Mircea Eliade, cu vedere din dreapta

Jurnalul portughez şi alte scrieri (Humanitas, 2006) scoate la lumină scrierile personale ale lui Mircea Eliade din perioada 1941-1945, poate ce mai controversată din punct de vedere ideologic perioadă a istoricului religiilor. Dar textele din volum nu dezvăluie doar un moment important din cariera politică lui Eliade, ci unele dintre cele mai importante convingeri politice ale acestuia. Perioada, care este extrem de săracă în publicaţii, este marcată de o singură tipărire – ţinută “la secret” mult timp. Pentru că şederea în Portugalia coincide pentru Eliade cu descoperirea regimului lui António de Oliveira Salazar, iar volumul al doilea al Jurnalului... ne oferă integral textul lui Eliade intitulat “Salazar şi Revoluţia din Portugalia”, publicat în 1942 la obscura editură Gorjan, aceasta deschide o nişă interpretativă într-una dintre cele mai obscure componente ale operei lui Eliade, aceea ideologică. Dincolo de extraordinarele calităţi literare şi mai ales ştiinţifice ale operei lui Eliade, această scriere despre Salazar oferă analizei câteva dintre elementele de gândire politică, pe care refuzul lui Eliade de a comenta apartenenţa sa la curentele epocii, care au fost obturate.
Cartea despre Salazar este un aproape un text de istorie romanţată, Eliade însuşi spunând că lucrarea nu are pretenţii ştiinţifice şi chiar îşi asumă să facă ulterior, dacă va fi cazul, o variantă bibliofilă. Textul despre ultimul secol din istoria Portugaliei şi venirea la putere a lui Salazar nu este, însă, aşa cum susţine Mihai Zamfir în textul său introductiv, o simplă “istorie a Portugaliei moderne şi nimic altceva” şi nici nu este justificat să atribuim acest text “prozatorului” sau “jurnalistului” Eliade. În primul rând contextul este relevant, Eliade scrie acest text de propagandă politică chiar în perioada imediat următoare eşecului “Statului naţional legionar”, a cărui înfrângere din ianuarie 1941, coincide la modul cel mai relevant cu ajungerea sa în Portugalia (Jurnalul portughez începe chiar cu propoziţia “Sunt din 10 februarie la Lisabona”), iar una din primele sale notaţii este înregistarea marii “manifestări populare” orchestrată pentru omagierea lui Salazar. Mai târziu Eliade “vede” din Portugalia dezastrul care pândeşte forţele Axei şi problematizează destinul său într-o lume condusă de ideologia anglo-saxonă, acelaşi liberalism individualist pe care îl desfidea atât. Iată una dintre notiţele sale din 1942, care conţine această angoasă profundă: “Lumea nouă anglo saxonă nu va accepta în sânul ei oameni ca mine”, ea ne introduce direct în problematica centrală ridicată de “Salazar...”.

