Cum să devenim indistractibili sau „Băi, care mi-ați șutit atenția?!”

Integrarea dispozitivelor mobile în viețile noastre a crescut spectaculos în ultimul timp, azi oamenii consumă 3,9 trilioane de ore (la nivel global) pe diversele dispozitive de acest tip. Timpul petrecut pe aplicațiile mobile a ajuns în 2021 la 4,8 ore pe zi, raportat la primele 10 piețe de profil din lume (inclusiv SUA, India sau Japonia), în vreme ce utilizatorii din Brazilia, Indonezia sau Coreea de Sud au depășit 5 ore pe zi.

Aceasta înseamnă că oamenii au petrecut mai mult timp „în aplicațiile mobile” decât alături de partenerii lor de viață (circa 220 minute, adică 3,78 ore) sau cu familia (circa 67 minute, adică puțin peste o oră - conform https://ourworldindata.org/time-with-others-lifetime. Iar din timpul petrecut pe telefoanele mobile, șapte din fiecare 10 minute au fost „cheltuite” pe platformele de socializare, foto sau video, iar TikTok domină consumul de timp al omenirii (aici raportul complet: https://www.data.ai/en/insights/market-data/state-of-mobile-2022/).
În același timp (datele tot din 2021) în Statele Unite sunt 6 milioane de copii (adică 9,4 % din copiii cu vârste între 2 și 17 ani) diagnosticați cu „ADD”, tulburare de deficit al atenției. Numărul băieților este dublu față de cel al fetelor și tot în SUA 30% dintre băieți sunt diagnosticați cu ADHD până ajung la vârsta de optsprezece ani. Dintre aceștia 62% primesc tratament medicamentos și 31,7% sunt sub supraveghere medicală pentru alterarea comportamentului.
Johann Hari, autorul unei alte cărți de succes despre depresie (Lost Connections: Uncovering the Real Causes of Depression – and the Unexpected Solutions) pune în discuție problema tot mai acută a pierderii capacității de atenție a omului contemporan. În „Atenția furată” (Stolen Focus: Why You Can’t Pay Attention, Crown, 2022) autorul trece în revistă o serie de factori care au adâncit deficitul tot mai mare de atenție. 
În condițiile în care durata medie de atenție a unui om a scăzut în 2022 la 8 secunde, adică sub nivelul de atenție pe care îl are un peștișor de aur într-un acvariu (9 secunde), cazul așa-numitei „generații Z” indică o tendință catastrofală. Capacitatea de concentrare a acestui grup de oameni care sunt și cei mai importanți utilizatori ai noilor tehnologii este în unele cazuri mai mică decât a unei râme. Studiile de marketing arată că „genziștii” își pierd atenția pentru reclame după numai 1,3 secunde (https://www.insiderintelligence.com/content/gen-z-has-1-second-attention-span-work-marketers-advantage).
Trăim, evident, într-o epocă a unei continue distrageri a atenției, există inclusiv studii care arată că până și câinii sunt diagnosticați cu ADHD. Una dintre cauze poate să fie civilizațională. După cum afirma Robert Colville, trecem printr-o „Mare Accelerare” (The Great Acceleration: How the World is Getting Faster, Faster. Bloomsbury 2016), ne mișcăm tot mai repede, mâncăm tot mai repede, schimbăm ideile mai repede, mutăm programele de televizor și melodiile pe care le ascultăm, cuprinși de o manie a vitezei generalizate. Hari crede că aceasta este și prima cauză a pierderii atenției, creșterea vitezei cu care comutăm de pe un canal pe altul, cu care trecem de la un program la altul, de la o idee la alta, ceea ce ne face mult mai puțin atenți la conținuturi și mai predispuși spre superficialitate. 

Un alt motiv pentru pierderea atenției este relația nesănătoasă pe care o avem cu tehnologiile care au ajuns să ne controleze viețile la modul cel mai fizic.

Ne atingem telefoanele de 2.617 ori la fiecare douăzeci și patru de ore, în medie utilizatorii își verifică telefoanele de cel puțin 58 de ori în fiecare zi, zi din care petrec 3 ore și 15 minute pe aceste telefoane mobile.
Această distragere a atenției produsă de noile tehnologii, de la primirea și verificarea constantă a e-mailului, la primirea unor apeluri și mesaje telefonice, generează o scădere a coeficientului de inteligență. După cum arată un studiu realizat în 2005 la King’s College din Londra, distragerea atenției la locul de muncă generează o pierdere la nivelul măsurătorilor IQ de la 10 până la 15 puncte - 15 puncte este diferența dintre un adult și un copil de 8 ani.
Hari îl citează pe James Williams, fost angajat al Google (autorul cărții Stand Out of Our Light: Freedom and Resistance in the Attention Economy. Cambridge University Press, 2018), care susține că tehnologiile create în Silicon Valley sunt responsabile pentru acest fenomen global. Williams afirmă că trăim în Epoca Atenției (Age of Attention), în care sute de surse de informare sunt în competiție pentru a ne atrage, capta și menține atenția. În civilizația lui „clickbait” mereu există cineva care vrea să ne „prindă”, să ne momească, să ne distragă.

În fiecare minut sunt create și distribuite pe Snapchat 527.760 de fotografii, pe Instagram sunt încărcate 46.740 de fotografii, sunt vizionate 4,146 milioane de de videoclipuri pe YouTube, sunt peste 3,6 milioane de căutări pe Google și sunt trimise 456.000 de tweet-uri (cf. https://web-assets.domo.com/blog/wp-content/uploads/2017/07/17_domo_data-never-sleeps-5-01.png) și e aproape imposibil să facem față acestei avalanșe de mesaje.
Un alt element ține de practicile de lectură și de faptul că nu mai suntem în contact cu pagina scrisă, cu cartea și cu lectura derulată pe termen lung, ce necesită în grad înalt de atenție. Nu doar românii nu citesc (ai noștri nu citesc în masă), dar 23% dintre americani spun că nu au citit nicio carte în toată viața (date din 2021 https://geediting.com/world-reading-habits-in-2021-infographic/).

Cretinizați de aceste aparate nu mai suntem în stare să fim atenți pe o durată lungă de timp. Însă atenția este esențială pentru a putea duce vieți bune în societate. O lume în care cetățenii nu sunt capabili să acorde suficient de multă atenție problemelor societății, unde oamenii nu sunt în stare să se concentreze asupra mesajelor primite de la politicieni sau din mass media, nu mai este aptă să mai deosebească adevărul de minciună. 

Comentariile lui Johann Hari sunt bazate pe o suită de interviuri realizate cu peste 250 de experți în diverse domenii, unul dintre cei cu care autorul discută este Mihaly Csikszentmihalyi, care spune că trebuie să ne regăsim fluxul natural al existenței. Să reînvățăm să trăim cu propriile noastre gânduri, propriile idealuri și dorințe, nu cu visele sau nevoile altora.

O mare diferență față de trecutul recent este dată de faptul că nu mai citim, cărți sunt prea lente, ascultăm mai bine „podcasturi” sau „scrolăm”, derulăm pagini pe ecranele tactile. Studiile despre modul cum are loc această „citire online” indică faptul că oamenii mai parcurg doar 28% din cuvintele de pe ecran. Chiar și atunci când vizităm o pagină de pe „Web”, timpul petrecut în medie este de 10-20 secunde, după care ne mutăm la o altă adresă. Nici informațiile video nu ne mai atrag atenția mult timp, durata maximă de vizionare nu depășește 2,7 minute pentru un material vizual online.

O altă carte recent apărută, scrisă de Gloria Mark (Attention Span: A Groundbreaking Way to Restore Balance, Happiness and Productivity. Hanover Square Press, 2023), profesor de informatică la University of California, Irvine avansează o soluție ce pare simplă, dar nu este - detoxifierea digitală, similară cu soluția lui Hari, care este „rebeliunea atenției”.
Pe lângă abandonarea tehnologiilor devoratoare, ar trebui să ne întoarcem la activități „lente”. Gloria Mark sugerează câte o plimbare de 20 de minute în natură sau, cum propune Hari, adoptarea unor forme „lente” de existență, practici precum yoga sau tai chi, rugăciunea ori meditația. Dacă unii se întorc la „mâncarea lentă”, „slow food” în loc de „fast food”, poate că ar trebui să adoptăm un mod de viață lent (slow living). 
În plus, așa cum arăta Joel Nigg, unul dintre cei mai importanți experți în problemele deficitului de atenție la copii (autor al cărții Getting Ahead of ADHD: What Next-Generation Science Says about Treatments That Work—and How You Can Make Them Work for Your Child) adaugă printre factorii care influențează deficitul nostru de atenție alimentația nesănătoasă, lipsa exercițiilor fizice și lipsa somnului de calitate. Nigg susține chiar că există o „patogeneză culturală atențională”, produsă de faptul trăim în medii în care concentrarea susținută și continuă este aproape imposibilă. Studiile indică faptul că în SUA angajații nu au nici măcar o oră de muncă neîntreruptă la birou. Suntem întrerupți tot timpul de alți oameni, iar adeseori ne întrerupem singuri, cu o postare pe Facebook, cu like-uri sau cu retweet-uri. Am devenit dependenți de mărunțișuri, avem scopuri tot mai puțin înalte. Marea problemă este, după cum demonstrează Gloria Mark, că nu putem să revenim la concentrare după ce am pierdut-o, creierul nostru are nevoie de cel puțin 25 de minute ca să reintre în starea de atenție. Pe care o pierde iarăși după numai câteva minute. Chiar și mitul „multitasking-ului” (numele romglezesc pentru vechea polivalență) contribuie la accentuarea deficitului de atenție. De fapt nu există „multitasking”, e doar o formă de justifica incapacitatea noastră de a face un singur lucru și temeinic.
Soluția, despre care vorbesc și Nir Eyal împreună cu Julie Li-Eyal (Indistractable: How to Control Your Attention and Choose Your Life. BenBella, 2019) ar fi să devenim „indistractibili” (cuvânt-oglindă pentru indestructibil), să reducem factorii care ne distrag atenția, să reducem utilizarea telefoanelor inteligente, e-mailul și prezența pe platformele de socializare. Mereu cuplați la „notificări”, în căutare de cel mai recent „heșteg”, nu mai avem timp de noi înșine. 

Iar cea mai gravă pierdere a atenției este pierderea atenției față de sine. 

