Securitatea ca un tigru de hârtie igienică sau despre Ciociolina și Revoluția română

Documentele recent desecretizate de SRI, care fac parte din așa-numitul „dosar al Revoluției din 1989”, de fapt doar acele materiale copiate din corespondența dintre Comisia “Decembrie 1989” și Senatului României, conțin sute de pagini adunate în 13 volume cu diverse note informative, scrisori, prezentări de situații și adrese întocmite de fosta Securitate. (Aici dosarul și documentele originale https://sri.ro/categorii/dosare-desecretizate/). E de apreciat gestul conducerii SRI, cu toate că oricine scotocește prin aceste materiale, așa cum am făcut și eu în ultimele zile, nu va găsit „adevărul” despre Revoluție.
Multe lucruri erau deja cunoscute, chiar dacă nu sunt acceptate de toți istoricii. Sunt  nenumărate exemple în aceste documente, întocmite chiar de către ofițerii de Securitate în noiembrie-decembrie 1989, că existau tot felul de „turiști” care descoperiseră subit frumusețile patriei noastre. O parte din ofițerii serviciilor de informații ale statului socialist, trimiși în teritoriu, au descoperit implicarea „unor cetățeni străini în incidentele” din Timiș și mai apoi din alte județe. Astfel organele județene din Caraș-Severin au raportat că între 15 și 22 decembrie 1989 era un aflux sporit de turiști din Ungaria și URSS, adeseori mașinile cu numere sovietice erau ocupate de 2-3 bărbați adulți. 
De ce a devenit dintr-o dată județul Caraș-Severin atractiv pentru turiștii din URSS ne explică o sinteză a contraspionajului (din vol. 10), care constată că „s-au multiplicat și diversificat” acțiunile „serviciilor speciale” ale unor state, precum și „activitățile cu caracter diversionist” al diferitelor „cadre și agenți de spionaj” aflați sub acoperire în România, inclusiv racolarea unor cetățeni români și instigarea lor la manifestări „contestatar-disidente”, precum și „naționalist-iredentiste”. Printre serviciile de spionaj pomenite sunt cele americane, franceze, britanice, vest-germane, dar și japoneze și latino-americane. Cel mai des sunt menționate „persoane cu intenții diversioniste care puteau fi trimise de cercuri din Ungaria”.
E șocant că, în documentele desecretizate de SRI se arată că, pe 21 decembrie, diverși „diplomați” din ambasadele Franței, Angliei, din R. F. Germania, Italia, Olanda și altele au părăsit sediile și au „foto-filmat” pe străzile din București. Mai grav este că „atașați-militari adjuncți” ai ambasadei Franței au fost reținuți pentru că au intrat în rândurile demonstranților aflați la hotel „Intercontinental”, unii fiind cercetați de organele Securității în acest sens. Aceleași documente arată că cel puțin 10 francezi, 2 englezi și 12 iugoslavi au încercat să pătrundă în România, deși granițele erau închise (în vol. 1).

Aventurile Ciociolinei de Bihor

Dar, în timp ce România socialistă era în fierbere, așa cum se vede dintr-un document redactat chiar de către șeful Securității județene Bihor, un locotenent colonel cu nume protejat de banderola neagră (în vol. 2 al documentelor desecretizate), Securitatea se ocupa cu tot felul de aiureli. Pentru că securiștilor li s-a cerut în mod explicit să se ocupe de toate „persoanele cu intenții de trecere frauduloasă a frontierei”, „lent-colonelul” bihorean investighează și apoi raportează o poveste scoasă din telenovelele latino-americane.
Merită citită documentarea acestor aventuri ale „Ciociolinei”, așa cum e numită tânăra în documentele Securității, pentru că ne dezvăluie imaginarul abject și tembel al serviciilor de informații ale socialismului. Această „Ciociolină” al cărei nume este și el blocat cu banderolă neagră, era o absolventă de chimie de Universitatea din Timișoara, despre care se bănuia că ar fi trecut fraudulos frontiera în Ungaria.
În loc să se ocupe de lucruri serioase, ofițerii Securității o monitorizau pe „Ciociolina”, care era cunoscută ca „persoană imorală”, de fapt, constată lent-colonelul nostru, porecla trăgându-i-se chiar de la „numeroasele legături amoroase” întreținute cu „persoane din zonă și de la locul de muncă”. În noiembrie 1989, când tocmai se prăbușea zidul Berlinului, ofițerii noștri de Securitate erau preocupați de aventurile Ciocolinei. Constatând că aceasta avea un tată influent, care a și intervenit în investigație, documentul enumeră apropiații „fugarei”. Prin ei era și tânăr un veterinar, absolvent de Cluj, care visa să se căsătorească cu iubăreața Ciociolina, deși, ne spun securiștii acesta „era la curent cu escapadele ei amoroase”, ca și cu faptul că ea era amorezată de un fost coleg de facultate.
Așteptând ca tatăl influent să „îi rezolve situația” și să îi găsească un loc de muncă în învățământ, pe 14 noiembrie 1989 „Ciociolina” e vizitată de un român stabilit în SUA, care îi aduce cafea și țigări. Cu americanul ea va face un lung periplu prin țară, desigur monitorizată de bravii noștri ofițeri, care notează că cei doi au petrecut „momente agreabile” la complexul turistic „Favorit” din Poiana Brașov. După o altă escapadă la Timișoara, „organele” constată că, după 27 noiembrie,  Ciociolina dispare de acasă. Prin urmare, când domnișoara zburdalnică nu a mai fost de găsit, chiar tatăl Ciociolinei le-a raportat „organelor” peripețiile năzdrăvanei fiice și au urmat verificările garsonierei. Acestea au fost efectuate de tată împreună cu „cadrele” de miliție și securitate, toți constatând că Ciociolina a lăsat în urmă acte, bani și carnetele CEC.
Documentul despre tânăra „imorală” semnat de lent-colonelul bihorean nu are un deznodământ, dar resursele risipite de Securitate pentru niște informații triviale sunt șocante. Nu e de mirare că, în ultimele săptămâni din decembrie 1989, „organele” păreau mai degrabă uimite și depășite de situație, decât preocupate și implicate. Ca să îl parafrazez pe Bujor Nedelcovici, Securitatea se dovedea a fi mai degrabă „un tigru de hârtie igienică”. 