Nu se poate să nu observăm cum Eliade stabileşte mai multe paralelisme între situaţia din Portugalia salazariană şi contextul românesc. Eliade spune explicit: “mi-am adus aminte de dezastrul ţării noastre şi de norocul Portugaliei că l-au ştiut preţui pe Salazar” (v. 1, 426). Comparaţiile dintre cele două ţări “aflate la extremele latinităţii” nu sunt nici întâmplătoare, nici fără implicaţii. Frecvent Eliade menţionează “drama periferiilor hibride” şi despre . În prezentarea situaţiei Portugaliei Eliade îl apreciază pe Antero de Quental, poet pesimist şi anti-liberal pe care îl compară cu Eminescu, iar “descrierile” pe care le face poporului portughez sunt perfect aplicabile românilor (alfel ar fi pur şi simplu jignitoare). Eliade spune că portughezii sunt înzestraţi cu “admirabile însuşiri sufleteşti”, dar sunt “sentimentali, incoerenţi şi imaginativi”, mai mult, aidoma românilor, “au mulţi mari poeţi, dar foarte puţini oameni de ştiinţă”, chiar şi cei pe care îi au fiind nişte “diletanţi”. Conducătorul Portugaliei este descris cum se luptă cu “superficialitatea, spiritul de improvizaţie şi nestatornicia” concetăţenilor, iar “plugarii şi pescarii” din Portugalia pot foarte uşor să fie înlocuiţi cu “plugarii şi oierii” din România. De unde vine, aşadar, pasiunea lui Eliade pentru Portugalia lui Salazar? Acelaşi Salazar care a reuşit să controleze Portugalia din 1933 şi până în 1968, fiind unul dintre cei mai longevivi dictatori de dreapta ai Europei moderne (de fapt, într-un sens proverbial, “succesul” pe care i-l prevedea Eliade în anii '40 confirmându-se în următoarele trei decenii). În primul rând autoritarismul pe care îl apreciază Eliade este identic cu autarhismul, acelaşi pe care îl aprecia şi Nae Ionescu, calitatea pe care i-o identifică Eliade fiind numită de Salazar “Singuri şi mândri”- “calitatea” aceasta a dus în fond la mărirea şi căderea regimului lui Ceauşescu. Eliade identifică patru elemente fundamentale (simplitatea, bunul simţ, sinceritatea şi adevărul) drept “metodele revoluţionare” prin care Salazar “trezeşte” Portugalia din “aromeala artificioasă” în care o “cufundaseră câteva generaţii de liberalism”, iar aici asocierea este directă cu România antebelică este explicită.
“Trezirea” unei naţiuni şi alternativa administrativă salazariană constituie o sursă centrală de interes pentru Eliade, Salazar fiind exemplar pentru Conducătorul Providenţial, cel care conduce destinele concetăţenilor pe baza unui mandat cvasi-mistic. (Florin Ţurcanu în “Eliade prizonierul istoriei”, descrie pe larg aceste mecanisme care guvernează textele lui Eliade din perioada războiului, ele fiind profund înrădăcinate în mesianismul legionar, în fantasmele conducătorului viril şi atotputernic). Salazar, “decanul dictatorilor europeni” - cum l-a numit revista Time în 1945 – este fondatorul unei “Republici unitare şi corporative”, a cărei sonoritate nu poate fi desprinsă de titulatura legionarismului eşuat şi aceea mult hulită a “statului naţional unitar” a ceauşismului comunist.