Nimic nou, nici în Vest, nici în Est

Nu e de mirare că România nu s-a calificat nici anul acesta în competiția finală pentru „Oscarul internațional”. Candidatura noastră cu un film remarcabil doar pentru că era șters și fad devine și mai prostească atunci când ne uităm la finalistele de anul acesta, care includ 5 filme extraordinare. Nimic nou pe frontul de Vest (Im Westen Nichts Neues, reg. Edward Berger, Germania); Aproape (unul de altul) (Close, reg. Lukas Dhont, Belgia); Argentina, 1985 (reg. Santiago Mitre, Argentina); O fată tăcută (An Cailín Ciúin, reg. Colm Bairéad, Irlanda; și IO (reg. Jerzy Skolimowski, Polonia). 
Filmul favorit pentru mine este propunerea Germaniei. Re-ecranizarea (remake pentru romglezi) celebrului roman al lui Erich Maria Remarque, „Nimic nou pe frontul de Vest”, difuzată de Netflix încă din octombrie 2022, merită văzută și revăzută fie și numai datorită contextului internațional. Vedem cum astăzi, la aproape un secol și un deceniu de la măcelul din tranșeele din Belgia, oamenii continuă să se măcelărească unii pe alții fără milă și fără minte. Suntem o specie proastă, care nu învață nimic nici din istorie, nici din artă.

De altfel titlul real al cărții ar fi trebuit tradus prin „În Vest nu e nimic nou”, pentru că Remarque făcea  o critică explicită a acestei reîntoarceri a umanității la manifestările sale cele mai animalice. Filmul lui Berger ar trebui să devină vizionare obligatorie pentru toți susținătorii războaielor de tot felul. Războiul nu este o soluție universală, cum susțin „vulturii militarismului”, nici nu este o formă de curaj. Așa cum arată filmul lui Berger, e doar o formă atroce de dezumanizare. 
Romanul lui Remarque, care a apărut în foileton începând cu 1928, a mai fost adaptat. Varianta din 1930, regizată de Lewis Milestone, chiar a câștigat un premiu Oscar pentru regie. Puțină lume știe, dar Milestone s-a născut la Chișinău, în Basarabia țaristă, într-o familie evreiască, numită Milstein. Nici filmul lui Leib (Lewis) Milestone nu a fost suficient să îi convingă pe contemporanii săi să nu mai meargă încă o dată la război, probabil că nici acest film nu îi va convinge pe cei care își trimit semenii la moarte pe malurile Niprului. 

E relevant că naziștii au boicotat și apoi au interzis remarcabila reconstituire a războiului din 1930, etichetându-l drept „Judenfilm”, după ce cartea lui Remarque fusese deja pusă la categoria „opere degenerate” și arsă pe rug alături de alte cărți urâte de naziști. De altfel și continuarea, Der Weg zurück, va fi pusă la index. Și în Italia, în Austria, dar și în Cehoslovacia cartea a fost interzisă, nu atât pentru mesajul pacifist, cât pentru că propaganda militaristă înțelegea pericolul conștientizării.

Există și o adaptare pentru televiziune , realizată de Delbert Mann în 1979 pentru CBS (cu favoritul său, Ernest Borgnine, dar și cu Richard Thomas în rolul principal), care oferă o perspectivă mai largă poveștii, făcând un portret al întregului război mondial, chiar și viața din spitale, existența din spatele frontului, nu doar suferința personajului principal. Mult mai melodramatic, serialul de televiziune făcea parte dintr-o mișcare anti-războinică în America, să nu uităm că în același an avea premiera și Apocalypse Now al lui Coppola, dar și romanțiosul Hanover Street, regizat de Peter Hyams.

Structura narativă filmului lui Berger nu este atipică, ea urmează textul original și seamănă cu povestea spusă de Milestone. Ambele pornesc de la rolul nefast al sistemului educațional prusac, unde tinerilor le era inoculat simțul militarismului, așa cum povestea lui Paul Bäumer, care, la începutul Primului Război Mondial se înrolează voluntar în armata germană împreună cu colegii lui de clasă, este povestea a milioane de tineri din toată Europa, cei mai mulți mergând de bună voie la război.

Cartea era, desigur, un manifest anti-războinic, ca și adaptările anterioare. Însă filmul acesta, desigur datorită puterii imaginilor, aduce un alt palier experiență cinematografică pe care niciuna dintre versiunile anterioare nu l-a atins. „Nimic nou pe frontul de Vest” nu e un film „de divertisment”, nici un mod de a petrece câteva ore fericite alături de supereroi sau diverse suferințe sentimentaloide ori din amor. Fiecare minut din cele două ore și jumătate ale acestui film cutremurător este încărcat de semnificații. Pentru cei slabi de înger unele imagini pot fi imposibil de urmărit, însă unele dintre scenele cele mai înfiorătoare scene nu sunt masacrele, ci cruzimea invizibilă. Un exemplu este secvența când Paul ajunge la biroul de încorporare, unde primește o uniformă pe care apare numele unui alt soldat. Ca un bun cetățean el îi semnalează ofițerului această eroare, iar ofițerul pur și simplu smulge eticheta și o aruncă pe jos, într-un maldăr în care se aflau alte zeci de nume. Înțelegem apoi că uniformele soldaților morți pe front erau spălate, reciclate și livrate noilor recruți, care mergeau astfel la moarte într-o haină care mai văzuse sânge. Sau, atunci când vedem o sală plină de cadavre îngrămădite în urma unui atac cu gaze, ori sute de ghete și bocanci aruncați într-o groapă, tăcerea sinistră a morții devine înfiorătoare, nu trebuie să asistăm la acțiunea propriu-zisă.

Edward Berger reușește să facă mai mult decât o adaptare în care să vedem scene de luptă mai realiste decât în filmele anterioare. Sigur, soldații care se ucid în mod barbar unii pe alții sunt în centrul poveștii. Numai că războiul de baionetă, văzut din perspectivă subiectivă, filmat cu un aparat cinematografic mobil, aproape documentaristic, care pare că urmărește în direct mișcările soldaților, este mult mai personal. Regizorul german, care a făcut nenumărate filme de televiziune, aduce în varianta sa componenta acustică. Sunetele cuțitelor și ale cazmalelor intrând în carne vie, noroiul care sună sub bocanci, respirația accentuată și amplificată, Și faptul că regizorul alege să îi lase pe actori să vorbească limba germană (sau franceză pentru cei care sunt de partea cealaltă a tranșeelor) adaugă la veridicitate și credibilitate. Una dintre deciziile cele mai bune a fost aceea de a-l distribui în rolul lui Paul pe actorul debutant german Felix Kammerer. Kammerer, ajutat de groplanurile cinematografistului filmului (britanicul James Friend), ne ajută să înțelegem dezumanizarea personajului. Pe măsură ce luăm contact cu chipurile înfricoșate și pline de noroi amestecat cu sânge, vedem cum are loc

transformarea fizionomiei personajului principal. Iar la final, în scena cu cel mai puternic impact emoțional, vedem  chipul lui Paul, văzut de către un tânăr aidoma lui, care i-a luat locul. Moartea fără noimă a lui Paul, după ce murise prietenul și protectorul său „Kat” în ultimele zile pașnice ale unui război care epuizase fizic și moral toate țările europene, este redată în spiritul cărții lui Remarque. Chipul cadaveric al personajului, devenit el însuși o mască a morții, a fost prevestit de moartea prietenului său Ludwig, în primele momente ale războiului. Chiar și atunci când imaginile de război devin „calde”, pe fundalul exploziilor sau al flăcărilor, aceste lumini amplifică natura cadaverică și monstruoasă a conflictului. 
Contrastul dintre viață și moarte, dintre dezumanizare și naturalețe este amplasat chiar din incipitul filmului, care începe într-o vizuină de vulpi, care dorm și apoi suntem conduși prin ceața războiului într-un univers în care totul este lipsit de culoare, totul e rece, un amestec de metal, noroi și sudoare. Pe acest fundal sângele și carnea capătă o amploare nemaipomenite. Această decolorare a omenirii este apoi oglindită prin viața tinerilor de dinainte de război, costumele lor de liceeni care semănau cu uniformele militare și întreaga existență „civilă”, banalitatea cotidiană, devin pline de culoare. Într-un ritm bine dozat, căldura vizuală și emoțională a acestor secvențe este apoi iarăși transformată în răceala războiului. 

Un mijloc narativ care adaugă valoare în noua variantă este faptul că forța imaginilor este amplificată de acustica filmului. Sunetul dă fiecărei scene o tonalitate năucitoare, adeseori putem să simțim în propriul nostru corp visceralitatea morții și a uciderii, zgomotele guturale care ies din trupurile vii sau pe moarte, respirațiile asociate cu diverse sunete de tobe, dar și arme, explozii sau gloanțe, reconstruiesc realitatea de pe front. Compozitorul Volker Bertelmann (cunoscut și cu pseudonimul Hauschka), care a mai lucrat cu Berger, reușește să amestece realitatea vizuală cu cea sonoră a câmpului de luptă, imaginile acustice create de instrumentele muzicale se unesc uneori cu zgomotele metalice ale mașinăriilor de război sau pur și simplu ale obiectelor mecanice. Toate amplifică senzația cumplită a morții la scară industrială.

O altă soluție narativă excelent aleasă de Berger este intercalarea scenelor în care personajele principale își pierd viața, cu negocierile pentru armistițiu dintre reprezentanții puterilor combatante. Aici prezența personajului istoric Matthias Erzberger (Daniel Brühl), politicianul german dorea să pună capăt războiului și care a condus în mod real delegația care negocia armistițiul cu Franța, este un contrapunct binevenit, care nu este prezent în roman. În timp ce soldații mureau în tranșeele înghețate, negociatorii stăteau într-un vagon încălzit, de unde își exhibau orgoliile. Ca și liderii de azi, care stau în vilele și iahturile lor de miliarde de dolari în timp ce tinerii mor pe câmpiile de lângă Nipru, și în pădurea Compiègne generalii francezii îi umileau pe omologii lor germani. Finalul în care Erzberger spune că o astfel de pace va aduce noi suferințe este premonitoriu.
La ora 11, pe data de 11 în luna 11 anului 1918 Armistițiul a intrat în vigoare, dar numai în această ultimă zi și ultime ore au murit inutil 2.738 de oameni. Și, chiar dacă moartea lui Paul are loc înainte de Armistițiu, sfârșitul personajului principal, al cărui martor este un alt tânăr, este cuplat indirect cu noul val de morți care va urma peste numai două decenii. Iar moartea și războiul nu și-au epuizat încă pofta de carne omenească.

