Zelea Codreanu, numit și „Moș Zagreb”, fusese coleg și parlamentar al Partidul Naţionalist-Democrat, fondat de Cuza împreună cu Iorga. Bătrânul Codreanu participase la redactarea manifestului LANC, intitulat „Călauza bunului român" Mai mult, Cuza a fost nașul de cununie al tatălui Căpitanului, l-a botezat pe micul Corneliu și a participat la nunta acestuia cu Elena (Lilica) Ilinoiu, din „Crâng” de la Focşani (după nuntă Căpitanul, cu soția și „câţiva camarazi” au mers la odihnă, la Băile Herculane și apoi în Franța). Codreanu i se adresează mereu cu respect, numindu-l „Profesorul Cuza”.

Deși motivele despărțirii dintre ei nu sunt clare, puriștii spun că A. C. Cuza renunțase la creștinism, din motiv că Isus era evreu devenise ateu și susținea eliminarea învățăturilor Satanei. Alții vorbesc despre scandaluri de moravuri și despre certuri între Cuza și cei doi Codreni unde s-ar fi rostit vorbe grele, printre care și acuzațiile de „jidăniți”. Cert este că, în 1926, Ion Zelea-Codreanu este exclus din LANC, iar fiul său va înființa o nouă organizație antisemită, violentă și militarizată.

    A. C. Cuza a murit la 90 de ani în 1947 la Sibiu, iar fiul său Gheorghe A. Cuza a fost arestat în 1950 și a murit în închisoare de la Aiud. Moștenirea „cuzismului”, însă, a rămas intactă.

Exerciții de stilistică a legionarismului „cu cheie”

Ernest Bernea a fost și el discipol al lui Heidegger, numai că nu în anii 80, ci în anii 30. Intrând sub influența lui Nae Ionescu în perioada când a colaborat la „Cuvântul”, va deveni unul dintre cei mai influenți propagandiști ai Mișcării legionare, drept urmare a ajuns în lagărul de la Vaslui, special creat pentru capii legionari. Bernea, care își înființase propria revistă filo-legionară, intitulată „Rânduiala”, în care semnau Lucian Blaga, Radu Gyr, Haig Acterian și mulți alții care gândeau la fel, s-a integrat perfect în aparatul birocratic al statului național-legionar, dovadă că, după rebeliunea legionară din ianuarie 1941, a fost arestat și închis în lagărul de la Târgu Jiu în calitatea sa de funcționar al Ministerului Informaţiilor și subdirector la Direcțiunea Propagandei. Ulterior a fost cooptat de Ion Antonescu pe un post de director în Ministerul de Externe, unde a și rămas în funcție până în 1947. În octombrie 1962 e eliberat din închisoare printr-un decret al lui Dej și este angajat, începând cu 1965, ca cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române. Din 1972 a beneficiat de pensie de stat în această calitate. Cu tot trecutul legionar, lui Bernea îi vor fi publicate studiile în România socialistă, în 1976 apare la editura Minerva volumul „Poezii populare în lumina etnografiei”, iar în 1985 editura Cartea Românească îi publică studiul „Cadre ale gândirii populare româneşti”. A murit pe 14 noiembrie 1990, iar după moarte cărțile și studiile sale au început să fie publicate într-un ritm alert, recuperarea rapidă datorându-se editurii Anastasia, care tipărește „Îndemn la simplitate” (în 1995) și apoi spre „Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român” (Humanitas 1997).

Textele lui Bernea sunt relevante pentru că ne permit să pătrundem în resorturile intime ale legionarismului. În „Stil legionar”, broșurică publicată de Serviciul propagandei legionare în 1940 și scoasă samizdat în 1953 în colecția „Omul nou”, creată de legionarii refugiați în Spania (tot acolo va fi republicată și „Cartea căpitanilor”), filosoful și etnologul de mai târziu suprapunea „stilul legionar cu „însuși stilul românesc”, considerând că legionarul este „fiul spiritual al neamului”. Când descrie „sufletul legionar” el trasează două dimensiuni: tradiționalism și paseism (legătura cu trecutul, cu strămoșii). 