Admiraţia lui Eliade pentru liderul “viril”, care îşi asumă paternalist administrarea “Patriei” (de fapt a Matriei, care trebuie să devină o bună gospodină şi o mamă rodnică pentru a face fii cât mai abili pentru acest lider) îl face pe Eliade să ne ofere un portret aproape “mistic” al liderului politic. Salazar este “de o mare linişte, de o senină viaţă spirituală”, el este “sobru, calm, cu ochi mari, puri, cu o privire care trece prin tine, peste tine, ca să vadă dincolo”. Salazar este aidoma Căpitanului decedat, el este, ca şi Ceauşescu şi alţii din speţa lor, “călăuză a naţiunii”, “şef suprem” al Statului care întruchipează figura Tatălui mistic.
Eliade îl descrie pe Oliveira Salazar în dimensiunea originii sale “sănătoase”, el creşte într-o casă “de oameni muncitori şi cuviincioşi, atât de aproape de cer şi pământ”. Micul Oliveira “învaţă religia” cum alţii învaţă umbletul, viaţa acestui răspopit (comparaţia cu Stalin îi scapă lui Eliade) fiind aproape o transpunere romanescă a tuturor miturilor despre liderii providenţiali. Salazar este cumpătat şi “nu-şi supără părinţii niciodată, oameni cu frica lui Dumnezeu, muncind din greu”. Acelaşi copil nu pierder nici o slujbă din biserica Santa Madre şi este de un respect aproape ridicol faţă de bătrâna lui mamă. Scena propagandistică, în care Salazar pleacă la Ministerul de Finanţe şi cere voie mamei lui, care îi spune “Dacă au venit aici înseamnă că au avut nevoie de tine”, parcă scoasă din poezia lui Bolintineanu, întregeşte imaginea idealizată a liderului portughez. Ascetismul acestuia din timpul facultăţii, când era “unul din rarii studenţi care n-au socotit umilitor... să-şi petreacă nopţile acasă”, având în gând numai “Biserica, neamul şi opera gândului” constituind trepiedul ideologic pe care Eliade îşi întemeiază argumentaţia.
De fapt întrebarea fundamentală de la care porneşte Eliade este aceea dacă există posibilitatea de a se impune “o revolutie spirituală?”, şi dacă aceasta este realizabilă istoric. Salazar este văzut ca liderul care a reuşit “o revoluţie făcută de oameni care cred, înainte de toate, în primatul spiritualului”, iar afirmaţia conform căreia Statul salazarian “participă la absolut”, vine în concordanţă cu opinia lui Eliade despre rolul omului în societate, unde prezenţa sacrului coincide cu existenţa socială “pozitivă”. Această finalitate spirituală a existenţei sociale îl preocupă pe Eliade, iar “implicarea lui Dumnezeu” în administrarea societăţii, prin apelul la jertfă şi eforturi, face parte din acea ideologie naţional-creştină pe care o cultivase şi în ţară prin cercurile legionare. Salazar şi-a întemeiat dictatura pe reinstituirea Bisericii în viaţa publică portugheză, acolo unde Republica “laiciza familia” şi “legifera divorţul”, statul naţional creştin condamna practicile sociale care distrugeau familia. Eliade citează extensiv din Salazar, pentru care bazele creştinismului social constau în întemeierea pe familie, presupun înlocuirea revoltei cu ascultarea şi are convingerea că Statul este reprezentantul lui Dumnezeu pentru binele comun.
Duşmănia aceasta faţă de “cetăţean” (ca produs al liberalismului) şi înlocuirea lui cu o unitate “organică”, familia, este însoţită de abolirea “partidelor”, considerate şi ele ca fiind ficţiuni ale modernităţii şi schimbarea lor cu “cooperativele”, asociaţiile profesionale care sunt fundamentele statului corporativ. “Suveranitatea poporului”, este dispreţuită şi ea împreună cu toate libertăţile individuale pe care se bazează, ea fiind înlocuită de interesul naţional, manifestat prin suveranitatea naţională.