Să fie pace în lume!

Din „Manualul de romgleză”: lidărșipul lidărului lidăros

Paleologii au fost cândva o mare familie bizantină, ai cărei reprezentanți au ajuns chiar pe tronul lui Constantin cel Mare, cel mai probabil aduși în Bizanț în urma uneltirilor lui Carol Quintul, care i-a urcat pe corăbii tocmai de lângă Roma, unde se pare că au trăit fericiți la Viterbo. Mulți se pretind descendenți ai conducătorilor de seamă ai Orientului, din această spiță aristocratică a fost zămislit chiar și Ivan IV zis și „cel Groaznic”. 
Poate și pentru că Paleologii au fost mereu în fruntea elitelor Europei de Est, fundația din România de azi care se cheamă casa Paleologu (e a Paleogului ăl tânăr, nu e ăl bătrân care a recunoscut că a fost racolat de Securitate) organizează acum cursuri de retorică și de „leadership”. Înțeleg că ilustrațiile la lecțiile de retorică pot fi din studiile clasice, dar „leadership” din Homer se poate doar dacă e vorba de Homer Simpson, pentru că bătrânul rapsod orb nu auzise de „lidărșipul” ăsta englezesc. 
Pentru mine leadership (pronunțat lidărșip cum zic) este un cuvânt atroce, dar care nu pare să îl deranjeze pe conu Paleologu. Așa că nepoțelul vechilor Paleologi îi va învăța acum pe plătitorii onorariului de 700 RON (TVA inclus) tot ce a moștenit mai bun din moși strămoși, inclusiv acest cuvânt preluat aiurea din engleză. 

El a pătruns în bagajul de cuvinte uzuale laolaltă cu un alt barbarism, adică „lidăr” (leader). Azi în Romanika orice neica nimeni se crede lidăr. Însă ambii termeni provin din engleza veche, pe care o sporovăiau anglo-saxonii înainte de sosirea normanzilor, unde verbul „loedan” însemna „a călători”, de unde și a conduce pe cineva pe un drum. Din aceleași străfunduri au scos și olandezii  „leider”, care înseamnă a ghida, dar și germanii, pentru care „Leiter” (care a dat sinistrul Gauleiter nazist) descrie orice șef, orice conducător.

Dar noi, aici pe plaiurile unde au adăstat strămoșii nepoțelului de Paleologi, nu vorbim o limbă germanică și nici una anglo-saxonă. Lidăr sună groaznic, fie și numai pentru că avem un termen compus pe același calapod și anume conducător, din latinescul con + ducere (care însemna tot a ghida, a îndruma). Așadar, pentru toți urmașii celor care au stat prin Fanar și nu au auzit de expresia „abilități de conducere”, sau cei care nu știu despre faptul că responsabilitatea este expresia calităților conducătorului, nu lidărșipul, sugestia este să ne întoarcem puțin și la limba română.
Eu știu că grecii au iventat democrația, filosofia, scobitul în nas și băile de șezut, dar lidărșipul e doar capacitatea de a conduce, de a ghida, poate chiar și de a îndruma sau de a sfătui pe cineva. Cel care se află în această poziție este comandant, conducător, ghid sau sfătuitor.
Chiar și în engleză termenul de „lidărșip”, în sensul descrierii calității sau a caracteristicilor specifice unui conducător, a intrat târziu. Abilitățile de conducere sau organizatorice ale englezilor s-au văzut de altfel în acțiunile marelui lidăr cu păr vâlvoi, Boris Johnson, cel care și-a „lidăruit” concetățenii direct către Brexit.
Conașul Paleolog îi va învăța pe plătitorii de onorarii despre lidăreală (din verbul a lidărui), pentru că inițial în saxonă lithan însemna a fi primul, a fi în frunte, a ghida. Numai că to lead are și o dimensiune negativă, după cum se vede din expresia to „lead by the nose”, ce înseamnă chiar a duce pe cineva de nas. Nu cred că e cazul lui Toader al nostru, care îi va duce pe ascultătorii către culmile abilităților de lidărship.
Dar micul Paleolog nu este singurul, sunt zeci de firme care promit astfel de cursuri de „leadership”, avizat chiar de Ministerul Educației precum și cel al Muncii. Una dintre paginile „online” care te îndeamnă să faci cursuri la finalul cărora poți primi chiar un certificat de „leadership”, se laudă că după acest „training” veți putea „să vă creați și să îndepliniți cele mai bune performanțe”. Cum poți să-ți creezi „performanțe”, doar lidării adevărați știu. Ei sunt hrăniți doar cu vorbe românește, precum feedback, coaching sau mentoring. Ca și „coachingul” și „trainingul”, „lidershipul” face parte din arsenalul „menigerilor”, iar un lidăr care a parcurs aceste lecții va ști cum să facă „networking”, va avea „năuhau” și, dacă va învăța bine va ajunge în fruntea tuturor ca „team leader”. „Tâmp-lidărul” se ocupă cu „burnout-ul” angajaților (despre care aflu că „îndepărtează performanța”), dar rezolvă și turnover-ul.
După aceste aventuri prin universul lidărșipului îmi vine să-mi iau lumea în cap și să umblu prin munți silhui, doar doar voi scăpa de romgleză.

Telenovelizarea istoriei

Faptul că țările române au fost timp de 400 de ani vasale ale otomanilor, de la mijlocul secolului 15 până în secolul 19 când românii au fost sub dominație turcească, a lăsat urme adânci. Dovadă că și astăzi descendenții turciților de ieri intră fericiți într-o nouă captivitate, aceea a neo-otomanismului.
Fascinația pentru serialul difuzat de Netflix în seria „Ascensiunea imperiilor”, mai ales partea a doua din „Otomanii”, care are subtitlul „Mahomed vs. Vlad”, este relevantă pentru nostalgia otomanistă care permează azi imaginarul românesc. Această formă de post-colonialism și de autocolonizare are diverse manifestări, una dintre ele fiind pierderea respectului pentru propria noastră cultură. Astfel Netflix, care a lansat serialul cu termenul „ascensiunea” putea să folosească o trimitere la Dimitrie Cantemir, marele cărturar și politician care a petrecut ani de zile la curtea otomană și care a scris o carte extrem de populară în epocă, ignorată la noi pe nedrept, care avea titlul latinesc „Incrementa atque decrementa aulae othomanicae”, adicătălea „Creşterea şi descreşterea Curții otomane”. Dacă Netlfix putea sau nu să folosească titlul „Creșterea (sau Înălțarea) imperiilor”, distribuitorul de filme pe bandă rulantă ar fi fost obligat să folosească numele românesc al sultanului care a cucerit Constantinopolul. Numele său este Mahomed, iar nu Mehmed și cu atât mai puțin Mehmet. Am tot scris și nu voi obosi să mai scriu că „Mehmed” nu există în istoria românească și nici în limba română, la fel cum nici prepoziția „versus”, cu prescurtarea „vs.” nu există. Trist nu este că autorul subtitrărilor o ține într-una cu Mehmed, dar faptul că unii istorici folosesc acest nume, este regretabil. Chiar într-un interviu recent, unul dintre experții români care apare în producția Netflix, Mihai Florin Hasan (https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/vlad-tepes-un-maniac-insetat-de-sange-sau-un-2234264.html) insistă cu „Mehmed”. E ca și când i-am spune lui Henric al optulea, Henry (zi eisft). În română London e Londra, Henry e Henric, iar Mehmed e Mahomed. Așadar „Mehmed Cuceritorul” nu există, e doar o invenție a filo-otomanilor, cu un gust la fel de prost ca și scena din film în care Vlad III Dracul mănâncă rahat turcesc în sala tronului de la Târgoviște. 
Problema majoră nu este dată de traducerile aiurea ale Netflix, ci cu faptul că această producție face parte dintr-un proiect sistematic de propagandă neo-otomanistă. Începând cu 2011, când a apărut „Muhteşem Yüzyil” (Secolul magnific), livrat la noi cu titlul „Suleyman Magnificul, sub domnia iubiriil” și difuzat de televiziunea turcească numită Kanal D, această propagandă perfidă a înregistrat mare succes la urmașii celor care i-au slujit pe otomani timp de secole. Deși Sulyeiman se numește Soliman în cultura română, televiziunea turcilor a promovat intens acest film, astfel că în 2014 Kanal D a înregistrat 1,575 milioane de spectatori români. Concetățenii noștri au vizionat cu mare deliciu această producție propagandistică, ca de altfel și filmul Ertuğrul, finanțat de către statul turc și difuzat de Prima TV și acum de Netflix, cu titlul „Putere și glorie”. 
Toate acestea fac parte dintr-un program conștient și sistematic de promovare nu numai a otomanismului, ci și a erdoganismului. Ca în povestea despre Soliman Magnificul și povestea despre Mahomed Cuceritorul eroizează trecutul glorios al unui imperiu care a terorizat timp de aproape 1000 de ani Europa. Nostalgia pentru otomanism nu este inocentă, pentru că toate aceste producții promovează o formă de autoritarism și de militarism, un tip de iredentism imperialist, care caracterizează regimul actual al lui Erdoğan. 
Slugărnicia față de otomani e veche în cultura noastră, cronicarul Radu Popescu scria chiar că sultanii au moștenit pe drept Constantinopolul, considerându-i descendența ai dinastiei imperiale a Comnenilor. În film chiar Mahomed se prezintă drept „Kaiser-i Rum” (adică „Cezar al Romanilor”) și se vedea împărat al „Romaniei”, visând să cucerească Roma, după succesul din fața zidurilor Constantinopolului. În 1480 armatele otomane au invadat Italia și au ocupat cetatea Otranto, noroc că anul următor Mohamed II a murit.
Regizorul turc ni-l prezintă pe acest tiran ca pe o figură benefică, deși martorii din epocă îl numeau pe „Mehmed Beg” drept „țar musulman autocrat”, sau, cum îi spunea preotul Ștefan din Bulgaria pe la 1476, „țarul Iuda” Mehmed Beg, „nenorocitul, răul și lacomul”.