Și băieții plânge... (sic!)

E tot mai evident că asistăm la  o criză a masculinității în lumea occidentală. Mai mulți autori au scris despre acest subiect, de la Warren Farrell (The Boy Crisis: Why Our Boys Are Struggling and What We Can Do About It, 2018) la recentul studiu al lui Richard Reeves (Of Boys and Men:  Why the Modern Male Is Struggling, Why It Matters and What to Do About It, 2022). 

Cartea lui Reeves nu este, în acest sens, o noutate. Studiile din cărțile de popularizare ale lui Leonard Sax despre băieți (Boys Adrift: The five factors driving the growing epidemic of unmotivated boys and underachieving young men. Basic Books, 2007), dar și despre fete (Girls on the Edge: The Four Factors Driving the New Crisis for Girls: Sexual Identity, the Cyberbubble, Obsessions, Environmental Toxins, Basic Books, 2010) au scos deja la iveală o serie de date statistice care indică tendințe îngrijorătoare. Sax a identificat cinci factori care contribuie la aceste transformări ale masculinității: schimbările structurilor educaționale, jocurile video, medicamentele pentru ADHD, factori perturbatori endocrini și lipsa unor modele sociale (pe care Sax o numește „răzbunarea zeilor abandonați”), o parte fiind reluate și în cartea lui Reeves.
Contribuția lui Reeves, concretizată în discuția dinamicilor care îi afectează pe băieți și bărbați (Of Boys and Men), se bazează pe o serie date și fapte statistice recente. De fapt autorul este „senior fellow”, adică cercetător titular la Brookings Institution, una dintre cele mai importante instituții din domeniu, un „think tank” privat, dedicat studierii problemelor de politici publice la nivel național în Statele Unite, dar și în lume. Studiul acesta despre starea tot mai jalnică băieților și a bărbaților în lumea contemporană pornește de la analizele realizate sub egida acestui Institut (detalii aici: https://www.brookings.edu/blog/up-front/2021/01/12/the-unreported-gender-gap-in-high-school-graduation-rates/), care confirmă tendințele îngrijorătoare cunoscute de mai mult timp. 
Reeves, care a fost și directorul grupului de experți (think tank) numit Demos în Marea Britanie, observă că asistăm la un declin al bărbaților, care începe la grădiniță și continuă până la maturitate. În Statele Unite 55% dintre bărbații cu vârste între 18 și 29 de ani locuiesc în continuare cu părinții, preponderent în mediul urban. La anumite categorii de vârstă creșterea este de 100% raportat la ultimii douăzeci de ani. Tot mai mulți băieți abandonează școala și tot mai puțini merg la facultate. Astfel, dacă în 1970 doar 12% dintre femeile cu vârste cuprinse între 25 și 34 de ani reușeau să obțină o diplomă de licență (raportat la 20% dintre bărbați), în 2020 raportul s-a schimbat radical. Astăzi 41% din femei au diplome, dar numai 32% dintre bărbații americani termină facultatea. De fapt în toamna anului 2020 numărul de studenți de sex masculin înscriși la facultate a scăzut cu 5,1%, în vreme ce numărul studentelor a crescut. Și la liceu situația este similară, în 2021 88,4% din totalul fetelor înscrise la liceu au absolvit, comparativ cu doar 81,9% dintre băieți.
Este cert că un bărbat cu un nivel scăzut de educație, cu performanțe intelectuale tot mai reduse și cu venituri tot mai mici, va fi emasculat de prezența unei femeie puternice. Pe măsură ce femeile au început să depășească numărul bărbaților ca procent de absolvenți ai unor instituții de învățământ superior, a crescut și fragilitatea interioară a băieților. Șocant este că asistăm și la slăbănogirea fizică a bărbaților. Dacă în 1985 un bărbat obișnuit putea să strângă mâna cuiva cu aproximativ 30 de kilograme forță mai mult decât o femeie, acum puterea strângere a mâinilor bărbaților este aproximativ egală cu cea a femeilor.
Lumea occidentală este populată de o generație de bărbați smiorcăiți, care se ascund după șorțurile mămicilor, înlocuite apoi cu fustele soțiilor, mult mai puternice decât ei. În cazul băieților și al bărbaților din generația Z și a „milenialilor” situația este și mai gravă. În 2021 aproximativ 13% dintre femeile cu vârste cuprinse între 25 și 34 de ani mai locuiau în casa părinților, comparativ cu aproape 21% dintre bărbați.
Realitatea este că femeile din societățile post-industriale au devenit cu adevărat independente și încrezătoare. Ele nu mai sunt limitate de timpul petrecut în bucătărie, au acum ocazia să practice sporturi, să își cultive creativitatea, să își urmeze idealurile de carieră. Din păcate femeile petrec tot mai mult timp pe rețelele de socializare, diferența este de 70% femei pe Snapchat, față de 30%  bărbați, sau 52% pe Facebook, față de 48% bărbați (pe Twitter prevalează bărbații). 
Aceste fenomene sunt asociate și cu sărăcia. Băieții ce provin din familiile sărace sunt dezavantajați în mod clar pentru că doar 14% din băieții care provin din familii cu venituri scăzute vor reuși să obțină diplomă de studii superioare. Statisticile arată că 29% din băieții crescuți în familii cu venituri scăzute nu vor putea ieși din starea de sărăcie, cu 3% mai mulți decât fetele din aceleași familii.
Situația aceasta afectează structura economică a societăților contemporane. Unul dintre studiile lui Reeves arată că tot mai mulți bărbații își părăsesc locurile de muncă, nemulțumiți de statutul lor social. Din cele 263.000 de locuri de muncă noi în economia SUA luna trecută, peste 61,6% sunt ocupate de femei cu vârste cuprinse între 30 și 44. În același timp milioane de bărbați își părăsec serviciul. Așa cum arăta Nicholas Eberstadt într-un studiu despre bărbații fără loc de muncă (Men Without Work: America's Invisible Crisis, 2016), asistăm la o criză fără precedent. Astăzi, aproape unul din șase bărbați de vârstă activă nu are deloc un loc de muncă remunerat, iar unul din opt bărbați nici nu lucrează, dar nici măcar nu își caută de lucru. Această „nouă normalitate” a bărbaților fără ocupație este doar unul dintre manifestările simptomatice ale declinului masculinității. Mulți dintre acești bărbați trăiesc pe spinarea soțiilor, astfel în 2017 41% dintre femeile din SUA erau principalul susținător financiar al familiei lor, ceea ce înseamnă atât că un număr tot mai mare de femei căsătorite câștigă mai mult decât soții, dar și că mulți bărbați nici nu se mai obosesc să își caute un serviciu.
Frustrarea bărbaților este evidentă, dacă ne uităm la crimele violente din SUA vedem că bărbații comit 90 la sută din omucideri și reprezintă 77 la sută din victimele crimelor. În plus numărul bărbaților care se sinucid este 3,5 ori mai mare decât cel al femeilor și, în plus, speranța de viață a bărbaților este cu câțiva ani mai redusă decât cea a femeilor.
Ca și Sax în urmă cu un deceniu, Reeves sugerează că o parte din aceste probleme pot fi rezolvate prin schimbări profunde la nivelul structurilor instituțiilor educaționale, pornind de la o realitate fiziologică, aceea că fetele se maturizează mai repede decât băieții. Faptul că avem școli mixte nu este rău în sine, dar dacă punem împreună băieți care sunt cu cel puțin 2-3 ani în urma fetelor din punct de vedere emoțional, rezultatul este un decalaj cu efecte pe termen lung. De aceea o recomandare de bun simț din carte este aceea că ar fi mai bine ca băieții să înceapă școala cu un an mai târziu decât fetele. O altă soluție este creșterea numărului de profesori bărbați din sălile de clasă. Iarăși, statisticile sunt relevante pentru că în SUA (dar și în alte părți) femeile reprezintă 76% din totalul profesorilor din școlile publice și private, cu o pondere mult mai mare la nivelul primare, unde femeile reprezentau 89% din profesorii din școlile primare publice. Băieții crescuți de profesoare, fără modele masculine, tind în mod evident să se comporte diferit.
Cu toate acestea, cartea nu atinge adevărata problemă, care este declinul masculinității la nivel profund. Recent au fost făcute publice datele unui studiu realizat în 53 de țări ale lumii care arată scăderea drastică a numărului de spermatozoizi ai tuturor masculilor din specia homo sapiens de pe Pământ. Această scădere, cu cel puțin 50% în ultimii 50 de ani (https://edition.cnn.com/2022/11/18/health/sperm-counts-decline-debate/index.html), indică traseul pe care îl urmează bărbații și masculinitatea. Nu știu dacă hetero-masculinitatea dominantă, bărbatul lipsit de emoții și stoic, agresiv și violent sunt preferabile, dar devine tot mai sigur că asistăm la o criză a bărbăției cu efecte biologice, culturale și politice care vor deveni tot mai ample în viitorul apropiat.