Lichidarea “liberalismului individualist” este necesară pentru că acesta produce descompunerea, iar semnele acestei descompuneri se văd în “corupţia politicienilor, abuzurile conducătorilor, dezmăţul din administraţie, ruina economică şi financiară a ţării, degradarea presei şi sterilitatea culturii”. Eliade este atât de pătruns de antiliberalismul salazarian încât acceptă definiţia lui Eca de Quieroz conform căruia Republica nu este nimic altceva decât o “dezordine sângeroasă”. Acestui haos al liberalismului i se opune o formă creştină de totalitarism, care permite “purificarea” fiarei din om şi care asigură o revoluţie morală şi politică. Salazar, aidoma legionarilor mioritici, promite o “nouă vigoare”, o “nouă ordine”, care sunt necesare din pricina crizei statului modern. Pentru Eliade “statul creştin” este întemeiat pe dragoste şi tocmai de aceea el înlocuieşte individul ca cetăţean, produs al lui laissez faire libral, cu familia, rezultată din iubirea în definiţia Sfântului Augustin. Eliade acuză “mirajul unei libertăţi absolute” şi al unui “individualism abstract”, în locul lor preferând regenerarea şi integrarea omului în “ritmurile cosmice”. De altfel Eliade pune în opoziţie “demo-liberalii”, conduşi de forţele oculte masonice şi de alte “societăţi secrete” organicismul statului naţional-creştin. Revoluţia salazariană este “un organism”, în care totul se leagă, iar succesul ei constă pentru Eliade în capacitatea de a “reintegra naţiunea în tradiţia ei istorică şi a reintegra pe individ în unitatea sa socială organică”. “Trăirea şi simţirea” sunt instrumentele care trebuie să înlocuiască raţiunea promovată de liberalism, iar “sacrificiul”, la care recurgeau şi legionarii autohtoni, este garanţia unui asemenea transfer.
Ce nu spune Eliade niciunde în textul său este faptul că regimul lui Salazar se baza pe existenţa unei forţe poliţieneşti, numită Polícia de Vigilância e Defesa do Estado, care juca rolul Securităţii şi al NKVD-ului. La fel, Eliade nu vede nici linia lungă de dictatori care au pregătit drumul lui Salazar, de la Costa Afonso la Sidonio Pais (despre care nu menţionează că i-a propus lui Salazar o funcţie politică) şi omite cu bună ştiinţă contextul internaţional în care Salazar se menţine la putere. În cele din urmă, motivaţia politică a textului este evidentă - după cum arăta Florin Ţurcanu în studiul său introductiv la Jurnalul portughez, există dovada că Eliade a fost intermediar între Antonescu şi Salazar. Eliade caută o soluţie în “modelul salazarian”, iar eşecul acestei soluţii se va solda cu lunga tăcere a istoricului religiilor. Tăcere care nu face decât să adâncească întrebările.