Ca și filmul lui Doru Năstase despre Vlad Țepeș din 1979, în care voievodul era promotor al socialismul naționalist, alegorie voalată pentru autoritatea lui Nicolae Ceaușescu, și producția Netflix este o propagandă sfruntată pentru erdoganism, pentru un otomanism de factură populist-cinematografică.
Prezentat drept „docudramă”, așadar un documentar dramatizat, care ar trebui să ofere informații factuale și care doar combină elemente de documentar tradițional, în care apar interviuri sau voci narative explicative, cu episoade în care sunt folosite tehnicile filmului artistic, în „Otomanii” aici asistăm la o ficționalizare a istoriei, care nu este scuzabilă.
Unul dintre marile neadevăruri promovat în acest film este acela că împărații otomani erau într-un fel de prietenie și solidaritate cu supușii lor din Balcani. Vlad Țepeș, căruia ar trebui să îi spunem Vlad III Dracul, apare ca un frustrat nerecunoscător, căruia „fratele” Mahomed vrea să îi facă bine, dar el este prea orgolios ca să înțeleagă.  
O sursă importantă, care este Laonic Chalcocondil (ale cărui „Expuneri istorice” sunt traduse și publicate în română încă din 1958, de către Vasile Grecu la Editura Academiei Republicii Populare Romîne), arată cum cronicile otomane folosite în film manipulau evenimentele. Știm firul acestora mai ales din cartea IX, unde Chalcocondil povestește înfruntările dintre otomani și „daci”, în special acțiunile lui Mahomed „Cuceritorul” împotriva lui Vlad III Dracul.
Chiar și unii istorici respectabili de la noi au aplaudat acest film, considerând că promovarea istoriei medievale românești și eliberarea din stereotipurile Vlad Țepeș egal vampirul Dracula ete benefică. Importanța acordată lui Vlad III Dracul a gâdilat orgoliul și patriotismul mioritic, ceea ce i-a orbit pe mulți, pentru că mesajul filmul este acela că vasalitatea turcească este mai bună decât solidaritatea creștinească. Aici figura regelui Matiaș Corvinul, jucat într-o manieră ridicolă de actorul turc Kursat Demir, care îl arată în ipostaza unui fandosit occidental este în mod evident ideologizată.
De fapt, deși apar și „experți” români, pentru a demonstra natura echilibrată a narațiunii (spre frustrarea altor istorici de la noi, care au ieșit în spațiul public criticând „narativa” de la Netflix, neștiind că narațiunea nu are femininul „narativă” în limba română), sursele sunt exclusiv otomane. Filmul povestește evenimentele doar din perspectivă turcească. 
Un alt aspect trecut repede cu vederea în film și ilustrat de personajul Mahmud Pașa (Machmut la Chalcocondil) este puterea pe care elitele grecești din Constantinopol le aveau în timpul lui Mahomed II. Acest Machmut, care ajunge mare vizir, era de origine grecească, fiind adeseori numit Grecul (tatăl său era Mihail, iar mama era din neamul „tribalilor”, adică sârboaică), „băieții elini din Bizanț” spune cronicarul, au ajuns la mare putere în Imperiul otoman.

Serialul evită cu mare grijă și faptul că fratele lui Vlad, Radu zis „cel Frumos”, probabil că Vlad însuși, făceau parte dintr-o elită homosexuală. Chiar dacă cel mai probabil ei erau la un nivel secundar, făceau parte din suita lui Mahomed. Cronicarul grec spune textual că era fiul lui Vlad II Dracul era „favoritul” sultanului, „trăind și locuind la el”. Filmul, deși ne arată scene din copilăria „frățească” a lui Vlad, Radu și Mahomed, nu ne arată ceea ce Chalcocondil confirmă. Mahomed, care dorea să aibă „relații cu acest băiat”, nu era „frate”, ci abuzator sexual. Se pare că „fiindu-i drag băiatul”, îl invita la felurite petreceri, îi dădea de băută și îi făcea avansuri erotice. Vlad a fost chema „în camera de culcare a împăratului” unde nu știm ce s-a întâmplat, dar știm că Mahomed era să fie ucis cu pumnalul de către tânăr. Fiind „sărutat împotriva voinței lui”, acesta „s-a împotrivit voinței Împăratului” și l-a înjunghiat în coapsă pe hulpavul conducător al imperiului. Într-un film numit „Mehmed vs. Vlad” lipsește chiar principala sursă de conflict de factură psihanalitică. Evident, un serial turcesc care glorifică otomanismul, nu putea să ne arate că Mahomed era bisexual, cu apucături homosexuale clare.
Lui Mahomed i-a rămas, însă, acest Radu, care a domnit aproape zece ani în Muntenia, între 1462 și 1473. În film personajul (care este fascinant și ar merita dezvoltat) este jucat de actorul turc Ali Gözüsirin, care în mod evident nu știe să vorbească românește și când o face sună de parcă ar fi luat lecții de română cu Gary Oldman (din filmul lui Coppola din 1992). Gözüsirin îl prezintă pe Radu în opoziție cu Vlad, cultivând imaginea pozitivă a colaboraționistului. Ceea ce nu ni se arată este și mai important, faptul că boierii munteni îl abandonează pe Vlad III în favoarea fratelui său, iar Radu cel Frumos se va instala la putere fără prea mari eforturi.
Aici este introdus un alt fals istoric, când Radu se întâlnește cu presupusa lui cumnată, prințesa „Anastasia”, jucată de actrița Yasemin Szawlowski. Această „Anastasia”, care nu există în niciun document istoric, este prezentată ca prima soție a lui Țepeș, care se aruncă în apele Argeșului mai degrabă decât să fie prinsă de Radu cel Frumos, care intră în cetatea Poenari de parcă ar fi fost o plimbare prin pădure. Acest element de legendă, în care apare uneori Iustina, unguroaica ce era cu adevărat soția lui Vlad III, nu este marcat în niciun fel ca un episod dubitabil de un sentimentalism neveridic. 
La fel de neadevărate sunt personajele „istorice” reprezentate de „Dimitrie”, alt presupus ajutor de-al lui Vlad Țepeș, specializat în trageri în țeapă sau „Galeș” (nume absurd). E relevant că rolul lui Dimitrie e jucat de un actor român „vedetă” prin mai multe filme produse de companii occidentale și mai ales americane, pe nume Radu Andrei Micu, complet necunoscut publicului autohton.
Din aceeași categorie este și actorul care îl reprezintă pe Vlad, Daniel Nuță. Acesta încearcă să se muleze pe personajul istoric, dar îl face pe Țepeș să arate de parcă ar fi Smiley călare pe cal alb, doar Gina Pistol mai lipsea în rolul presupusei soții unguroaice a domnitorului. Nuță are profunzimea unui fotomodel distribuit în rolul lui Stallone. Și Nuță, ca și Micu, a jucat în tot felul de producții de categoria „C”, printre care Dragonheart Vengeance (2020) sau Watcher (2021) astfel că „exportă” în rolul voievodului un soi de teribilism telenovelistic. Este extrem de deranjantă neglijența producătorilor și mai ales a istoricilor care au fost „consilieri” cu privire la imaginea reală a lui Vlad III Dracul, al cărui chip și trăsături le cunoaștem din documentele de epocă. Nu doar Vlad III, ci și „Drăculea” tatăl, aveau figuri extrem de clare, cu mustăți prelungi, cu buza inferioară cărnoasă și cu ochii exoftalmici. În niciun caz el nu este, ca în portretele moderne ale lui Theodor Aman, care îi face o figură neutră, dar nici ca în versiunea actualizată din „Otomanii”, unde Vlad pare să fie extras din serialul „Vikingii”.

În cele din urmă îndoctrinarea cinematografică la care asistăm este și responsabilitatea celor care administrează cinematografia românească. Tocmai pentru că avem, iată, o generație de actori care sunt pregătiți pentru un cinema comercial, am putea să devenim din consumatori de producții cinematografice în producători. Faptul că unii istorici, precum Andrei Pogăciaş sau Mihai-Florin Hasan, au fost implicaţi în procesul de realizare a serialului turcesc arată și că specialiștii noștri sunt dispuși să se implice în astfel de proiecte.
Poate că cineva de la noi ar putea să învețe de la Emre Șahin, regizorul filmului și fondatorul companiei care a produs serialul pentru Netflix. În loc să finanțăm cu sute de mii de euro filme care au 50 de spectatori, am putea să direcționăm o parte din resursele Centrului Național al Cinematografiei către producții care să rivalizeze cu turcismele care ne invadează azi mințile, așa cum otomanii conduși de Mahomed au invadat țările române în urmă cu vreo 4 secole.

Tembel-ing sau despre umorul de Coteț

Matei Dima, al cărui nume de scenă se pronunță probabil Beromania sau Brăumania, a reușit să facă încă un film cu un titlu similar cu pseudonimul său. Însă Teambuilding (2022) a mai reușit ceva, ce n-a mai reușit nimeni de aproape 30 de ani în cinematografia românească, de la „A doua cădere a Constantinopolului”, comedia vulgară a lui Mircea Mureșan din 1993. 

Dima a adus în cinematografe aproape 1 milion de spectatori la un film românesc. Deși, ca să parafrazez unul dintre personaje, o tânără cu predispoziții sado-masochiste care zicea că amorul în delegație „tehnic nu e sex”, nici „Timbilding” „tehnic nu e cinema”. Cu toate acestea producția companiei lui Dima, numită Vidra Productions, este un fenomen cinematografic. 
Ca să înțelegem ce se întâmplă merită să analizăm cum au evoluat filmele lui Dima/ Bromania. Dacă în 2019 filmul schematic cu „vloggerul” Selly „5Gang: Un altfel de Crăciun” a avut 343.734 de spectatori; în 2020 „Miami Bici” ajungea deja la 553.941 de plătitori de bilete. Iată că, în 2022, „Teambuilding” a ajuns la aproape 997.000 de spectatori, cu vânzări totale de peste 5 milioane de dolari - mai precis, conform boxofficemojo, 5,0823 milioane!
Financiar vorbind este fenomenal, pentru că trebuie să ne gândim că în România capitalistă de azi mai sunt cam 90 de săli de cinema - datele sunt din 2021 și nu sunt la zi pentru că Centrul Național al Cinematografiei nu se obosește să furnizeze datele actualizate în 2023, așa că cele mai „recente” sunt din urmă cu doi ani (sursa aici: http://cnc.gov.ro/wp-content/uploads/2022/04/ANUAR-2021.pdf). Totuși aceste săli de cinema au avut un număr total de aproape 4,7 milioane spectatori, mai precis 4.684.904, adică raportat la aceleași date din 2021 înseamnă că unul din cinci români au mers să vadă Timbilding și au virat câte 5 euro către conturile lui Dima.