Titanic plus Avatar egal Profit

În numai trei zile de la lansare, mult așteptata continuare filmului Avatar (2009), numit  Avatar: Calea apei (2022), a încasat între 130 și 150 de milioane de dolari, în prima zi de vizionări încasările ajungând la 55 de milioane de dolari, de două ori mai mult decât primul film (cu „doar” 26,75 milioane de dolari în prima zi). Lui James Cameron i-au trebuit aproape 13 ani ca să o ia pe „calea apei”, însă producția a debutat cu succes în toate cinematografele planetei noastre, sute de milioane de oameni întorcându-se cu uimire pe lumea extraterestră a satelitului numit Pandora. Filmul este, fără îndoială, un spectacol vizual năucitor, din primele secvențe suntem introduși într-un pseudo-documentar exotic de natură, doar că lumea fabuloasă de pe această planetă inexistentă este artificială, însă noi o trăim ca și când ar fi adevărată. În prima parte revenim în acea Pandoră care arată ca o pădure Amazoniană hrănită cu steroizi, unde băștinașii Na’vi trăiesc fericiți ca în sânul lui… Eywa. Aici ne întâlnim cu familia lui Jake Sully, acum compusă dintr-o liotă de prichindei albaștri, printre care și un orfan pământean uitat în urmă de părinți, pe nume Spider (Păianjen) și poreclit „maimuțica” (monkey man). Aici Neytiri, soția băștinașă a fostului pușcaș marin Jake Sully, cântă cântece ancestrale care sună de parcă ar fi interpretate de Enya, dar ea se roagă la Eywa folosind mătănii pandoriene.

Prima modificare apare când, printre copiii familiei Sullycă, o descoperim pe Kiri, orfana născută dintr-o mamă moartă, neînsămânțată de vreun mascul uman sau extraterestru, adoptată de Jake și Neytiri. Ea este concepută de doctorița Grace Augustine (jucată în dublu rol de Sigourney Weaver), al cărei nume e o combinație de termeni catolici (Har și sfântul omonim) într-o naștere miraculoasă, o adevărată „concepție emasculată”, sfântă procreație extraterestră. Kiri este un nume evident simbolic, Kira fiind femininul lui Chiriac, deci „conducătoare, stăpână”. Evident ea este doar Mesia la feminin,  conectată în mod magic cu planeta Pandora însăși, ea aude bătăile inimii acestei mega-zeițe cu nume transparent iudeo-creștin, Eywa. Ea este „Mare Mamă” (Great Mother), care protejează și unește toate ființele vii de pe planetoidul acesta extraterestru.

Viața bucolică și paradisiacă a Sullycilor este întreruptă atunci când zeci de nave spațiale sosesc de pe Pământ. Deși au fost învinși în primul episod, nu știm cum și de ce sute de militari mecanizați, diverși soldați în avatare militarizate, dotați cu tehnologii avansate, încep să distrugă pădurile și să vâneze animalele. De ce nu sunt aceștia atacați înainte să ajungă să preia controlul asupra Pandorei, nu știm. Poate fi o eroare de strategie din partea lui Jake Sully, care, să nu uităm, era un simplu caporal pe vremea când mai era om.