Neruşinata făcătură literară

Pe piaţa erotoRomaniei, Belle de Nuit (cu titlul incitant “Aventurile intime ale unei prostituate de lux bucureştene”, apărut la editura Trei, 2007) a intrat cu capul înainte, din dorinţa de a sparge “limitele” pudibonde ale literaturii autohtone. Promovat de la bun început ca un fenomen literar, jurnalul intim al unei “dame de companie” (dacă poate fi numit aşa autorul) a beneficiat de cele mai “profesioniste” tehnici de promovare. Pentru cartea acestui “autor”, care şi-a asumat un pseudonim ce frizează ridicolul, s-au “aranjat” interviuri în presa locală, dezbateri în cluburi, iar sub brandul de “eroto-romanul” anului s-au scris cronici despre identitatea autorului, s-au făcut emisiuni televizate, ba chiar a apărut şi un blog al “autoarei” (http://www.belledenuit-ro.blogspot.com/). Toate au fost încercări (reuşite!) de a genera scandal şi de a capta atenţia asupra unei cărţi prea puţin relevante literar.
Dar dimensiunea aceasta paraliterară merită discutată, despre tehnicile şi strategiile ei ar fi bine să vorbim, pentru că ele au ajuns la fel de importante ca şi “tradiţionalele” forme de realizare a produselor literare. Lansarea cărţii a fost “concepută” în cele mai mici detalii, chiar şi modul cum a ajuns textul la editură, prin intermediul unui avocat care jură secretoşenie eternă, seamănă cu o intrigă de tip policier (sau de moravuri uşoare). Angrenajul pus în mişcare este şi el unul extrem de bine orchestrat, manevrat de interese economice în primul rând şi abia ulterior de scopuri estetice.
Chiar neferitul nom de plume al tainicei scriitoare - Belle de Nuit – conţine în sine ideea de însăilătură. Belle de nuit sau mirabilis jalapa, este planta căreia i se spune în româneşte barba împăratului. Plină de asemenea “bărbi” este şi cartea căreia nu i se poate reproşa decât rolul ignobil pe care îl joacă. Cartea a fost imediat un best-seller (dacă ne gândim că în România peste 5000 de exemplare vândute te propulsează direct în topul celebrităţii), reuşind să depăşească garda de erotofagi: Bradea, Baetica, Vakulovski, et comp.
Din păcate, volumul este o copie palidă, un fenomen parazitar, aparţinând unei tehnici de marketing care se numeşte piggybacking, şi care nu are altă finalitate decât finalitate aceea a păsărilor ce trăiesc pe spinarea hipopotamilor. Piggybacking este tehnica prin care un produs – de obicei unul inferior, fără notorietate şi fără capacitatea de a capta atenţia consumatorilor – se foloseşte de caracteristicile unui alt produs, binecunoscut şi cu notorietate, pentru a-şi face loc pe piaţă. Piggybacking-ul este o formulă de succes facilă, menită fie să fagociteze un brand existent. Tehnica nu este nouă, semne ale ei există prin pieţele din România, invadate de o mulţime de produse contrafăcute, cu nume ca Reobek, Adibos, Suny şi multe altele, a căror singură calitate este aceea că seamănă întrucâtva cu adevăratele mărfuri, dar sunt extrem de ieftine. Despre aplicarea în literatură a acestei practici şi a unor asemenea tehnici de contrafacere este vorba şi în romanul “misterioasei” Belle de Nuit. Promiscuitatea de care dă dovadă personajul central al poveştii este o promiscuitate benignă, comparată cu natura vulgară a modului cum este redactată cartea.
O primă impudoare vine din faptul că textul este “comandat” de editură pentru a completa adevăratul obiect al vânzărilor, volumul scris de tizul britanic al lui Belle de Nuit, Belle de Jour. Pentru că “Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze”, carte apărută la aceeaşi editură, prefaţată de acelaşi Dan Sociu şi care ne “introduce” în aceleaşi dedesubturi ca şi elucubraţiile Florii de crin dâmboviţene, şi-a epuizat atractivitatea, editorii au simţit nevoia de mai stimula o dată cititorii.
O altă tentativă deocheată este aceea că editorii lansează pe coperta patru un anunţ fulminant, ni se spune că această carte va face descoperiri şocante despre scandalurile de culise din lumea bună a Bucureştilor. Când colo, tot ce găsim sunt banalităţi şi trivialităţi despre persoane publice (care, nu-i aşa, nu au cum să se sesizeze) şi trimiteri în cel mai bun caz deşucheate la diverse locuri comune ale României culturale sau politice. Personajele “mondene” sunt descrise cu replici parcă scoase din filmele cu Emanuelle, de genul: “Pe Varujan (Vosganian), eu l-am zărit prima oară la televizor, când apăra cota unica de impozitare. Am avut un început de orgasm când s-a răstit la moderator”. Alte referinţe sunt pur şi simplu referinţe de mahala, de tipul Zavoranca, Bahmuţeanca, fără nici un fel de conotaţii interpretative sau măcar fără încercarea de a contextualiza aceste menţionări.