Datele sunt șocante dacă raportăm aceste rezultate la încasările marilor cineaști contemporani. Aici vedem că se cască un hău care separă filme precum cele realizate de Radu Jude, care a avut la „Babardeală…” puțin peste 14.600 de spectatori, sau „Malmkrog”, panseurile solovioviene ale lui Cristi Puiu, film care a avut 1.266 de spectatori. 
Dincolo de orice comparații, important este faptul că Dima a crescut în mod constant, de la „5gang: Un altfel de Crăciun“ la „Miami Bici“ și acum la „Teambuilding”, care nu este o capodoperă, dar este un film vizionat și vizionabil, integrat în categoria cinemaului popular. Chiar dacă arată doar ca un film de televiziune decent, cu decoruri relativ simple și cu acțiuni mai degrabă teatrale, producția aceasta a demonstrat că există o categorie de concetățeni care vor astfel de comedioare. Dovadă că, de îndată ce a fost disponibil pentru vizionare pe Netflix, a fost pe primul loc la audiență pe 2023.
Genul acesta de umor se practică de mult timp și în nenumărate contexte. În acest sens „Timbilding” încearcă doar să urmeze o rețetă consacrată. Scenaristul Alex Coteț, trecut pe generic și în calitate de co-regizor, împreună cu Matei Dima și cu Micutzu Cosmin Nedelcu, se bazează pe umorul de birou (workplace comedy sau pre romgleză „afishiumăr”, adică office humor). E un trop narativ recurent în cinema, care a existat înainte ca „The Office”, serialul de televiziune american adaptat după un serial britanic mult mai inspirat, să devină extrem de popular. În anii 80 Dolly Parton împreună cu Jane Fonda și cu Lily Tomlin au format un trio de femei răzbunătoare în „9 to 5” (1980, regia Colin Higgins). Și comedia lui Mike Judge, „Office Space” (1999) a fost bine primită, după care a urmat un val de filme cum ar fi „Horrible Bosses” (Șefi de coșmar, 2011), „The Internship” (Stagiarii, 2013) sau „The Intern” (2015). Niciuna dintre aceste comedii, evident nici filmul lui Dima, nu au reușit ceea ce Ricky Gervais a făcut în „The Office”. Acest serial creat pentru BBC începând cu 2001 și continuat în 2016 cu „David Brent: Life on the Road” este cu adevărat o satiră la adresa relațiilor interumane degradante din marile companii lipsite de suflet.
„Timbilding” începe cu anunțul că asistăm la un „pamflet”, iar după acest anunț s-au întors în mormânt simultan și Tudor Arghezi și Geo Bogza. Această producție este orice, dar un pamflet sigur nu este. Anunțat ca o „comedie spumoasă” (mai degrabă beroasă) sau ca o „satiră despre viața dintr-o corporație” (deși în limba română nu există nici cuvântul „corporație” în sensul de firmă cu mulți angajați, după cum nu există nici cuvântul „multinațională” în sensul de companie de mari dimensiuni, cu angajați în mai multe state), „Timbilding” e doar o comedioară despre un subiect de actualitate. Chiar dacă o mare parte din cuvintele folosite în acest film ar putea să ilustreze „Manualul de romgleză” (pe care sper să-l public cândva) - o angajată spune „Nu e muncă, e job”; sau „e hașer, ne-o trage la toți” (probabil de la human resources), la fel sunt „teamlidăr” (pentru șef de proiect), „gaiz” (pentru învechitul „colegi”) sau „kind reminder” (pe care îl voi explica puțin mai încolo), „satirizarea” se oprește la acest nivel de superficialitate. Autorii filmului probabil cred că ironizează „corporateza”, dar nu fac decât să redea truisme amuzante la „stendap”, dar stupide pe marele ecran.
„Comedia corporatistă” se reduce la discuții despre „politically correctness”, care ar fi „arta de a jigni pe cineva într-un mod diplomat” așa că scenaristul „traduce” expresii neaoșe în „corporateză”. Astfel „taci dracu că ești prost” devine „apreciez fidbecul tău”; „mă doare-n cur” este de fapt „trimite-mi pe mail”, iar „muie” se ascunde după „kind reminder”. Mă întreb ce-o fi însemnând atunci mesajul de pe afișul filmului, unde scrie cu litere de tipar: „Kind reminder la toată lumea!”?
Poate că Dima se visează un soi de Steve Carell de Constanța, însă nivelul său de divertisment nu depășește umorul tipic din comedia de situație (sitcom). De la o vreme filmul devine mai degrabă o parodie decât o comedie, se transformă într-un soi de „Marea mahmureală” (Hangover I, II și III la un loc), doar că jucată de olteni, conduși fără umor și fără vlagă de alt „comediant”, Adrian Nicolae, care poate că s-a potrivit ca „Roast Master”, dar nu are resurse comice pe durata unei povești mai ample. De altfel în România contemporană nu mai există altfel de umor decât „stendapul”, de fapt un gen umoristic de cafenea, numele românesc pentru  „stand-up comedy” fiind „monolog comic”, lucru pe care așa-numiții „comedianți” (de la romglezescul comedian, care a înlocuit strămoșescul umorist sau comic) nu îl știu.
Dintre toți „comedianții” singurul care este veridic în film rămâne Micutzu, care nu numai că reușește să fie amuzant în rolul lui „Horică”, un „colsentărist” cu apucături sinucigașe (referința se pare că e chiar autobiografică), dar este și un excelent partener pentru Dima. Bromania îl joacă pe Emil Grosu, zis și domnu’ Emil, care este un angajat al firmei PLM ce suferă de disfuncție erectilă și care vrea să ajung „project meneger”. Fie și numai pentru jocul acesta primitiv de cuvinte (PLM este un acronim vulgar știut de toți românii) ar trebui ca această producție să se cheme „Tembeli-ding”. 
Dar întreaga poveste este plină de tembelisme și ne dăm seama destul de repede că ingredientul principal al umorului din acest film este „umorul de Coteț”. De la bun început dialogurile sunt aiurea astfel când Emil/ Dima se întâlnește cu un cerșetor în fața clădirii firmei, cerșetor care arată de parcă ar fi Gavroche la vârsta crizei maturității, acesta îi cere un leu, iar Dima îl întreabă „Ai Revolut?”. Probabil că jumătate dintre spectatorii „Tembeling” (sic!) au izbucnit în râs, pentru că privitorii noștri sunt la fel de deștepți ca și scenaristul care a scris și „Miami Bici”. După vreo 15-20 de minute „scenaristul” nostru se plictisește să mai dezvolte intrigă sau să construiască personaje, așa că introduce o lungă scenă, însoțită de un desen explicit, despre p..lă, despre mijlocului p..lii și, desigur, despre pi…dă. Când sunt întrebați care este misiunea firmei, angajații strigă veseli: este „să f… clientul”, iar angajații sunt pielea p…lii”.
Acesta este „umorul de Coteț”, o combinație de poante scatologic-sexuale, fie despre folosirea șervețelelor umede la closet, fie glume despre diferența dintre „biluțe” și „coaie”, fie episoade care includ vomă, ori violențe gratuite de limbaj, dar și corporale. Scenariul colcăie de sexism, personajele feminine sunt vulgarizate, iar la un moment dat „Șeful”, care are o angajată slugarnică, o întreabă „Ești proastă?”, iar ea răspunde „Da, șefu!”. 
O parte din succesul lui „Timbilding” se datorează acestui tip de comedie pentru tot poporul. Însă unul dintre ingredientele cu adevărat „secrete” este distribuirea unor „stendaperi” și a unor vedete în diverse roluri, mai mult sau mai puțin potrivite, ajutați de foști participanți la rielitișăuri (reality show), fotbaliști mai mult sau mai puțin faimoși (ca Pulhac), sau foste participante la Vocea României (ca Monica Odagiu). 
Dintre toți doar Micutzu aduce pe ecran o parte din personalitatea sa debordantă cu care s-a afirmat în comedia de cafenea. Un rol relativ amuzant are Nicu Banea, care îl joacă Onel, tânărul uimit de faptul că sexul se face în vagin. Dar Micutzu are mai multe scene în care este și veridic și amuzant, cum este episodul unde joacă mai multe roluri în câteva zeci de secunde, printre care și un Florin Piersic care îi face pe clienți să închidă telefonul. Alteori el nu are materialul necesar pentru comedie. Faptul că pe personajul său, băiat din Titan, îl cheamă Horia… Brenciu e doar un pretext de ironii la adresa lui „grasu ăla” din partea lui Micuțu care are dimensiunile a 3 brenci și jumătate și pregătește aducerea „adevăratului” Brenciu la final, într-un fel de „Bruce Almighty” oniric, dar lipsit de comic. Scena onirică din timpul jocului de paintball când Micutzu îl vede pe adevăratul Horia Brenciu, dar mai ales bătaia generalizată de la final, care nu are nici măcar energia vechilor confruntări cu plăcinte cu frișcă din filmele mute, lasă de dorit.

Focșănean de obârșie, Cosmin Nedelcu și-a schimbat numele în Micutzu reușind să creeze un grup de admiratori, meritând propriul său film „de personaj”. Însă un alt „comediant” distribuit în „Timbilding”, cum este Ionuț Rusu, probabil vrednic la iUmor, e nevrednic și neveridic în rol de ardelean, deși vine de prin Harghita. 
Aici trebuie spus că un alt mod de a genera umor din această producție extrem de bine prizată de către concetățenii noștri este la fel de vechi ca și diferențele regionale dintre cele trei mari grupuri românești. Românilor le place să râdă unii de alții, la un moment dat tot filmul e o suită de glume de-ale muntenilor pe seama moldovenilor și pe seama ardelenilor. O mare parte a poveștii, care are loc la munte, filmările fiind realizate la hotelul Belmont din Sinaia, prilej de reclamă mascată, este o suită de stereotipii etnice. Nu lipsesc nici alte forme de „product placement”, introducerea reclamei mascate la Vlad Cazino se transformă într-o scenetă despre „Vlăduț” cu totul gratuită.