Bernea va publica de-a lungul timpului nenumărate materiale cu caracter politic legionar, care la vremea lor au atras foarte multă lume și care l-au făcut celebru ca „doctrinar al Mişcării”. Vedem acest lucru în mod explicit din articolele apărute în „Rânduiala”, republicate cu titlul „Ctitorii. Pagini de luptă. Politică și spirituală” în 1940. Pentru Bernea Legiunea reprezenta „o nouă spiritualitate”, fiind convins de „biruința legionară” el credea că aceasta va duce la formarea unui „om nou”. De fapt „omul nou” era formula favorită a Căpitanului, acesta fiind mânat de idealul superiorității rasiale a românilor. Crezând că Mișcarea legionară a fost pornită „din izvoare de autenticitate românească” acești ideologi au căutat în autohtonism elemente necesare care să justifice politicile lor transformative.

Discursul lui Bernea era, evident, hitlerist: „Căpitanul este în Legiune și Legiunea în Căpitan”, o parafrază explicită la formula lui Hess: „Hitler ist Deutschland, Deutschland Hitler ist”.

Criticând „decadența democrației” și fiind dușman al modernismului și al raționalismului, pentru acest ideolog singura soluție era renașterea spirituală permisă de Legiune, adică o nouă „condiție umană”.

Ca toți fasciștii, care aveau în centrul gândirii lor o figură politică mesianică, iar Bernea invocă mereu „spiritul Căpitanului”. De fapt el recunoaște că are o „carte de căpătâi”, considerată a fi „Cartea unui început de veac” adică volumașul „Pentru legionari”, scris de Căpitan. Făcând hermeneutica textului fundamental al fascismului autohton, Bernea constată că ea s-a născut prin conexiunea cu însuși „sufletul românilor”, împotriva „individualismului raționalist” și împotriva democrației. În locul proiectului modernității, revoluția legionară promitea să readucă „omenia” în sufletul românesc. Desigur, această omenie s-a văzut deplin în lagărele de concentrare de la Acmecetca, Bogdanovca sau Domanevca.

Ca și Blaga, Bernea va învăța să scrie tangențial, metaforic, substituind „legionarismul” cu spiritualul sau alte formule aparent nevinovate. Promotor, tot ca Blaga, al satului românesc, el folosea expresii „cu cheie”, pe care doar cititorii avizați știau să le descifreze. Un astfel de exemplu e cartea din 1940 „despre simplitate” (retipărită în 1995 cu titlul „Îndemn la simplitate”, la aceeași editură „de spiritualitate spiritualitate ortodoxa, Anastasia, 1995). E relevant că textul apare după Revoluție din 1989 fără subtilul despre „omul nou”. Cheia este tot în textul intitulat „Stil legionar”, unde Bernea spunea clar că „stilul de viață legionar” înseamnă simplitate, prin opoziție cu civilizația „materialistă”, care a îndepărtat omul de natura sa. 

La fel, citind o carte cum este „Cel ce urcă muntele”, unde temelor sale nu le poate fi imputat nimic, este vorba despre om, mister, moarte, înălțare spirituală, ordine și ierarhii, jertfă, astfel că pare că citim o carte nevinovată, un fel de filosofie neprihănită, fără finalitate ideologică. Dar, pentru cei care știu cheia de lectură, totul devine limpede. Cine este „omul care urcă muntele?” putem să aflăm doar dacă ne întoarcem la textele legionare. Într-un articol intitulat „Căpitanul și muntele”, Bernea îl prezenta pe Codreanu ca pe un fel de nou Zalmoxis, care se retrage în munți pentru meditație mistică, revenind încărcat dintr-o sursă de energie naturală aparținând „neamului” din care, din păcate, Zelea-Codreanu nu își extrăgea sevele.

Eco-apocalipsa nu va veni într-o după-masă ploioasă

 Schimbările climaterice sunt actuale, acute și concrete, dar nu acesta este sfârșitul lumii. Nici măcar nu este cea mai gravă problemă cu care se confruntă planeta noastră. Totuși, eco-apocalipticii, cei care se închină la Greta Thurnberg și dorm sub pernă cu filmul lui Al Gore, propagandiștii anxietății ecologice ne sperie în fiecare zi cu premoniții sinistre. Incapabili să asculte orice formă de critică, eco-luptătorii de la noi și de aiurea funcționează adeseori ca un cult religios întemeiat pe alarmismul ecologist.

Sigur, preocuparea pentru problemele de mediu trebuie să facă parte din modul nostru de viață, dar hrănirea continuă cu povești neo-apocaliptice, menite să tulbure somnul și așa fragil al milenialilor, nu este sănătoasă. De fapt, așa cum arată un studiu publicat în 2017 de către Asociația Psihologilor Americani, a apărut chiar o nouă boală, diagnosticată drept „anxietate ecologică”, indusă de frica cronică față de schimbările de mediu.