Jenant este, însă, faptul că până şi identitatea femeii este copiată, la modul cel mai primitiv cu putinţă, după romanul care a scandalizat presa britanică. Dacă Belle de Jour are 28 de ani, Belle de Nuit are 26. Dacă Belle de Jour are studii filologice şi vorbeşte despre literatura comparată, Belle de Nuit a studiat Literele la Universitatea din Bucureşti. Atunci când cartea englezească începe cu fraza “Primul lucru pe care trebuie să-l ştiţi este faptul că sunt o curvă”, iar cartea românească începe cu “Nu, nu sînt prostituată. Deşi mă culc cu mai mulţi bărbaţi decât o femeie obişnuită din Bucureşti, nu mă consider deloc o prostituată”, orice cititor ar trebui să se simtă ofensat de o astfel de sfruntare deşucheată.
Iar “făcătura” continuă pas cu pas în construcţia acestui roman. În timp ce romanul englezesc face referiri explicite şi subtile la adresa lumii mondene londoneze, cartea lui Belle de Nuit nu reuşteşte decât scabroase declinări de identitate. De exemplu “frumoasa” Floare de crin (cum îi place ei însăşi/ sau lui însuşi să se numească) declamă la un moment dat: “Am renunţat la Patapievici şi Liiceanu în favoarea lui Dolce şi Gabanna”, iar această referinţă forţată, această asociere paradoxală şi provocatoare, nu reuşeşte să fie decât o licenţiozitate livrescă lipsită de originalitate. În plus, limbajul este de multe ori vădit academic, chiar preţios, evident prea cizelat pentru o prostituată, fie ea şi “de lux”, fie ea chiar absolventă a Literelor bucureştene. Devine transparent că autorul are fixaţii pe lumea academică, ironiile sale mergând până la limita lipsei de bun simţ ce dovedeşte o repulsie provocată de o posibilă respingere de către mediul universitar.
Dar ce este mai grav nu este faptul că “nimfomana de 26 de ani” are fantasme masculine, sau că este preocupată lesbianism, cât acela că avem în faţă o carte falocentrică prin excelenţă, care suferă de o acută obsesie faţă de plăcerea masculină. Iar această predispoziţie este cu totul lipsită de pudoare. Dacă episoadele, care se doresc erotice şi chiar pornografice, în care este implicată tânăra prostituată bucureşteană nu face economie la p*** sau f***, ele sunt de multe ori de o pudoare jenantă ea însăşi. Natura vulgară nu vine din situaţiile sexuale, ci din această reprezentare impudică a femeii, din partea unui autor care este, foarte explicit, bărbat.
O problemă majoră ridicată de carte – şi mai ales de dezbaterile în jurul cărţii – este dată de răspunsul la întrebarea: ce mai înseamnă auctorialitatea în lumea literară de azi unde “Autorul” a devenit un concept extrem de fragil şi de vulnerabil. Evident, oricine poate face un roman de acest gen, interesante sunt, însă, numele cărora le-a fost atribuită povestea. Primul care a fost bănuit de fals a fost Dan Sociu, care mai avea la activ o identitate sexuală falsă, tentativa lui de a se da drept poetă, calificându-l pentru rolul vocii din spatele lui Belle de Nuit.
Numai că, atunci când Dan C. Mihăilescu a sărit şi el în capcana întinsă de autorul/autorii cărţii, adăugând la lista sugerată de Dan Sociu, numele unui Stefan Agopian sau chiar al lui Mircea Cărtărescu, despre care spunea că este suficient de ordonat pentru a face un roman porno, el a deschis o uşă pe care autorul/autorii cărţii doreau să fie deschisă. Poate că Dan C. Mihăilescu nu a citit pasajul în care este menţionat, indirect. “C. e un istoric destul de cunoscut, mai ales că apare din când în când la televizor, invitat să ia parte la diferite dezbateri. (...) Mai nou vrea să mi-o tragă ca Lincoln, ca Oscar Wilde, ca Platon, ca marii homosexuali ai istoriei, care nu pot fi numiţi poponari”.
O asemenea atribuire liberă a caracteristicilor personale este reluată şi într-un comentariu al lui Belle de Nuit de pe blogosferă (blogul, trebuie menţionat, este mult mai bine scris decât cartea – poate că autorul a avut mai mult timp decât i-au pus editorii la dispoziţie!): “Am stat eu însămi să mă gândesc dacă sunt sau nu Mircea Cărtărescu”. Aşa că, indiferent dacă a fost scris de Dan Silviu Boerescu, Ioan Groşan sau de Kiki Vasilescu care voia să îşi ia revanşa după “Romanul românesc pervers”, indiferent dacă este producţia lui Dan Chişu, obsedat de propria lui imaginea din “Singur sub duş” (la care trimite un întreg capitol din Belle de Nuit, Size matters!), volumul acesta nu este doar “soft core porn” (pornografie uşoară) el este mai mult decât atât, este o prostie enormă, care demonstrează limitele literaturii erotice, unde “vânzarea sexului” a devenit mai importantă decât estetica acestuia.
Acum, pentru a nu rămâne în urma inspiratorilor lor britanici, care vor să ecranizeze povestea pe ITV2, românii preocupaţi de imitaţii facile trebuie că urmează să facă serial. Şi, dacă acesta nu merge pe OTV din motive bugetare, cine ştie, poate că îl acceptă TVR 1, care oricum îşi bate joc de banii publici, nu-i aşa?!