La „teambuildingul” organizat în această stațiune de multe, pe lângă echipa „colsenteriștilor” din Titan-Berceni, sunt introduse delegațiile „de la Moldova” (compusă doar din tinere fete cu aspect de fotomodele), grupul „bombardierilor” craioveni (care sunt doar bărbați microbiști și bețivi) și, evident, ardelenii, care sunt dotați cu mașini electrice cu numere de Cluj, fac yoga și vorbesc un dialect necunoscut. Aceste diferențe au fost mereu prilej de umor pentru români, iar Dima & Co nu ratează niciun truism, probabil spre deliciul spectatorilor care sunt în mod evident amuzați de aceste diferențe între diversele grupuri dialectale care compun România. Așa că fetele semi-dezbrăcate vorbesc cu vocale puternic palatalizate moldovenești, oltenii împrăștie verbe la perfectul simplu, iar ardelenii introduc eternul „No, servus”. Evident că niciunul dintre „ardeleni” nu are accent autentic, toți fiind voit caricaturali, dar stereotipurile despre moldovencele frumoase, oltenii obraznici și ardelenii înceți (care nici măcar nu ajung la timp) sunt niște locuri comune care frizează injuria.

Mai sunt și alte tehnici vechi de a produce umor, cunoscute încă de pe vremea comediei de bâlci, în care quid pro quo-ul producea amuzamentul țăranilor sosiți la târg. Un astfel de exemplu e episodul când oltenii joacă „sticluța”, spectatorul se așteaptă să se producă un moment tandru, cu săruturi, dar fata din echipa „colsenter” îl pălmuiește pe unul dintre olteni, spre bucuria acestora (se pare că scenariștii cred că oltenilor le place să fie bătuți). Alte situații „comice” sunt doar infantilisme, cum e locul comun al paznicului de firmă, care e pensionar, se mișcă greu și e înarmat doar cu un spray cu gaze lacrimogene. 

Din păcate, deși adeseori atmosfera din firma PLM este veridică, multe personaje fiind credibile, figurile nu mai sunt caricaturale ca în „Miami Bici”, inclusiv Dima face un rol plauzibil, producția semnată Dima plus Coteț plus Micutzu eșuează de prea multe ori în umor primitiv, când te aștepți mai puțin apare „umorul de Coteț”. Extragerea unor poante de prost-gust din felurite vulgarități, cum este episodul de masturbare de la hotel care reverberează în curte, sau lecțiile despre alfabetul cunilingus care duce la o situație demnă de un banc prost, în care unul dintre personaje „scrie” Forza Steaua, în vreme ce colega lui își dă seama și îl oprește. Uneori situația este salvată de umorul „de stendap” și glumițele lui Micutzu despre cum România e o țară „construită cu alcool, condusă cu alcool și ai nevoie de alcool să poți trăi în ea”. Dar poantele despre antisemitism și conspiraționism, diversele ocazii de a face volei seminud, introducerea de jucării sexuale din categoria S&M sau „jocuri de societate” din categoria „cartof în coaie” strică eșafodajul și așa destul de fragil.
Dacă credeați că „Timbilding” e o critică a capitalismului v-ați înșelat. Finalul este apoteotic neoliberal și tipic pentru imaginarul românului. Probabil că fiecare spectator care i-a dat câte 5 euro lui Dima își dorește să devină propriul său angajator, să devină patron al vreunei firme, șeful unui butic sau măcar tonetă. Așa că, cine știe, văzând succesul acestei comedii de tip video domestic (home video pentru romglezi) vom deveni cu toții o nație de cineaști.

Mama geților cea rasistă

Un concetățean cu mintea aflată în evidentă transhumanță, cel mai probabil cititor avid al cărților lui Ghiță Funar, a lansat o petiție prin care cere organizarea unui referendum național pentru schimbarea numelui țării noastre din România în… Geția. Argumentele abracadabrante sunt extrase din tot felul de cărțulii (printre care și cea a fostului primar al Clujului Napocăi), care îl fac pe concetățeanul nostru să creadă că Isus era „strămoșul nostru get”, ba chiar că Imperiul roman a fost transformat într-un „Imperiu Get” de către împăratul Galeriu, a cărui mămică ar fi fost „daco-getă”, iar tăticul era trac. 
Pentru că România este deja „Idio-geția”, între timp sus-numitul Funar a intervenit, exprimându-și acordul pentru această schimbare, iar madam Șoșo-geta a strigat de sub botnița de metal că e normal ca patria noastră plină de șoșoci să se numească Geția și nu Șoșocia, doar că oamenii nu știu istorie, deci necunoscând măreața „civilizație getică” nu vor lua decizii avizate. 
Numai că presupusa existență a unei țări numită „Geția” este o aberație, istoricii vorbesc doar despre „ținuturile geților”, iar ideea că ar fi fost cândva o mare cultură getică, este o monstruozitate. Din păcate tot mai mulți cetățeni lăsați liberi prin pădurile blacilor și ale pecenegilor (silva Blacorum et Bissenorum) suferă de getopatie, care este o boală mai grav mai gravă decât dacopatia, cum diagnostica sugestiv Dan Alexe.
Getopatia este o formă epidemică de imperialism românesc. Get-begeții sunt o subspecie de dacopați care sunt convinși că toate popoarele lumii au descins din acești presupuși strămoși ai noștri, numiți generic „geți”. Sunt unii concetățeni care promovează „getismul”, avansând ideea aberantă că ar fi existat un poporul primordial compus din protoromâni, cărora le spune „geții de Aur”. Un exponent al acestei propagande „getopate” este conferențiarul George V. Grigore, care a publicat mai multe cărți, dintre care se remarcă două gogorițe. Prima se numește chiar „Geții de aur” (și gâsca cu ouă de plumb) unde sunt vehiculate mai multe argumente pseudo-științifice, printre ele și presupoziția că strămoșii noștri „golden-geții” au salvat specia umană și au format în jurul Mării Negre un fel de „matcă” genetică, numită „Aria Getica” sau Vatra Vechii Europe. De aici clasa conducătoare proto-geților, presupușii „cavaleri danubieni”, liderii „geților de aur”, au coordonat refacerea civilizației după Marele Potop. Ei s-au răspândit în toată lumea, în urma unui presupus proiect numit „Marea roire”. Așa se face că celții erau „gelți”, adică geți care au „roit-o” spre Vest, la fel cum iranienii erau „arieni”, deci geți de la Est, iar goții, desigur, erau doar geții care migraseră spre Nord și s-au întors sub formă platinată peste câteva sute de ani. Și germanii sunt din același „germ” adică din „germenele getic”, pentru că de fapt Germania este Get-armania (combinație dintre geți și armâni, probabil), regii hispanici descind tot din vita genetică-getică, conducătorii danezilor, danii, erau tot geto-daci, ca și francii, englezii, ba chiar și rusii, precum și tot ce roiește din rasa umană a lui Homo Sapiens alb de pe Terra provine din radăcina geto-dacă pentru că „Geții de Aur” sunt de fapt rasa caucaziană, care ar trebui redenumită rasa getică. Întreaga Europă a fost cândva Geția de Aur, dovadă fiind „vlahiile getice” care punctează toate țările europene.