Printre nou veniți se numără și Dușmanul de moarte al lui Jake, colonelul Quaritch, care este și el reînviat într-o variantă îmbunătățită, livrat direct într-un avatar fără ajutorul unui aparat, tehnică pe care regizorul nu se obosește prea mult să ne-o explice. Cameron e mult prea ocupat să folosească această înviere pentru a introduce atât eternul trop al dorinței de răzbunare, schema antagonistului radical, dar mai ales tema melodramatică a conflictului psihanalitic tată-fiu. Pentru că înviatul Quaritch află că Spider este chiar fiul lui, dar crescut dușmanul său de moarte, Jake. Toți iubitorii de telenovele au fremătat în scaune îndopându-se cu popcornul care a ajuns să coste cât un kilogram de carne. Conflictul este inevitabil pentru că, spre deosebire de tăticul militarist, Spider iubește cultura localnicilor, așa că se va confrunta cu tatăl său, care nu numai că l-a abandonat, dar acum îl și torturează. După o jumătate de oră de film are loc întâlnirea tată-fiu, Quaritch îi spune lui Spider pe numele lui adevărat, adică Miles, cei doi au o lungă conversație în celula unde este închis fiul și scenariul ne pregătește pentru partea a doua.

La fix o oră de la început, când se încheie prima parte, familia Sullycă emigrează, ca să nu îi pună în pericol pe membrii tribului lor. Prin urmare, în a doua parte a filmului, aventurile au loc în satul de pescari Awa’atlu, prilej pentru regizorul american să introducă diversitatea etnică printre locuitorii de pe Pandora. Mutarea nu are noimă din punct de vedere logic. Ce sens are ca Jake să își ia familia și emigreze la un alt trib de pe Pandora, pentru că, dacă tribul inițial nu mai e amenințat, acum pune în calea primejdiei un alt grup de localnici, care nu erau afectați de război.

Desigur că aceste deplasări sunt doar un pretext narativ pentru Cameron, care vrea cu orice preț să introducă noi peisaje și noi creaturi fabuloase. Această nouă dimensiune a planetei-satelit este cu adevărat copleșitoare, pretextul îi permite regizorului să realizeze filmări subacvatice superbe, senzația fiind amplificată și de sistemul 3D. Ceea ce vedem pe ecran nu poate fi comparat cu nimic, poate doar cu experiențele din tunelurile transparente din marile parcuri acvatice, cum ar fi imensul „Oceanogràfic” din Valencia. Suntem vrăjiți de imagini feerice, creaturi translucide sau fosforescente, ape de turcoaz și plaje fabuloase. Timp de o oră facem scufundări submarine, plonjăm în adâncuri și participăm la un divertisment vizual de tip aquapark.

Din păcate lipsa de creativitate a poveștii nu are nimic copleșitor, dimpotrivă totul este repetitiv și lipsit de coerență. De exemplul noul clan unde ajung Sullycii se numește Metkayina, aici băștinașii trăiesc într-un recif oceanic magnific. Dacă Na’vi din tribul Omaticaya, vechiul trib al lui Sully, erau niște imitații ale triburilor de amerindieni din Marile Câmpii, acum Metkayina sunt evident inspirați din populațiile Māori (chiar actorii sunt selectați din rândul acestei comunități). Inclusiv dansul haka a fost adaptat în film, unde extratereștrii dansează dând amuzant din coadă și din urechiușele lor de elfi. Până și tatuajele tradiționale sunt imitații ale practicilor maori. Adaptați pentru scufundări și înot, Metkayina au brațele și picioarele dotate cu înotătoare, pielea deschisă la culoare și cozile dotate cu o lopată la capăt în loc de păr. Evident că teoria evoluției nu funcționează pe Pandora, așa cum nu funcționează nici legile gravitației. 

Oricum localnicii de pe Pandora erau niște creaturi absurde, Na’vi fiind o aberație vizuală, un amestec imposibil de trăsături umane, cu caracteristici de pisică, cu elemente de ștrumfi, cu niște cozi cu dublă finalitate, spirituală și sexuală, trăind semidezbrăcați într-o junglă fără tehnologie. Dar unele dintre noile creaturi introduse de Cameron sunt acum de-a dreptul ridicole - așa sunt caii de mare zburători pe care îl călăresc membrii tribului Metkayina, numiți „tsurak” (ceea ce mi-a adus aminte de comanda dată cailor la noi la țară). Problema cu acești cai de mare este că ei arată ca niște crocodilo-peștio-păsăr-zauri, au și branhii, dar respiră și aer prin niște nări amplasate aiurea în vârful capului.

Amalgamul de fire narative și multitudinea de personaje cu care suntem confruntați sunt complicate și de faptul că toți Na’vi seamănă între ei - știu, sună extrem de extraterestro-fobic, e posibil ca vreunul dintre acești maimuțo-pisicoi albaștri să mă denunțe la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Dar uneori avatarul lui Quaritch și figura lui Jake sunt atât de similare încât în scenele de luptă derulate în semi-întuneric nu mai știi care e care.

Luptele acestea încep în partea a treia a filmului, cele trei ore fiind împărțite în bucăți relativ egale. Quaritch și soldați-avatari, care zboară acum pe balaurii-ikran, ajung pe plajele tribului adoptiv al lui Jake unde îi brutalizează pe localnici, dându-le foc și ucigându-le animalele de companie. Premisa a mai fost exploatată și în fostul Avatar. Civilizația industrială a pământenilor intră în coliziune cu civilizația naturală de pe Pandora pentru că oamenii sunt niște exploatatori și vor să le fure localnicilor resursele. 

De data aceasta oamenii acum nu mai vor să extragă vechiul minereu numit „unobtanium”, nu știm ce s-a întâmplat cu acest material prețios, pentru că s-au apucat vâneze tulkuni, un soi de balene supradimensionate specifice Pandore. Încă o dată, Cameron nu face altceva decât să respună o poveste extrem de asemănătoare cu ceva adevărat din istoria umanității, când balenele de pe Pământ au fost vânate până la exterminare. Tulkunii produc o substanță specială aflată într-o glandă ascunsă în creierul lor și numită „Amrita”, care în sanscrită înseamnă „nemurire”. Din marea creativitate cameroniană ne dăm seama că „Amrita” oprește procesul de îmbătrânire al oamenilor. Prin urmare, vânătoarea de balene, justificată în secolul 19 de nevoia de a folosi grăsimea animalelor pentru iluminat, este înlocuită de exploatarea unui lichid galben, care îi face pe oameni nemuritori.