De ce au ouăle coarne?

După epocala campanie cu moşii albaştri de Crăciun, înconjuraţi de femeiuşti sumar îmbrăcate, care îi cheamă să li se alăture la petrecere, Pepsi dă o nouă lovitură pe piaţa autohtonă a publicităţii. Sub sloganul “Baftă la ciocnit”, creatorii sucului care vrea să substituie Coca Cola, au elaborat o etichetă pentru produsul lor compusă din două elemente principale: două ouă roşii stilizate care se aruncă unul spre celălalt cu dorinţa de a se sparge (în figuri) şi un mesaj publicitar “dezgheţat” şi tineresc. Până aici nimic ciudat, marketing 100%.
Dar, dacă ţinem cont de faptul că cele două ouă au pe cap nişte coarne, atunci toată imaginea îşi schimbă traiectoria şi devine o expresie a celui mai făţişe satanizări a uneia dintre cele mai importante sărbători a lumii creştine. Oulă sunt roşii nu pentru că ar avea vreo legătură cu taurii şi cu atât mai puţin cu coarnele – asocierea dintre încornorare şi încodeiere nefiind o opţine reală. În plus, Paştele nu este un prilej de a mângâia Iepuraşul alb şi nici acela de a pocni ouă – eveniment la care, oricum, nu trebuie să ai “baftă”, pentru că bafta este ultimul lucru care te ajută să îţi imaginezi relaţia cu Hristos, cel sacrificat pe cruce. Satanismul acesta perfid şi pervers, care schimbă toate imaginile creştinătăţii, fie în sens derizoriu, fie prin răsturnarea valorilor cu susul în jos nu este decât mărturia explicită a unei goliri de conţinut imaginar a creştinătăţii.
El operează la toate nivelele, atât în publicitate (după cum se vede), cât şi în televiziune, sau în presa scrisă ori în cărţile şi ideile vehiculate în societate. Idealurile acestei lumi sunt reprezentate de răsturnarea principiilor iudeo-creştinismului. Acolo unde vechile principii spuneau să nu râvneşti la femeia aproapelui, noile valori îţi aştern pe tavă femei semi-nude care te invită să faci tocmai lucrul acesta. Acolo unde ni se spunea să îl iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru şi din toată inima noastră şi-au făcut loc alte lucruri importante cum ar fi un credit mai ieftin, o ipotecă la o casă nouă sau nişte obiecte electrocasnice mai performante.
În aşteptarea marii îmbuibări, la care vor contribui şi producătorii de bule nu îmi rămâne decât să le urez tuturor sucarilor din lume: Să vă fie de bine!

Moralitatea şi imoralitatea scriitorului

Dan C. Mihăilescu a apărut duminică (11 martie) la Pro TV, la emisiunea "Parte de carte", cu bonomia lui livrescă, vorbind despre cartea medicului Adrian Sângeorzan. Am ascultat sfaturile criticului şi chiar mă gândeam să cumpăr cartea, îndemnat de foarte sugestivele citate din volum, când am răsfoit Jurnalul Naţional şi am dat peste rubrica “Lecturi la tavă” unde acelaşi Dan C. reîncălzeaşte, în aceeaşi zi, aceeaşi cronică, la aceeaşi carte: “Circul din faţa casei”.

Jignirea lui Dan C. la adresa atenţiei cititorului este flagrantă nu atât prin faptul că reia subiectul unei cărţi: omul este liber să vorbească despre ce vrea el. Însă, atât în cronica teve, cât şi în cronica scrisă, criticul foloseşte la un moment dat aceleaşi exemple, cu aceleaşi cuvinte şi argumente aproape identice. Ofensa la adresa inteligenţei noastre de receptori este mai crudă decât mica jonglerie cu mass media pe care o face Dan C. Mihăilescu - pentru că luni, îl găsim în România Liberă cu o cronică (din fericire nu la acelaşi titlu), probabil că ideile sale fac ocolul presei româneşti într-o singură săptămână. Nu îi reproşez lui Dan C. că, aidoma oricărui intelectual cuminte de pe malurile Dâmboviţei, se aşează răbdător la ugerele grase ale mogulilor de presă. Însă nu mi se pare acceptabil să ni se vândă aceiaşi gogoşi de mai multe ori, la diferite tarabe, ca şi când ar fi ceva nou şi inovator. Această imoralitate care frizează promiscuitatea nu este tolerabilă nici măcar atunci când este vorba despre ceva atât de fragil cum este o cronică literară.
Parafranzându-l chiar pe Dan C., lipsa de “bună simţire” ar trebui să fie un impediment major al oricărui gest cultural, fără bun simţ, o minimă decenţă şi responsabilitatea faţă de cititor, ce devine scriitorul dacă nu un fel de angrosist de idei, un neguţător de bunuri care, în cazul criticului literar, nici măcar nu sunt ale lui.