Geția de Aur primordială, zisă și Dio Getia (Geția lui Dumnezo), Dacia Felix, Grădina Maicii Domnului, Pământul lui Adam (de la Adamclisi) este Romania. Toată lumea ne invidiază pentru că noi, acest popor minunat care a salvat omenirea dupa ultimul cataclism planetar, suntem adevărata „Țară Aleasă”, nu aia de lângă Iordan. Aici e „Arca salvării” omenirii, aici este „Aria” adică Arminia, deci Romanika.
Într-o altă carte a conferențașului universitar doctor Grigore, care a fost decan la Facultatea de Arte de la universitatea privată „Spiru Haret”, aflăm că s-au găsit dovezi genetice conform cărora faraonii egipteni erau și ei „Geți de Aur”, care au coborât de la „Marea Getică” până pe Nil. În fanfaronada pseudo-științifică intitulată chiar „Zeii geți cu ochi albaștri” (aidoma angajaților fostei Securități) sunt jonglate dovezi ADN și tot felul de referințe istorice ce ar demonstra că egiptenii cei „cu cosițe blonde și roscate” și cu ochi albaștri erau descendenții alor noștri. Desigur, ocupându-se cu construirea piramidelor și sculptarea Sfinxului de la Giza, cotco-geții n-am mai avut timp să facă nimic acasă, de fapt piramidele erau un fel de munți Ceahlău în miniatură.
De fapt din aceste câteva idei primitive ne dăm seama getopatia este profund rasistă. pentru că promovează ideea absurdă că noi suntem, genetic vorbind, fundamentul rasei albe. Desigur, această istorie adevărată a fost ocultată, iar get-begeții au acum dovezile indubitabile. Ca și în tezele altui universitar specializat în ipoteza „Naţiunii Matcă”, egală cu spaţiul carpato-danubiano-balcanic, cum este conf. univ. dr. G. D. Iscru, sau cum găsim în boroboața intitulată „Adevărata obîrşie a poporului rumîn”, scrisă de Valeriu D. Popovici- Ursu (editura Gedo, Cluj, 2012), getopații cred că noi suntem cei numiți hiperboreeni sau pelasgi, care sunt totuna cu geții. Popovici-Ursu e convins chiar că a exista o „istorie furată a geților”, mai mult sau mai puțin că toată istoria de azi nu este altceva decât o încercare de a ascunde existența unui uriaș popor al geților care au făcut toate marile realizări ale omenirii, unde intră și goții și vizigoții și ostrogoții. Pentru că toți sunt geți, dacă nu suntem atenți.
Aici amuzamentul este maxim pentru că, neexistând o „limbă getică”, getopații o inventează. Așa că orice conține silaba „get”, devine dovadă getică. Chiar capitala lui Decebal era Sarmi-zi-GET-uza, adică strig-o pe Getuța, ba chiar și orașul Sighet era cândva Zy-Getul, adică strigă-l pe get. Mai exista și hidronimul celebrului râul Sargeția, sub albia căruia și-ar fi îngropat Decebal comorile și tot felul de alte geto-fonii. Evident, geții sunt descendenții zeiței Geea sau Gaia, care provine din „gaeta”, un presupus cuvânt getic însemnând ce vor get-begeții. Probabil că că și gaia-mâțu sau de-a puia gaia tot de-acolo vor fi venind, altfel nu se explică de ce acești autori cred că toate limbile și alfabetele lumii este getice. Dar în logica „getitică” orice e posibil, așa că hittita deveine totuna cu getica, deoarece geții au fost „primii ițiți” după Glaciațiune, adică geți-ițiții! Aceeași teorie amuzantă e enunțată și de Andrei Groza (în „Din istoria necunoscută a românilor”, 2001) care susține că geții au fost un singur mare popor în care intrau hunii, care erau geto-unguri, ca de altfel și celelalte popoare care au locuit în fosta Dacie, cum era geto-gepizi. Ca și ceilalți getopați și Groza crede că geții au pus bazele tuturor popoarelor europene, pentru că goții din Italia erau geți, vizigoții din Spania erau tot geți, iar pe regina Angliei o chema Geta, căreia i s-a stricat chiuveta.
Argumentele nu sunt doar comice, ele sunt și șubrede pentru nu se bazează pe lectura atentă a textelor antice. Una dintre primele surse la care getopații se duc este, desigur, Herodot. De la el avem faimoasa formulă cu geții care sunt „cei mai viteji și mai drepți dintre traci” și la care merită să revenim. Numai că tot istoricul din Halicarans menționează în mod explicit faptul că existau cel puțin 18 triburi tracice, geții fiind doar unul dintre acestea, împreună cu bessi, dar și cu darsii, care sună remarcabil de aproape de daci, deși el nu spune nimic despre „daci”. 
De fapt chiar ideea existenței geto-dacilor s-a născut mult mai târziu și istoriografia noastră are o problemă serioasă, rezultată din confuzia între geți și daci. Fără a face un parcurs al acestei idei, trebuie spus că majoritatea „cărturarilor” care înfloresc pe filieră naționalistă, îi prezintă pe geți și pe daci ca și când ar fi fost un singur popor. Realitatea este că toate mărturiile din epocă vorbesc despre mai multe triburi, și de cele mai multe ori disting între triburile de la nordul Dunării, care erau daci, și triburile de la Sud, cel mai probabil geți. Confuzia a fost creată de către istoricii romani, care apoi au rostogolit informațiile despre daci și geți. Strabon spune textual că „dacii au aceeași limbă cu geţii”, dar și că geţii vorbeau aceeaşi limbă cu tracii. Dar acest lucru nu înseamnă unitate etnică. Și croații vorbesc aceeași limbă cu sârbii, dar nu sunt același popor.
Tot Strabon face o descriere clară a distribuției geografice a acestor triburi. El spune în celebra carte 6, că până și fluviului căruia i se spune „Danuvius”, este numit așa doar în partea superioară. Dunărea este doar de la izvoare până la cataracte și doar acolo trece prin „ținuturile dacilor”, în vreme ce partea de la cataracte până la Pont, este numită „Ister”, și trece prin ținuturile geților (Getae). Desigur, istoricii noștri citesc din aceste descrieri doar ceea ce îi interesează, cum este afirmația geografului grec despre limba dacilor și a geților. Dar tot el spune că grecii îi cunosc pe geți mai bine pentru că „migrează de ambele părți ale Isterului” și, foarte important, că „sunt amestecați cu tracii și cu misienii”. Așadar anticii știau că geții erau amestecați cu „Mysii”, şi aceștia fiind traci, deci identici cu oamenii care se numesc Moesi. Știm prea bine că Moesia și moesii erau în sudul Dunării, nu la Nord.
De vină pentru dezvoltarea getopatiei este Vasile Pîrvan, care a scris o întreagă compilație ilizibilă numită „Getica”, în care a încercat să găsească argumente despre existența unui popor mai vechi chiar și decât dacii. Din păcate Pîrvan și toți urmașii lui, orbiți de fascinația proto-românismului au ignorat cu bună știință toate pasajele critice la adresa geților. Din păcate de cele mai multe ori geții sunt portretizați negativ, fie ca niște barbari, fie ca un neam de sclavi și slugoi. Să ne întoarcem la Herodot, care povestește despre eroica întâlnire de lângă „Ister” dintre Darius și pe geții „care se cred nemuritori”. Istoricii nu prea mai citesc după ce Herodot enunță celebra formulă cu geții cei viteji, mai ales pentru că această continuare este denigratoare. Regele Darius i-a supus pe geții care i s-au opus, i-a trimis pe toți în sclavie, istoricul grec spune clar că geții deveniseră „supușii persanilor” și că îl urmau pe Darius în luptă ca un fel de slugi ai armatelor persane. 
Această suprapunere dintre geți și sclavi e confirmată din păcate și de literatura antică, unde nume precum Getul (Geta) sau Dacul (Daos, Davos, Daüs) sunt menționate printre sclavii care îi slujeau pe greci. Astfel la Terențiu sau la Menandros aceste nume devin sinonime cu sclavia, portretul negativ al strămoșilor noștri fiind completat de Galen care scrie despre piesele autorului grec Menandru ca introduc prea multe personaje de „davi” (Davi) și de „geți” (Getae), care sunt un soi de sclavi de proastă calitate. În comediile antice aceștia erau prezentați ca niște fanfaroni lăudăroși care spuneau că nu consideră că au făcut ceva bine în viață dacă nu „și-au înșelat de trei ori stăpânul”. Recunoaștem prea bine portretul unor concetățeni.
Istoricii noștri știu prea bine că inclusiv marele zeu al geto-dacilor, pe nume Zalmoxis, a fost sclavul lui Pitagora, care l-a eliberat apoi și l-a trimis acasă ca să îi educe pe concetățenii săi barbari. Autorul antic Lucian, în „Periplus”, spune clar că Zalmoxis era un sclav fugar din Samos, care s-ar fi refugiat apoi printre traci ca să nu fie adus înapoi la stăpânii săi. Mai interesantă este o etimologie posibilă a numelui „zeului” geto-dac, care însemna chiar „străin” sau „venetic”, menționată de Porfirius (Porphyrios) în „Viața lui Pitagora”, care oferă extrem de multe detalii (aici originalul: https://www.tertullian.org/fathers/porphyry_life_of_pythagoras_02_text.htm), printre care și aceea că pe Zalmoxis îl chema de fapt Thales și că fusese însemnat cu fierul roșu de către traficanții de sclavi. 
De ce am vrea să schimbăm numele României cu numele unei astfel de populații doar mintea mamei geților cea rasistă poate să știe.

De la bărbatul cro-magnon la bărbățelul mignon: Sau din cartea întâi a lui Timmy, citire!

Ziarista Aline Laurent-Mayard, care a mai vrut să provoace un scandal media după ce s-a declarat asexuală (aici pagina: https://alinemayard.journoportfolio.com), anunță acum că a început sfârșitul patriarhalității. În cartea intitulată provocator „Eliberați de masculinitate” (Libérés de la masculinité: Comment Timothée Chalamet m’a fait croire à l’homme nouveau, JC Lattès, 2022) autoarea concoctează un nou manifest de eliberare sexuală. 

E, totuși, un paradox la mijloc. Atunci când o ziaristă asexuată dă sfaturi sexului pe care ea îl consideră prea „tare”, convinsă că sexismul și valorile patriarhatului îi împiedică pe bărbați să-și exprime sentimentele și să-și vopsească unghiile se produce o fisură logică. Un manifest pentru eliberarea bărbaților de masculinitate scris de o femeie asexuată are valoarea unei declarații pentru apărarea drepturilor râmelor în curtea găinilor.

Eseul elogiază o nouă generație de bărbați care fac de rușine „bărbăția de modă veche” bazată pe virilitatea excesivă, iar pentru jurnalista franceză chintesența acestei mutații a masculinității este Timothée Chalamet, noul „sex-symbol” al bărbăției slăbănogite. Alinuța din Hexagon crede că această mutație este importantă în lupta împotriva sexismului și, la nivel personal, ea poate fi înțeleasă.

Cartea este o „odă pentru Chalamet”, zis și Timo, Sweat Tea sau Timmy. După cum recunoaște autoarea de la bun început, eseul e un imn adus acestei „masculinități de tip nou”, reprezentată de actorul care este născut în 1995 (deci are 27 de ani). Recunoscând că „are un crush” pe Timothée de când l-a văzut în filmul lui Luca Guadagnino, Chiamami col tuo nome (2017), poate și convinsă de  stilul „gay-romance”, Alinuța crede că „Timmy” (căci așa îi spune tandru) reprezintă noua masculinitate, un „om nou” în sensul de „bărbat nou”. Acesta își afișează fragilitatea, se debarasează de tarele patriarhalității și își acceptă natura delicată. Reprezentată printre alții și de Tom Holland, dansatorul britanic care se crede actor, sau de Harry Styles, guristul cu ifose, primul bărbat care a apărut pe coperta revistei Vogue, „bărbatul nou” își ascultă emoțiile și sentimentele și nu se sfiește să mai arate din când în când un sfârc la televizor.

După cum înțelegem și din titlul voit programatic, cartea este mai mult un manifest pentru „eliberarea de masculinitate”, decât pentru eliberarea masculinității însăși. În fond e încă un manual de luptă împotriva patriarhatului, care denunță defectele tipice ale bărbaților din societățile occidentale, care nu își afișează emoțiile, care vor mereu să arate „duri” și să pretindă că sunt superiori sau că nu au nevoie de nimeni și de nimic.
Laurent-Mayard, care a scris un alt manifest despre revoluția „aromantică” și pentru eliberarea de dorințele sexuale (Alinuța zicea și că „e OK să nu vrei sex”), acum nu mai pare deranjată că ea, femeie de peste 30 de ani, are „un craș” pe un adolescent cu cel puțin un deceniu mai tânăr. De fapt tocmai această incertitudine sexuală este atrăgătoare pentru femeile care urăsc „vechea masculinitate”. Hetero-masculul, care știe ce sex are pentru că se uită între picioare, este depășit. Acum este vremea bărbăției „incerte”, e preferabil un soi de bărbat puțin stângaci și neajutorat, numai bun de trecut strada de la un magazin de haine la altul.