Nu e de mirare, pentru că asistăm de mai bine de un deceniu la ascensiunea globală a ecologismului apocaliptic. De la jocuri video la programe de televiziune și filme care ne arată dezastre planetare, presa internațională care a transformat problemele de mediu în subiecte senzaționaliste, adeseori prezentate pe un ton catastrofal, toate produc o atmosferă de alarmism planetar.

Tocmai acest pericol îl denunță Michael Shellenberger (Apocalypse Never: Why Environmental Alarmism Hurts Us All, Harper 2020), unul dintre cei mai activi ecologiști contemporani, chiar predecesor al actualului „Green New Deal” în SUA. Acest tip de discurs care exploatează fricile oamenilor și construiește o „fantezie subconștientă” tipică pentru cei cărora nu le place civilizația și umanitatea, care enunță de milenii distrugerea planetei, este pus în mișcare de către eco-fanaticii de azi.

Desigur că trebuie să ne dorim o planetă mai verde, că trebuie să avem ape curate și să folosim rațional resursele Pământului. Shellenberger, care s-a implicat în mai multe campanii ecologiste și a fost declarat „Erou al ecologismului” de către revista Time în 2008, este susținătorul unui curent numit ecomodernism, cu o viziune progresistă despre salvarea lumii în care trăim. În această carte Shellenberger denunță o serie de convingeri iraționale despre schimbările climaterice și, fără a nega importanța mesajelor care cultivă dorința de a trăi într-o lume „sănătoasă”, demonstrează impactul negativ al mesajelor bazate pe frică și vinovăție.

Această nouă religie a ecologismului, spune chiar activistul american, este un traseu facil pentru o nouă formă de „transcendentalism” și o nouă iraționalitate, care a permis ca tehnologiile „ecologice” însele să fie acaparate de diverse grupuri de interes financiar.

Înțelegem stupizenia mesajelor eco-apocaliptice când vedem „rațional” filme precum Waterworld, în care ni se prezintă posibilitatea topirii ghețarilor și inundarea întregii lumi într-un nou „potop” cataclismic. În mod real, chiar dacă stratul de gheață din Groenlanda s-ar dezintegra complet, nivelul apelor ar putea crește cu vreo șapte metri în 1.000 de ani! Și dacă temperatura ar crește pe Pământ cu 6 grade Celsius, stratul de gheață din Groenlanda ar pierde doar 10% din volumul actual, iar aceasta în decurs de 400-500 de ani!

De fapt Shellenberger arată că riscul încălzirii Pământului la temperaturi periculoase este din ce în ce mai mic, datorită încetinirii creșterii populației. Dacă unii istorici ai ecologismului, cum este Donald Worster, „epoca ecologistă” a început în 1945, când a fost detonată prima bombă atomică în deșertul Atacama, Shellenberger consideră că dimpotrivă, energia nucleară este cu adevărat soluția pentru problemele energetice ale civilizației contemporane, că așa numitele tehnologii ale „energiei regenerabile”, în special cele eoliene, sunt în mod real catastrofale pentru mediu. Evident, nu în sensul înțeles de Donald Trump, care afirma că eolienele produc cancer, ci pentru că impactul lor asupra faunei și mediului este în detrimentul mediului.

Nu prin frica față de transformările de mediu, așa cum fac unii profeți ai noii religii ecologiste, vom reuși să ne schimbăm modul de a trăi. Mai degrabă ar trebui să practicăm un ecologism rațional, așa cum propune și filosoful Edgar Morin de mai bine de trei decenii. În cel mai recent volum al său (L'entrée dans l'ère écologique, Éditions de l’Aube, 2020), de fapt versiunea revizuită a cărții din 2016, Morin reia argumentul său principal – necesitatea formării unei conștiințe ecologice planetare. În acest proces speranța ar trebui să stea în locul disperării, după cum concluzionează autorul francez. Trebuie să transformăm Pământul într-o „planetă patrie” (Terre-Patrie), unde să existe o solidaritate planetară care să lege toți oamenii unii cu alții și cu natura terestră. „Ecologizarea” prin spaimă și frică nu este un traseu umanist și umanizator, ea ține de „preistoria erei planetare”. Soluțiile noastre trebuie să fie etice, întemeiate pe fraternitatea planetară, pe o viziune lucidă și plină de încredere în viitor, nu pe amenințări gratuite, pe frici iraționale și mesaje care susțin că vor muri miliarde de oameni.