Numai că, spre deosebire de balenele de pe Pământ, care știu doar să cânte, cetaceele pandoriene știu matematică, vorbesc telepatic și au puteri paranormale, accesând în mod magic amintiri stocate în memoria zeiței Eywa. Ca și la Omaticaya, unde băștinașii din vechiul trib al lui Sully se „cuplau” cu niște dragoni cu două rânduri de aripi, numiți ikran, acum Metkayina domesticesc acești „tulkuni”, într-un ritual de trecere identic cu cel pe care l-am văzut în „vechiul” Avatar. 

E și un bun prilej pentru Cameron să introducă o întâlnire melodramatică între fiul mai mare al lui Jake, Neteyam, și un tulkun rănit. Acest animal, despre care aflăm că se numește Payakan, va deveni principalul tovarăș și apoi salvator al copiilor familiei Sullycă, pentru că balena pandoriană este, ca și familia lui Jake, alungată de propriul trib pentru că nu a respectat principiile pacifiste transmise din tulkun în tulkun.

Nu înțeleg de ce i-au trebuit lui Cameron 13 ani ca să spună aceeași poveste, pentru că tema e aceeași - Pâmântul moare, iar Pandora este o „nouă frontieră”, băștinașii trebuie îmblânziți și ocupați. Diferența este că acum armatele terestre sunt conduse de generalul Frances Ardmore (personaj jucat de Edie Falco, cunoscută din serialul „Sora Jackie”), dar invazia pământenilor e iarăși oprită de localnici, taman pe dos decât în istoria adevărată.

Iar bătălia finală, care este o variantă amplificată a bătăliei de la finalul primului Avatar, pentru că are loc în aer, pe mare și pe uscat, nu este decât o reluare a vechii formule. Jake se luptă corp la corp cu inamicul său de moarte, colonelul Quaritch, apoi totul se transformă într-o variantă extraterestră a „Titanicului”, unde asistăm la melodrama familiei Sullycă prinsă de flăcări pe o navă a vânătorilor de balene pandoriene.

Când la final Jake și Neytiri se cuplează cu o meduză metafizică și se pregătesc pentru următorul Avatar, episodul 3. Sus periscopul!

Toată lumea știe că mă-ta e o vrăjitoare

Deși Rivka Galchen este considerată una dintre cele mai importante scriitoare ale secolului 21, ea fiind selectată de criticii de la New York Times printre primele 15 autoare care au schimbat modul cum se scrie și se consumă literatură astăzi, ea este relativ necunoscută la noi. Cărțile sale, începând cu Atmospheric Disturbances (2008) și continuând cu American Innovations (2014), dar mai ales Little Labors (2016), sunt profund inspirate din experiențele feminități.
Pe mine m-a atras subiectul romanului publicat în 2021, despre care autoarea spune că este o poveste îngrozitoare, dar adevărată. Spre deosebire de celelalte romane ale Rivkăi Galchen, aceste evenimente au o componentă istorică pentru că au avut loc în Germania într-o perioadă extrem de tulbure. Galchen, care a scris deja despre problemele maternității într-un remarcabil eseu memorialistic despre „micile chinuri” ale femeilor („Little Labors” e un joc de cuvinte între chinurile facerii și efortul fizic), unde își descrie propriile experiențe de la naștere și după ce vine pe lume propriul ei copil, urmărește eforturile disperate ale unui fiu în încercarea de a-și salva mama.
În 1615 doamna Katharina Kepler, născută Guldenmann, a fost acuzată de vrăjitorie din pricina unui frizer local, care susținut că sora lui a fost victima magiei negre. Numai că această Katharină era mama marelui matematician Johannes Kepler, cel care a formulat legile mișcării planetare și care, în loc să își vadă de studiile sale, a fost implicat timp de șase ani într-o luptă cu superstițiile și prejudecățile. Se pare că mama faimosului astronom și matematician a fost târâtă în judecată nu pentru că frizerul era nemulțumit că sora lui, pe nume Ursula Reinhold, era vrăjită, ci pentru că Ursula tocmai împrumutase o sumă importantă de bani de la Katharina pentru a face un avort. Pentru a ascunde efectele avortului, care în acea perioadă presupunea o serie de proceduri primitive, și pentru a nu-i mai restitui banii, Ursula a dat vina pe doamna Kepler. 
Apoi alți douăzeci și patru de localnici au sărit și ei în ajutorul acuzatorilor, susținând că sunt victime ale vrăjitoriei bătrânei femei. O vecină credea că brațul fiicei ei a amorțit din cauza Katharinei, soția măcelarului jura pe toți sfinții că durerile de șold al soțului ei erau produse de venirea Katharinei în magazin, iar un profesor care șchiopăta credea că handicapul lui se datora unui ceai băut în urmă cu zece ani în casa Kepler. În maniera „tradițională”, mama lui Kepler a fost acuzată că trecea prin uși și pereți, că putea provoca moartea sugarilor și a animalelor, precum și alte superstiții aberante.
Procesul era condus de Lutherus Einhorn, care era pe vremea aceea mare „vogt” al orașului protestant Leonberg, adică un fel de șerif local cu puteri judecătorești, și care avea deja la activ 8 vrăjitoare executate, deci Katharina Kepler era în mare pericol. Inițial Katharina a încercat să o dea în judecată pe Ursula pentru calomnie, dar procesul s-a  transformat într-o și mai atroce vânătoare de vrăjitoare. 
Aflând toate acestea Kepler și-a asumat personal apărarea mamei sale, deși fiica lui abia murise de epilepsie, iar un alt fiu, în vârstă de numai patru ani, fusese răpus de variolă. Cu toate că statele germane erau cuprinse de frenezia Războiul de Treizeci de Ani, Kepler s-a întors în orașul natal cu toată familia pentru a-și apăra mama, fiind ajutat de unul dintre studenții săi, Christopher Besoldus. Timp de mai mulți ani acest om de știință remarcabil a fost implicat într-un proces sinistru, scriind petiții în numele Katharinei și prezentând diverse argumente juridice în favoarea mamei sale, adeseori fără succes Folosind metoda științifică, Kepler a început să documenteze datele procesului, luând personal mărturii martorilor și înregistrând stenogramele interogatoriilor mamei sale. Astfel a adunat informații despre cei implicați și a cercetat istoria orășelului de pomină, dându-și seama că acuzațiile „supranaturale” aveau cauze foarte concrete.