Cartea pe care nu o putea filma nimeni

Filmul despre care Stanley Kubrick spunea că nu îl poate face nimeni, adaptarea cărţii lui neamţului Süskind ("Parfumul"), a găsit un regizor nebun care să îl pună în imagine, germanul Tom Tykwer. Filmul, cel mai scump produs în Europa, încearcă să facă imposibilul.

Dacă Süskind în cartea lui reuşea să te facă să simţi mirosurile, să simţi duhorile şi murdăria unei epoci, acesta este un lucru pe care filmul nu va reuşi să îl înlocuiască niciodată (sau poate numai dacă japonezii nu vor inventa ceva tehnică de parfumat aerul în cinematograf şi din DVD player): filmul nu poate lua puterea cărţii de a stimula mintea, spre deosebire de Jean-Baptiste Grenouille, care fura mirosul oricui şi al tuturor. Tyker spune că "nici cărţile nu au miros" şi aici se înşeală. Cărţile au miros, mie - tot asemenea lui Grenouille - îmi place mirosul celor proaspete, îmi place aproape senzual să îmi bag nasul între paginile lor şi să inspir aroma de celuloză neîncepută (şi tot de aceea îi urăsc pe cei care mâzgălesc cărţile, la modul cel mai vulgar şi trivial cu putinţă). Problema nu este cum faci un film despre miros, ci cum faci un film despre o carte despre miros?!

Chiar dacă reuşeşti să treci de senzaţia de film despre încă un serial killer (care are în plus şi subtitul nefericit: Povestea unui criminal), filmul lui Tyker este incapabil să iasă din clieşeele thriller-ului. Filmul nu reuşeşte, decât de foarte puţine ori, "să facă metafizică" - nimic din profunzimile cărţii lui Patrik Süskind nu apar. Nu au cum să apară lucruri care se referă la suflet, la natura profundă a naturii umane. Sigur, o modalitate de a soluţiona această "criză de identitate" este vocea din off, bine calibrată în film, care redă pasaje întregi din cartea lui Süskind şi care are un efect benefic asupra ansamblului. Un punct forte ale producţiei este şi puterea imaginilor, coloristica generoasă şi echilibrul bine păstrat al liniei muzicale. În plus Ben Whishaw, actorul care îl joacă pe Jean-Baptiste Grenouille, face un rol memorabil, reuşind să redea starea aceea viscerală şi bestială a personajului central (iar actorul seamănă foarte bine cu autorul însuşi, destul de evaziv şi straniu în apariţiile sale publice).

Însă o altă "impotenţă" a filmului este aceea că nu poate să redea mai mult decât o poveste centrală, aşa că regizorul abandonează firele epice "secundare", dar care sunt în fond linii interpretative majore.

Dar există, însă, încă un alt palier al eşecului, altul decât acela al percepţiei directe. Aici este o limitare majoră a filmului, care vine chiar din modul în care este concepută industria aceasta. Finalul filmului este de o platitudine îngrozitoare, pentru că producătorii s-au temut să pună filmul sub un rating foarte scăzut (pentru a nu pierde din audienţă), au transformat scena finală de un canibalism feroce, într-o dulcegărie jalnică. Episodul, care în carte are loc într-un cimitir, iar trimiterea directă se face la relaţia dintre moarte şi eros (reluată de Süskind într-o minunată carte, tradusă şi la noi, "Despre iubire şi moarte") se filmează într-o piaţă publică, iar devorarea lui Grenouille de către cei mai josnici dintre semenii săi, care face din căutarea sufletului un eşec în corporalitatea cea mai dezgustătoare, nu mai este decât o "dispariţie" lipsită de consistenţă.

Întrebarea este: mai bine cumperi cartea, sau mai bine mergi să vezi filmul? Sau, şi mai bine: oare filmul bate cartea, sau cartea bate filmul? Iar răspunsul nu poate fi decât unul singur.