După cum arată Shellenberger, dacă devii vegetarian e bine pentru tine, dar emisiile de carbon nu sunt reduse în mod relevant. De fapt trebuie să găsim soluții să hrănim peste 10 miliarde de semeni ai noștri, nu doar să aruncăm pungi „compostabile” la gunoi. Trebuie să salvăm pădurile ecuatoriale, dar trebuie să dăm dovadă și de solidaritate cu oamenii care trăiesc la limita supraviețuirii. Istericalele eco-apocaliptice ale gospodinelor din Occident nu vor soluționa problemele din țările sărace. Așa cum balenele nu au fost salvate de Greenpeace, ci de transformările care au avut loc în industria uleiurilor, prin trecerea de la grăsimea animală la uleiul extras din petrol, soluțiile la problemele noastre trebuie să fie raționale și lucide, nu patetice sau întemeiate pe spaima patologică.

(Articol publicat în revista Avalon, anul I, nr. 4, 2021)

Părintele antisemitismului mioritic

Sunt unii care încearcă să acrediteze ideea că legionarismul și legionarii nu au fost antisemiți, dar desigur că aceasta este o gogoriță propagandistică. Chiar primul document semnat de conducătorul Legiunii era intitulat „Angajament de Onoare de a lupta împotriva cotropirii evreiești și pentru înstăpânirea românismului".
Pentru că fascismul fără antisemitism e ca amiba oxigenată, trebuie să înțelegem că extrema dreaptă de la noi a crescut într-un mediu toxic în care antisemitismul devenise normal. Fenomenul e bine documentat, printre alții Lucian Butaru a publicat o foarte bună trecere în revistă a rădăcinilor antisemitismului românesc. Viitorii membri ai Legiunii s-au format în grupările studențești antisemite. De exemplu Ion Moţa, în vremea când studia Dreptul la Babeș-Bolyai, se remarcase înainte de înființarea oficială a Legiunii prin participarea la acțiunile antisemite ale studenților de la Cluj. Tot el a tradus Protocoalele înţelepţilor Sionului în limba română, volum tipărit la editura tatălui său, vrednic preot ortodox din Orăștie.
Considerând că orașele din România se transformau în „cuiburi jidănești”, prezența comunității evreiești era prezentată ca o mare catastrofă și justifica înființarea unor mișcări și partide care să „curețe” România de această „infecție”. Ce nu vedeau patrioții din acea epocă era faptul că prezența evreilor se datorase tocmai înființării României mari, dintre orașele locuite majoritar de evrei pe atunci, primele trei fuseseră doar recent anexate României (Cernăuţi, Chişinău şi Oradea). Chiar de la început revistele legionare, cum era „Pământul strămoșesc”, au anunțat demararea luptei împotriva „invadatorului jidan” (Nr. 3, 1 februarie 1928).

Unul dintre părinții antisemitismului autohton și maestru al legionarismului a fost vice-președintele Ligii Apărării Naționale Creștine, doctorul N.C. Paulescu. Influența lui asupra legionarismului a fost atât de puternică încât Căpitanul îl pomenește în manualul de instrucție intitulat „Pentru Legionari”, iar Nichifor Crainic îl lăuda ca fondator al naţionalismului creştin. România „național-creștină” îl avea pe Paulescu drept „profet”, dar gândirea acestui „mare cugetător” cum spunea Crainic într-un text republicat în 2019 de editura Christiana, era profund creștină. De fapt e șocant chiar faptul că această carte a ajuns la a treia ediție. Volumului omagial intitulat „Doctorul Nicolae C. Paulescu sau știinta mărturisitoare” (cu prima ediție 2002), în care se afirmă că „știința se întâlnește cu Filocalia” și care, într-o paranteză fie spus, are o postfață semnată de părintele Galeriu, conține texte „curațate”, dar tot șocante. De exemplu V. Trifu (articol din 1944) încearcă să eludeze rolul nefast jucat de acest dușman al darwinismul și al evreilor, textul fiind „albit” discret de toate referințele antisemite - deși nu chiar toate, pentru că la pagina 75 a rămas „complotul jidano-francmasonic”.