Cu toate acestea, nici apelul la rațiune, nici dovezile științifice nu au avut niciun efect. După cinci ani de procese Katharina a fost arestată și dusă la închisoare, deși avea deja peste 74 de ani, fiind legată cu lanțuri. La interogatorii se pare că a fost torturată și acuzată că era în legătură cu Diavolul, tocmai pentru că nu a strigat în timpul chinurilor, iar Kepler a fost obligat să explice în instanță de ce nu a plâns mama lui. Katharina a fost amenințată chiar că va fi trasă pe o roată dacă nu va mărturisi. Femeia aceasta curajoasă și demnă nu a cedat nicio clipă în fața absurdităților vecinilor ei și chiar a unora dintre copiii ei. Fiul ei Christoph, a abandonat-o, un alt fiu pe nume Heinrich a susținut că maică-sa călărea un vițel din care i-a făcut mâncare și că el însuși a vrut să o acuze. La peste 70 de ani Katharina era o văduvă lipsită de apărare, victimă sigură a unor oameni fără scrupule.

Kepler a luat pe rând cele 49 de „puncte de rușine”, adică acuzațiile aduse împotriva mamei sale și a demonstrat științific că în spatele fiecărei „vrăjitorii” erau cauze naturale. El a aflat că Ursula a avortat și că durerile erau provocate de proceduri, că tânăra care avea brațul amorțit era exploatată de părinții care o puneau să care cărămizi, dar și că profesorul care șchiopăta din pricina „vrăjilor” căzuse într-un șanț în urma unei beții și că măcelarul influențat de diavol, suferea de lumbago. Chiar și după ce a fost eliberată, concetățenii nu i-au mai permis să se întoarcă la Leonberg, Katharina murind după numai 6 luni.

Povestea Katharinei este doar una dintre cele aproximativ 73.000 de cazuri de oameni judecati și condamnați pentru vrăjitorie în Europa, dintre aceștia 50.000 au fost executați, aproape 25.000 fiind uciși în ceea ce este Germania de astăzi, majoritatea fiind femei.

Soarta cumplită a Katharinei a contribuit, însă, la sfârșitul acestor practici primitive. După moartea mamei, Kepler a reușit să obțină un prim decret care interzicea orice  procese de vrăjitorie în orașul Stuttgart, care apoi a fost extins în majoritatea orașelor germane. Abia după 100 de ani crimele au încetat, ultima vrăjitoare condamnată de un tribunal german a fost Anna Schwegelin, ea trebuia să fie decapitată în aprilie 1775, dar hotărârea nu a fost pusă în aplicare.

Tragedia lui Kepler are și o altă componentă mult mai tristă și sinistră. Așa cum arată Ulinka Rublack în „The Astronomer and the Witch” (Oxford, 2015), Kepler a fost convins că suferințele Katharinei au fost induse de propriile sale scrieri, fiind cuprins tot restul vieții de remușcare. În 1608 Kepler a scris un roman intitulat „Somnium”, care poate fi considerat prima proză științifico-fantastică din istoria literaturii, în care narator povestește despre propria mamă că este o vrăjitoare care se consultă cu un demon pentru a ajunge pe Lună. Cineva a pus în circulație o copie a manuscrisului în 1611, iar Kepler și-a dat seama că unii concetățeni au considerat cartea drept o mărturie, ceea ce a amplificat superstițiile.

Din păcate de prea multe ori în istorie prostia, răutatea și superstițiile se întâlnesc, se împerechează și dau naștere unor monștri.

Cum sărută Mickey Mouse

În iunie 2022 o animație produsă de Disney și Pixar ca o continuare a seriei „Toy Story”, povestea intitulată Lightyear, a fost interzisă în lumea musulmană pentru că arăta un sărut între două lesbiene. Când, în noiembrie 2022, Disney a lansat o nouă animație intitulată Strange World (O lume ciudată), filmul nici măcar nu a mai fost distribuit în 20 de țări, unde oricum producția ar fi fost cel mai probabil interzisă sau cenzurată.

În ultimul timp retrograzii din toată lumea, atât cei din Statele Unite cât și tovarășii lor din toată lumea, inclusiv fanaticii din diverse religii, s-au înfrățit în acuzații, denunțând Disney pentru că ar pune în aplicare un plan diabolic de pervertire a tinerilor. Lor li s-au adăugat și spectatorii din România, care au bombardat Internetul cu mesaje anti-woke. Faptul că în Lightyear există două personaje feminine care formează o familie și au un copil sau că în Strange World există o familie mixtă rasial, în care tânărul Ethan Clade are evidente predispoziții homosexuale, fiind îndrăgostit de un alt băiat, pe nume Diazo i-a făcut pe spectatorii din România să ocolească filmele. Povestea adolescentului birasial și gay, care este încurajat de părinți să își urmeze înclinațiile sexuale din Strange World a încasat puțin peste 248 de mii de dolari (date: https://www.boxofficemojo.com/year/2022/?area=RO&ref_=bo_yl_table_1), prin comparație cu  animația Minions: The Rise of Gru, care a obținut în România 1,83 milioane de dolari (în vreme ce Lightyear a avut la noi încasări de numai 229.000 de dolari).

Problema cu Strange World, un film care a costat 180 de milioane de dolari și care a avut încasări de numai 42,4 milioane la nivel mondial (după lansarea în noiembrie 2022), nu este reprezentarea iubirii homosexuale. Producția, cu toate elementele sale de spectacol vizual de bună calitate, e doar o lungă reluare a unor tropi cinematografici răsuflați. Aventurile familiei Clade din Avalonia, care trece printr-o serie de pățanii după ce ajunge într-o lume fantastică, seamănă prea mult cu ”Robur Cuceritorul”, iar ființele stranii și plantele sunt scoase parcă din Avatar. Filmul este neconvingător din punct de vedere narativ, singurul personaj atipic din această poveste este Jaeger Clade (aici metafora cladei din biologie e evidentă, ea fiind o critică tangențială a grupurilor monofiletice), părintele explorator prins în subteranele Avaloniei, care funcționează ca un deuteragonist, mereu în opoziție cu fiul și cu nepotul său.