Referințele nu sunt inovatoare și nici savuroase intelectual, Alinuța o citează pe Olivia Gazalé (Le Mythe de la virilité : un piège pour les deux sexes) care găsea încă din Antichitate opoziția masculin (rațional, controlat) și feminin (irațional, impulsiv), care s-a perpetuat până azi. E timpul să renunțăm mitul băiatului rău, crede Alinuța. Gata cu bărbații întruchipați de James Dean, care în toate rolurile sale era rebel, individualist și, desigur, distructiv. Nu mai vrem nici bărbați ca Maverick din Top Gun, unde Tom Cruise pune în scenă un personaj dur și totuși tandru.

Ei sunt înlocuiți de Chalamet, care vrea să fie un „anti-bad-boy” și care întruchipează pentru Alinuța noul ideal al gentileții. Înțeleg că „Chalamania” (pronunțat Șalamania) este o realitate pentru milenialii care suferă la fel de mult din pricina lui Timothée pe cât a suferit generația anterioară de isteria numită Leomania (pentru că dicapriomania ar fi sunat prea rău). Dar pentru că nici calul nu e ca măgarul, nici catârul ca armăsarul, Timmy nu e ca Leo, acesta fiind acuzat că a creat așa-numita „pussy posse” împreună cu Tobey Maguire, David Blaine sau Lukas Haas.

Timmy e de fapt un soi de „twink”, care în jargonul urban contemporan descrie noua specie de tineri bisexuali (sau gay), fragili fizic și cu aspect de țipari, pentru că apar fără păr facial sau corporal. El e un soi de „țipar social”, care la noi s-ar descrie pur și simplu prin țipțăr. Pentru că Chalamet chiar este un „țipțăr de lux”, cu sacourile lui cu paiete și cu aspectul lui de bărbat art-deco-sexual, după cum am mai scris pe blog.

Trebuie să recunosc că îmi plac unele filme în care joacă „Timmy”, dintre toate preferatul meu rămâne The King (regia David Michôd), care a fost lansat în 2019 și unde este perfect în rolul tânărului Henric IV. Chalamet a debutat în Interstellar, ca versiune tânără a lui McConaughey (rolul lui Tom Cooper), dar Timmy nu se compară cu Matthew, care este un bărbat stilat și amuzant. Ca și în Lady Bird (scris și regizat de Greta Gerwig), unde joacă rolul lui Kyle Scheible, un adolescent habarnist care cântă la chitară, Timmy e nătăflețul care nu știe ce vrea.
Alinuța crede că locul bărbatului adult, care a făcut numai ravagii pe planetă, trebuie luat de un astfel de bărbățel sensibil, că în locul cocoșului enervant trebuie pus cocoșelul plicticos, că locul gentilomului cavaler trebuie acum luat de băiețelul gentil. Dar bărbatul imberb nu e bărbat, pentru că însăși numele bărbaților vine de la „ barbātōs”, adică „barbatus”, deci cel care are barbă. Probabil tot de acolo vine și „bardă”, dar și imberb, care descria omul imatur.
Numai că această masculinitate care pare „dezinhibată” este de fapt infantilizată, chiar stilul vestimentar al lui Timmy pare rezultatul alegerilor unui copil cretinizat, care pune pe el toate prostiile din vitrină. Stilul „copil tembel”, care se bazează pe un „look” debil, face loc imberbului, bărbatului cu aspect puțin queer, unui tip de masculinitate „drăguță”, cu calități de mignon.
Probabil că, după cum strigau femeile de la Apaca (Nu vrem bani, nu vrem valută, vrem ca Roman să ne „pupă”), acum noul strigăt va fi: „N-are mușchi, n-are nici barbă, vrem ca Timmy să ne ardă”!

2023, anul reîntoarcerii legionarilor rătăcitori

Anul 2023 a fost declarat „An Centenar Ion Gavrilă Ogoranu”, așa că diverși ziariști și entuziaști anti-comuniști s-au grăbit să îl celebreze pe „faimosul haiduc”. Ceea ce nu ne spun toți cei care îl admiră și îl idolatrizează pe reprezentatul „Rezistenței naționale anti-comuniste”, un om care s-ar fi „opus regimului totalitar” timp de aproape 30 de ani, fiind „ultimul luptător necapturat de Securitate” (până în 1976) și transformat într-un adevărat „erou al neamului românesc”, un model vrednic de urmat, este că Ogoranu a fost toată viața un legionar fanatic. 
Cartea sa cu titlu de telenovelă, „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, e predată azi prin școli și chiar în universități, dar nu este altceva decât o odă adusă legionarilor, chiar un manual de legionarism eroic (mai ales volumul 3). 
Desigur, oricine a luptat și a murit pentru idealuri oneste, orice om curajos care a prețuit libertatea mai presus de propria viață, merită onorat. Evident că nu toți partizanii din munți au fost legionari, dar Gavrilă-Ogoranu nu este printre aceștia. Ca fost luptător în munți el nu a ezitat să-și descrie fățiș admirația față de „Mișcare”, recunoscând apartenența la Frățiile de Cruce și lăudând „idealurile” legionarismului. Cărțile sale confirmă că omul a continuat să fie un dușman al „iudeobolșevismului” și al „Diavolului roșu” până la moarte, iar faptul că e eroizat de către mulți dintre anticomuniștii de după 1989 demonstrează că legionarismul continuă să curgă liber și liniștit prin mințile multor concetățeni.

Chiar titlul cărții și întreg volumul nu sunt altceva decât trimiteri la Traian Trifan, „Badița Trifan” cum îi zicea un alt apropiat, celebrul Arsenie Papacioc, care a fost fruntaș legionar, fost ofițer de armată, prefect legionar de Brașov, confident al lui Codreanu și prieten cu Moța, cumnatul „Căpitanului”. Considerat „marele Avva al Aiudului”, deși a executat zeci de ani condamnare în infama închisoare, el a supraviețuit ca și Ogoranu. Trifan a fost eliberat în 1962 și a publicat mai târziu o serie de memorii intitulate „Mărturisesc, robul 1038" (editura Scara, 1998), scrierile sale, ca și cele ale lui Ogoranu, devenind manuale de căpătâi pentru neolegionari.

Povestea lui Ogoranu este remarcabilă, el fiind un fel de Hiroo Onoda al României socialiste. Ca și japonezul care împușca turiste australience în jungla din Filipine, unde a stat ascuns până în 1974, Ogoranu a fost arestat abia în 1976, la Cluj. După ce a luptat cu armele împotriva noului regim prin munții Făgăraș, între 1948 și 1955, după ce Securitatea i-a prins sau împușcat pe camarazii săi, Gavrilă a stat 22 de ani ascuns în casa văduvei camaradului, Petru Săbăduş. Căsătorit în secret cu Anei Săbăduş, cu ajutorul unui preot greco-catolic, Ogoranu a trăit la Galțiu în judeţul Alba unde văduva îi făcuse un fel de ascunzătoare și de unde ieșea din când în când și făcea vizite chiar și foștilor camarazi. Deși a fost capturat și interogat, în același an a fost eliberat, nu pentru că a intervenit Nixon, ci pentru că faptele fuseseră prescrise de către legislația României socialiste. Așa că legionarul Ion Gavrilă-Ogoranu a trăit încă 30 de ani, după 1989 devenind unul dintre cei mai importanți promotori ai neolegionarismului, cele 7 volume de memorii din seria „Brazii se frâng…” fiind printre cele mai bine vândute cărți în România post-decembristă, 

Realitatea este că, deși mulți consideră că teoriile despre agenții secreți infiltrați în rezistența din munți e doar propagandă comunistă, aceștia făceau parte dintr-un plan bine coordonat. Documentele desecretizate ale CIA arată fără urmă de îndoială că în anii 50 serviciile de spionaj occidentale au aranjat parașutarea a cel puțin 50 de agenți în România (https://www.numbers-stations.com/cia/QKBROIL/QKBROIL_0005.pdf) și că plănuiau antrenarea a încă 500 de luptători specializați în tactici de gherilă. Nu știm care ar fi fost efectul acestui plan pe termen lung, dar știm din declarațiile lui Maniu de la procesul din 1947 că agenții americani le cereau liderilor români să creeze astfel de „organizaţiuni paramilitare”. Ogoranu confirmă existența acestui plan pregătit în 1947, prin care partidele istorice, elementele de rezistență din armată și membrii mișcării legionare au creat un fel de „Comandament unic de acțiune”, susținut de diverse organizații și chiar guverne occidentale. Planul, deconspirat se pare de Philby, agentul sovietic infiltrat în serviciile secrete anglo-americane, a dus la arestarea multor conspiratori, o parte dintre aceștia refugiați în munți.
Lor li s-au adăugat „parașutații”, cel mai cunoscut fiind cazul grupului parașutat în 1951, condus de Constantin Săplăcan, dar au mai fost și alții cum era echipa lui Ion Mircea Samoilă. În urma „procesului parasutiștilor” cel puțin 300 de persoane au fost condamnate, pe mulți dintre ei Horia Sima, comandantul din exil al legionarilor, îi va decora cu „Crucea Albă”. Samoilă, ca și camaradul său Ion Golea, fusese antrenat în Franța și a ajuns în România populară cu ajutorul avioanelor americane, împreună cu mari cantități de armament și muniție, cu aparate de radio emisie-receptie, substanțe explozive, documente false și mari sume de bani. Crezând în „biruința Legiunii”, acești „eroi” erau recrutați mai ales prin „The Office of Policy Coordination” (Oficiul de Coordonare Politică), fațada CIA pentru operațiunile secrete. Documentele arată că CIA considera România un punct strategic, astfel că sute de agenți erau pregătiți pentru activități subversive. Erau preferați legionarii sau cei care făcuseră parte din Frăţiile de Cruce tocmai pentru că erau deja fanatizați, dar și mult mai organizați și coezivi pentru astfel de operațiuni.

După cum scrie chiar Ion Gavrilă-Ogoranu în alt material propagandistic intitulată „La pas prin Frația de Cruce” (unde afirmă și că legionarii nu au omorât evrei), realitatea este că „rezistenţa anticomunistă” din România era compusă în proporţie de peste 75% din legionari, același procent de legionari fiind regăsit și în închisorile comuniste. 

Legenda luptătorilor din munți continuă, însă ea ar trebui însoțită de mai mult decât de o notă de subsol care să arată că majoritate erau legionari și urmăreau adeseori scopuri politice și militare orchestrate de serviciile secrete anglo-americane.