Doar citind titlurile acestui doctrinar al rasismului românesc vedem că ideile sale sunt dezgustătoare: „Degenerarea rasei jidănești” (1928) sau „Desfrâul jidanilor” (1928) sunt doar câteva dintre premisele din broșurile semnate de acest antisemit feroce. Nu e de mirare că, în nr. 130 din iulie 1940, revista „Sfarmă-Piatră” îi dedica lui Paulescu o ediție aniversară. Încă de atunci Pan M. Vizirescu (alt colaborator fildel al „Gândirii”) susținea că doctorului Paulescu i se furase rețeta insulinei. Tot Vizirescu apreciază ideile despre „fiii lui Israel” care stăteau în spatele „forțelor oculte” ce doreau să distrugă ființa umană prin inducerea unor pulsiuni josnice, printre care patimile alcoolismului și ale depravării, create special pentru a putea impune dominația asupra planetei. Convins că „jidovii” vor să preia controlul asupra tuturor „bogățiilor pământului”, acești promotori ai antisemitismului afirmau că „jidanii” vor să îi subjuge pe români prin „mizerie și alcoolism”.
Bunul doctor, dornic să primească premiul Nobel, folosea termeni „științifici” precum „râia jidănească”, credea că evreii „necinstesc fecioarele creștine”, că „moaşa jidoafcă” le îndemna la avort, ba chiar că prostituția erau un „comerț esențialmente jidovesc”. În același număr găsim și un panegiric al lui Ovidiu Papadima, reșapat mai târziu în calitate de folclorist al României socialistă, autor al volumului „Literatura populară română. Din istoria și poetica ei” (apărut la EPL în 1968).Adept al "antisemitismului științific" Paulescu punea pe seama evreilor toate relele pământului, de la reforma lui Luther, la Revoluția franceză și francmasonerie. Teoriile sale pseudoștiințifice sugerau Betia, Desfrâul, Hoția și Trufia ar fi fost „patru patimi capitale”, specifice evreilor, în timp ce românii, după cum spunea Crainic, simțeau naţionalismul ca pe „un instinct natural”.
Aberațiile lui Paulescu, prezentat de unii autori (cum e Dan-Silviu Boerescu) ca marele „nedreptățit” al națiunii române, afirma că că exista conspirație evreiască ce intenționa transformarea României într-o „Palestină râioasă”. În 1921 scria o „Scrisoare către ovrei”, reamintindu-le că sunt „urâți” de toată lumea și că sunt plini de intenții criminale și vicii și că, cuprinși de „turpitudinea morală” în care putrezesc nu pot înțelege „sublimul” creștinismului.
Constatările lui Paulescu despre rasa semită sunt odioase, de la afirmații conform căror „creerul jidanilor” este mai mic decât cel al arienilor, la observații cu privire la murdăria crasă a acestora, lenevia lor musculară sau numărul mare de alienați mintal. Singurul termen de comparație este cu țiganii, pe care „bunul doctor” îi vede la fel de degenerați. Desigur, totul este ilustrat copios cu imagini ale unor sărmani bolnavi de etnie evreiască găsiți în spitalul de psihiatrie Mărcuţa.
Acest descoperitor ignorat al insulinei, „românul care merita Nobelul”, a fost membru în Senatul Legionar și, mai grav, era autorul unor cărți cu titluri precum „Pericolul evreiesc” sau „Talmudul, Kahalul și Francmasoneria” unde își avertiza concetățenii că „fecioare române” sunt „murdărite” zilnic de „jidani”, educându-i că „scopul nostru e isgonirea Jidanilor”.
Broșura lui Paulescu din 1928, intitulată „Degenerarea rasei jidăneşti”, este un monument de antisemitism românesc. Prezentată ca o lucrare științifică, afirmă nici mai mult nici mai puțin că „jidanii” sunt cu toţii niște „degeneraţi” care fac parte dintr-o categorie aparte umană, tipică pentru criminalii lui Lombroso.
Practicând un antisemitism „reactiv”, considerat o „legitimă apărare” a unui popor amenințat, clamând pericolul evreiesc, el a educat o generație întreagă să creadă într-o idee rasistă falsă. Dacă ne uităm la statisticile din epocă (adeseori prezentate voit greșit) pericolul demografic era inexistent. Recensământul din 1930, în momentul maximei expansiuni a statului român, când din România făcea parte și Basarabia (locuită într-un număr mare de etnici de origine evreiască), arată că erau aproximativ 730 de mii de evrei, adică 4,03%. Raportat la o populație de 18 milioane „pericolul evreiesc” exista doar în mintea bolnavă a doctorului care a murit văzându-l pe Satana (la propriu).