Din păcate, de îndată ce a apărut Strange World, toate rețelele media conservatoare din SUA, printre care și canale media ale CBN (Christian Broadcasting Network), create de tele-evanghelistul Pat Robertson, au acuzat Disney că urmărește o „agendă gay”, parte a unui plan malefic de a-i expune pe copii la idei sexuale „woke-iste”. 
Nu ar fi nici prima, nici ultima oară când filmele arată săruturi sau relații homosexuale și nici nu e prima oară când acestea sunt cenzurate, acuzate sau interzise În 2019 filmul Star Wars: The Rise of Skywalker, produs tot de Disney, a fost cenzurat în Singapore, scena în care două personaje feminine se sărută câteva fracțiuni de secundă a fost tăiată. În 2021 filmul Eternals a fost interzis în Arabia Saudită, Qatar și Kuweit pentru că exista un sărut homosexual în care supereroul Phastos (jucat de Brian Tyree Henry) și soțul său din poveste, Ben (Haaz Sleiman), erau arătați într-o relație intimă. Era primul primul personaj gay de culoare din universul supereroilor Marvel. 

Și supereroii sunt homosexuali, nu-i așa?
Deși am bănuit dintotdeauna că Batman era homosexual, pentru că masca de cauciuc, costumul de latex cu dimensiuni sado-maso și mai ales prietenia dubioasă cu Robin ofereau  indicii suficiente în acest sens, nu mă așteptam ca fiul lui Superman, pe nume Jonathan Kent, să devină bisexual și aibă o relație amoroasă cu un alt tânăr băiat pe nume Jay Nakamura, care, întâmplător sau nu, este ziarist ca și Clark Kent. Fără a psihanaliza prea multe benzile desenate intitulate „Superman: Son of Kal-El” publicate de DC Comics în noiembrie 2021, intrarea fiului lui Superman în rândul comunității LGBTQ+ (de fapt termenul complet este LGBTQIA+, adică Lesbian, Gay, Bisexual, Transgender, Queer, Intersex, Asexual, Others) nu e o noutate.

Până și Batwoman, introdusă în anii 50 ca variantă feminină a lui Bruce Wayne, cu numele de „Kate” Kane, a primit o dimensiune lesbiană. Când a fost relansat în 2006, personajul DC a fost prezentat cititorilor de benzi desenate într-o relație homosexuală cu un alt personaj, pe nume Maggie Sawyer. Mai târziu, în 2019, The CW Network (rezultat din fuziunea între WB și UPN) a lansat serialul ”Batwoman”, însă actrița principală a fost acuzată că nu e destul de ”gay” pentru rolul ei, așa că Ruby Rose a fost înlocuită de Javicia Leslie. Javicia a devenit astfel prima femeie de culoare și LGBT din istoria televiziunii care să joace o supereroină, înaintea ei fiind doar Anissa Pierce din Black Lightning, care a fost numai fiica lesbiană a super-eroului din rolul principal. Televiziunea CW pare că s-a specializat în crearea de personaje supereroice care sunt atipice, cum este Naomi, al cărei personaj feminin este bisexual (personajul e jucat de actrița de culoare Kaci Walfall).
Între timp și Loki, tovarășul lui Thor și fratele adoptiv al acestuia din filme, a devenit bisexual în serialul din 2021. Dezvăluirea, care s-a făcut în cel de-al treilea episod al filmului, nu e atât de neașteptată, fie și numai pentru că acest zeu buclucaș din miturile nordice avea toate datele necesare pentru o astfel de tranziție, dar și pentru că nu era primul personaj din Universul Marvel (MCU) care să își declare fluiditatea sexuală. Încă din 2017 Valkyrie, personaj din filmul Thor: Raganarok s-a declarat bisexuală.

Cum ne influențează filmele comportamentele sexuale?
Există o lungă teorie a conspirației care susține că producțiile media ne condiționează comportamentele. De altfel în martie 2022 guvernatorul republican al statului Florida, Ron De Santis, viitor președinte al SUA, a avizat o lege intitulată chiar „Don’t Say Gay” (Nu spune homosexual), prin care sunt interzise orice forme de educație sexuală sau discuții despre orientarea de gen în grădinițele locale. Faptul că în noua variantă a filmului „Frumoasa și Bestia” personajul LeFou, prietenul lui Gaston, are evidente trăsături homosexuale sau dacă Dubledore în Fantastic Beasts: Secrets of Dumbledore are o pasiune erotică pentru prietenul său Grindelwald, nu înseamnă că toți spectatorii expuși la astfel de comportamente vor deveni gay. Dovadă că există în continuare reprezentări negative ale homosexualității, cum este Monster: The Jeffrey Dahmer Story, care spune povestea unuia dintre cei mai mari criminali în serie și care a ucis 17 tineri bărbați, majoritatea de culoare și homosexuali, pe unii dintre aceștia Canibalul din Milwaukee sodomizându-i înainte de a-i dezmembra, într-o serie de acțiuni necrofile. Comunitatea LGBTQ s-a scandalizat pe bună dreptate când Netflix l-a bifat pe Dahmer în aceeași categorie cu filme care prezintă în mod pozitiv această comunitate.
Evident, există și companii cum este Walt Disney, care și-au asumat în mod public o atitudine favorabilă comunităților LGBTQAI+. 

Astfel filmul animat „Frozen”, care a fost acuzat că ar fi avut un mesaj secret pro-homosexual, a devenit cel mai bine vândut film animat din istorie, cu peste 770 milioane de dolari încasări la nivel global și nu există indicii că miliardele de copii și adulți care au văzut povestea inspirată din Hans Christian Andersen și-ar fi schimbat opțiunile sexuale. 
Pe de altă parte există și cazuri ciudate, cum este recenta știre despre o indiancă pe nume Kshama Bindu, o „bloggeriță” și „influenceriță” care s-a căsătorit cu ea însăși într-un ritual complet de cununie. Noțiunea de sologamie nici măcar nu a existat în 2003, când într-un episod din Sex and the City intitulat „A Woman's Right to Shoes”, personajul Carrie Bradshaw, jucat de Sarah Jessica Parker, și-a organizat o ceremonie de căsătorie cu ea însăși. Faptul că în 2011 erau deja 6 femei sologame în Spania sau „nunta” sologamă care a avut loc în mai 2022 în India nu sunt dovezi ale influenței media. Deși Kshama a declarat că s-a inspirat din serialul canadian, difuzat tot de Netflix, intitulat „Anne With An E”, unde a descoperit auto-iubirea, aceste comportamente sunt produsul societății, nu creații cinematografice.
Realitatea este că nu asistăm la un program secret de corupere a minții oamenilor și a tinerilor. Făcând parte din culturi diferite, cu valori și cu sisteme de gândire diferite, suntem expuși unor realități care pot să pară șocante într-un anumit context, dar care sunt firești în alt context.

