Învierea, pricină de poticnire şi nebunie

James Cameron, creatorul Titanicului şi al Terminatorului, a ieşit luni, 26 februarie, cu o "bombă" pe piaţa documentarelor. El a anunţat că este producătorul unui documentar de televiziune, realizat de regizorul canadian Simcha Jacobovici, intitulat "Mormântul pierdut". Evident, documentarul este anticipat de o carte, care va povesti despre această descoperire ce "va schimba cursul istoriei", povestea "mormântul despre care nimeni nu îndrăznea să vorbească". Cei doi susţin că în localitatea Talpiot de lângă Ierusalim a fost descoperit mormântului lui Isus - ba chiar mai mult decât atât, că în mormântul respectiv ar fi îngropaţi Iuda, presupusul fiu al lui Isus, Maria, mama lui Isus, Maria Magdalena, soţia lui Iosif şi Matei.

Mormântul, descoperit încă din anii '80, conţine o serie de înscrisuri care demonstrează identitatea rămăşiţelor cu acelea ale fondatorului creştinismului şi, mai mult, Cameron şi colegii au realizat teste ADN care demonstrează că toţi din criptă sunt rude, în afara scheletelor "Isus" şi "Mariamne". În plus, Andrey Feuerverger, profesor de statistică şi matematică la Universitatea din Toronto, a demonstrat că, statistic vorbind, acesta nu poate fi decât mormântul lui Isus, pentru că şansele - statistic vorbind - ca în acelaşi mormânt să fie oameni cu nume similare ale familiei sfinte sunt extrem de reduse. Concluzia: a fost descoperit mormântul lui Isus Cristos.

Documentarul, care urmează să fie prezentat pe canalul Discovery pe 4 martie, probabil va avea o audienţă extraordinară, cartea se va vinde în milioane de exemplare, iar autorii vor îndesa în conturi sume fabuloase.
Însă ideea nu este nouă, starea civilă a lui Isus a fost cal de bătaie pentru mulţi, de la Ultima ispitire a lui Hristos, al lui Kazantzakis (şi Scorsese - bine că a luat Oscarul!) până la Dan Brown şi Codul lui Da Vinci. Este teza favorită a detractorilor creştinismului, ea apare încă din textele antice evreieşti. Prima a fost aceea a lui Celsus, care a afirmat că un soldat roman, pe nume Panthera, ar fi violat-o pe Maria şi aşa a apărut Isus, ca om imperfect. Au fost apoi arienii, şi cu varianta docetistă mai ales, care au propus imposibilitatea morţii lui Isus sau a divinităţii sale. Alte texte iudaice şi romane, cum au fost cele din Toledoth Yeshu sau acelea ale lui Tacitus, au susţinut că învierea lui Isus a fost o farsă pusă la cale de apostoli, care ar fi furat trupul şi apoi au minţit cu privire la apariţiile acestuia. Răspunsul creştinismului îl dă Pavel în 1 Corinteni 15, 13-58.

Problema este aceea că răstălmăcirea creştinismului este o ocupaţie curentă de-a lungul ultimelor două milenii. În urmă cu ceva timp artista Kate Kretz a realizat un portret al Fecioarei Maria în care apărea Angelina Jolie şi copiii ei pe post de îngeraşi. Pictura se intitula "Blessed Art Thou", şi era o parodie a rugăciunii catolice. Şi creştinul ortodox Gigi Becali are aceeaşi pasiune, el a comandat o variantă a Cinei celei de Taină în care apărea el şi echipa sa de fotbalişti dreptcredincioşi.

La rândul ei o americancă pe numele ei Katheleen McGowan, a publicat un roman "autobiografic", în care demonstra că este descendenta directă a lui Isus Cristos. Mirarea nu este apariţia unei asemenea cărţi, cât faptul că volumul "The Expected One" şi-a găsit editor în Marea Britanie.

Alţii, şi mai preocupaţi de aceeaşi obsesie ariană, s-au hotărât să folosească tehnica clonării pentru a-l readuce la viaţă pe Isus, pornind de la rămăşiţele ADN de pe giulgiul din Torino. Ştirea - e relevant că ea a fost anunţată de ziarul Pravda - mai spune şi că doctorul Leoncio A. Garza-Valdes, unul dintre cercetatorii de la Centrul de Cercetări avansate asupra ADN de la Universitatea din Texas, va scrie o carte cu titlul "ADN-ul lui Dumnezeu"!

Un alt autor, Ray Kurzweil a făcut furori anul trecut cu cartea "Fantastic Voyage: Live Long Enough to Live Forever" (Călătorie fantastică: cum să trăieşti destul de mult pentru a trăi pentru totdeauna). Volumul, un îndrumare despre modele de viaţă sănătoasă, este o apologie a cunoaşterii tehnologice care va permite oamenilor să îşi prelungească viaţa la nesfârşit, înlocuind definitiv nevoia de Hristos şi de Învierea prin credinţă.

Într-o lume în care şcoala de samba Beija Flor câştigă defilarea de pe Sambodrom din cadrul Carnavalului de la Rio printr-o paradă extraordinară a dansatoarelor exotice dansând în jurul unei reprezentări umane a lui Iisus Hristos însângerat şi în care doi americani (Bob şi Karen Tosterud, din Dakota de Sud) inventează o lumânare parfumată care "miroase cum mirosea Iisus Hristos", Învierea lui Hristos rămâne una dintre cele mai normale nebunii.