Cine se teme de LGBTQIA+?
Datele furnizate de cea mai importantă organizație neguvernamentală din Statele Unite care monitorizează modul de reprezentare a comunității LGBTQ+ în mass media numită GLAAD (Gay & Lesbian Alliance Against Defamation) a publicat pentru prima oară un raport cu privire la personajele LGBTQ din serialele de televiziune. Deși GLAAD monitorizează cinemaul american de aproape 25 de ani, primul film discutat a fost „Midnight Caller”, acuzat în 1988 de „bifobie” (fobie împotriva persoanelor bisexuale), iar în 1994 organizația s-a implicat în campania de difuzare a primului sărut lesbian în serialul „Roseanne”, doar în 1996 a fost lansat primul raport anual despre reprezentările LGBTQ+ din media, numit „Where We Are on TV”. 

Acum avem pentru prima oară date și statistici ale GLAAD rezultate în urma monitorizării reprezentării personajelor LGBTQ+ din programele create de marile companii care difuzează programe în timp real (online streaming), cum ar fi Amazon, Hulu sau Netflix (aici raportul https://www.glaad.org/sites/default/files/GLAAD%20202122%20WWATV.pdf). Cifrele arată că, din cele 775 de personaje din lista serialelor aflate în topul audiențelor între 2021 și 2022, doar 11,9% (sau 92) erau LGBTQ+, într-o creștere față de 9,1% în 2020. În aceste seriale de televiziune domină însă bărbații homosexuali (cu 33% din numărul de personaje), topul fiind dominat de Netflix, unde apar cele mai multe personaje LGBTQ+, recurente sau ocazionale.
Desigur, raportat la 2016, când doar 12.9% era personaje LGBTQ, și nici acestea nu erau în roluri principale, în 2020, din 118 de filme monitorizate, au fost identificate 22 de personaje din categoria LGBTQ. Și în filmele de ficțiune preponderent sunt reprezentați bărbați albi homosexuali (reprezentând 68% sau 15 personaje), în timp ce lesbienele (o scădere la 36%, sau 8 personaje) și personajele bisexuale (14 % sau 3 personaje) sunt mai puțin prezente, în vreme ce persoanele transgender nu au fost reprezentate deloc. Nici bărbații de culoare homosexuali nu sunt mulți (22%), în vreme ce bărbații asiatici homosexuali reprezintă doar 4%. 
Poate că unora li se poate părea ciudată aceste proporții, însă în Statele Unite, unde abia începând cu 2020 au fost introduse în recensăminte întrebări despre apartenența la comunitatea lesbian, gay, bisexual, transgender și queer (LGBTQ+), estimările care erau de 4,5% din populația totală sunt probabil greșite. Conform unor sondaje Gallup (https://news.gallup.com/poll/389792/lgbt-identification-ticks-up.aspx) persoanele care se identifică drept LGBT în SUA sunt aproape 7.1%, iar în cazul generației Z (tineri americani născuți între 1997 și 2002) nivelul de identificare ajunge la 20,8%, în vreme ce „milienialii” (americani născuți între 1981 și 1996) se declară LGBT în proporție de 10,5%. Numărul persoanelor transgender (care nu se declară cisgender, adică cel identificat după sexul la naștere) este relativ stabil, fiind de aproximativ 1,33 milioane (adică 0,5%, aici date: https://williamsinstitute.law.ucla.edu/publications/trans-adults-united-states/), dintre care 38,5% sunt femei transgender. Singurul sărut pe care îl practică șoricelul de la Disney este cu bancnotele verzi de dolar, iar reprezentările personajelor de acest tip sunt făcute pentru că și comunitatea LGBTQ trebuie să contribuie la prosperitatea capitalismului global.
Prin urmare, raportat la populația SUA, acolo unde sunt realizate aceste producții, procentul de personaje LGBTQ+ este echilibrat. Din păcate există mari discrepanțe între diverse țări ale lumii, după cum arată raportul Ipsos (https://www.ipsos.com/sites/default/files/ct/news/documents/2021-06/LGBT%20Pride%202021%20Global%20Survey%20Report_3.pdf) în unele țări susținerea comunităților LGBTQ este foarte ridicată, cum ar fi Suedia (71%) sau Spania (70%), dar în alte țări, cum ar fi Rusia (24%) ori Malaezia (27%) e foarte scăzută. Multora le place să trăiască într-o lume a toleranței și a diversității, însă nu le mai place să accepte această diversitate dacă ea îi include și pe semenii lor pe care îi consideră „diferiți”.

Românii și România sunt îmbibate de homofobie, statisticile arată că 74,9% dintre cetățeni răspund că homosexualitatea nu este justificată, 61,4% cred că părinții aflați în cupluri homosexuale nu ar trebui să poată să înfieze copii, iar 63% nu sunt de acord cu relațiile sexuale altele decât cele heterosexuale, iar 74% se opun căsătoriile homosexuale  (https://www.equaldex.com/region/romania). Evident că pentru un spectator aflat la Porțile Retrograde ale Orientului reprezentările progresiste pot părea monstruoase.

Sunt mulți cei care suferă de bigotism și, chiar dacă există câteva filme remarcabile, precum Moonlight sau Una mujer fantástica, ambele premiate în 2017 la premiile Oscar, nici în industria filmului situația nu este așa de roz cum pare. Informațiile furnizate de Forumul Economic Mondial (https://www.weforum.org/agenda/2021/01/lgbtq-characters-representation-tv-report/) demonstrează că filme precum Moonlight, cu distribuție compusă de actori de culoare și din comunitatea LGBTQ, sunt mai degrabă excepții. Realitatea socială este aceea din filmul regizat de Sebastián Lelio despre viața unei tinere transgender sau cea din Boys Don't Cry, filmul care a lansat-o pe Hilary Swank în rolul lui Brandon Teena, tânărul transgender din Nebraska a cărui tragedie ar merita cunoscută de cât mai mulți anti-LGBTQ.