In Hoc Signo Vinces

Pentru mine fascinaţia cărţilor de istorie constă tot mai puţin în dimensiunea eroică - pe care o recuperez şi din filmele istorice, cât mai ales în aspectul lor de "acord fin", de nuanţare a ascunzişurilor marilor evenimente ale umanităţii. De-a lungul timpului au existat mai multe bătălii care au schimbat istoria umanităţii, dar victoria lui Constantin cel Mare împotriva lui Maxentius la podul Mulvian a schimbat destinele umanităţii în ultimele două milenii în moduri nebănuite, prin recursul la simboluri şi cuvinte. Povestea este următoarea (şi este deja un loc comun, că împăratul din Vest, Constantin, după ce a aşezat pe scuturile, drapelele şi coifurile soldaţilor săi hristograma (Chi Ro) a învins, iar creştinismul a devenit religia oficială a Romei.
Am descoperit însă în cartea lui Charles Matson Odahl (Constantin şi Imperiul creştin, ed. All 2006) o altă componentă, una care reuşeşte să prezinte o imagine mai complexă a rolului jucat de Constantin şi, mai ales, a dinamicii care a transformat creştinismul într-o credinţă dezirabilă. Odahl, spre deosebire de abordarea pe care o găsim în Codul lui da Vinci, de exemplu, recompune figura lui Constantin şi a momentului oficializării creştinismului fără prejudecăţi contra-creştine. Evident, şi cartea lui Odahl scoate în evidenţă faptul că, în secolul IV după Hristos, se ducea o luptă crâncenă pentru controlul fostului Imperiu Roman, împărţit în patru, conform proiectului tetrahiei lui Diocleţian. Constantin şi mai ales tatăl său Constantius aparţinea unei caste de ofiţeri traco-iliri care puseseră mâna pe instrumentele puterii şi, plini de viciile puterii, generalii aceştia căutau prin toate mijloacele să echilibreze un stat roman aflat în descompunere, una dintre metodele prin care au încercat şi au reuşit să controleze puterea imperială fiind manipularea religioasă.
Dar, ceea ce nu ştiam şi mi se pare foarte interesant, este faptul că oamenii aceştia erau extrem de superstiţioşi. Împăraţii (atât Diocleţian, cât şi ceilalţi care i-au urmat) se bazau pe vechile tehnici de divinaţie şi aveau o predispoziţie pentru
Şi acum ne întoarcem la bătălia de la porţile Romei - care era în principal o bătălie pentru imaginarul oamenilor şi abia apoi o bătălie fizică, decisă prin forţă militară. De exemplu nu ştiam că Maxentius, adversarul lui Constantin, era bine protejat de zidurile Cetăţii Eterne, dar a decis să iasă la luptă abia după ce a consultat Oracolele Sibiline. În chiar ziua în care îşi serba al şaselea an de la instaurarea la putere Maxentius, bazându-se pe mesajul oracular, a ieşit dincolo de porţile oraşului şi a fost zdrobit de Constantin, care la rândul său s-a bazat pe o tehnică de comunicare cu divinitatea - visul premonitoriu cu monograma pe cer.
Împăratul Constantin, care până atunci cochetase cu Sol Invictus, cu ideea unei Divinităţi unice nenominalizate, se va identifica cu noua forţă religioasă, tocmai pentru că era un simbol generator de biruinţă şi aici formula grecească, mai memorabilă decât expresia latină (EN TOUTO NIKA - prin acesta vei învinge) redă starea de spirit despre care vorbesc. Împăratul Constantin a ajuns să se creadă inspirat şi ales de divinitate, vorbea despre el însuşi ca despre un episcop ales de Dumnezeu, a impus crucea ca pe un immortale signum, a transformat biserica creştină, dintr-o adunare a marginalilor, în epicentrul Imperiului Roman.
Însă generalul acesta, căruia i s-a zis "cel mare", şi care a schimbat destinele Europei, a descoperit că noua credinţă este departe de a fi un spaţiu imaginar coerent. Abia ieşită din Marile Persecuţii, în Biserica creştină existau mai multe curente de idei, mai multe perspective, mai multe interpretări. Imaginea pe care o avem astăzi despre creştinism este aceea a unui corp unitar de doctrine - cu mici nuanţe, mai mult sau mai puţin acceptabile în dialogul ecumenic -, dar cu o teologie destul de compactă este falsă, istoric vorbind.
Cartea lui Dahl prezintă cu obiectivitate dilemele cu care se confrunta Constantin în încercarea de a unifica imperiul sub noua credinţă. Însă cel mai interesant aspect al cărţii - şi al efortului lui Constantin - este acela al conflictului dintre arieni şi "ortodocşi". În mod tradiţional se ştie că Arie, preot şi predicator din Alexandria Egiptului susţinea pre-eminenţa Tatălui în raport cu Fiul. Problema, numită ulterior a consubstanţialităţii sau a homo-ousiei trebuie declanşase un conflict nu numai în interiorul Bisericii locale, era o problemă.
Relevant, însă, devine faptul că Arie şi arianismul beneficiau de susţinerea unor figuri ale Bisericii - cum era Eusebiu din Nicomedia sau Eusebiu din Cezareea (istoricul Bisericii) şi că nu era prea limpede cine are dreptate în această privinţă şi că arianismul nu era o simplă "erezie", ci un curent major în epocă. Din disputa aceasta s-au născut noţiuni fundamentale ale Credinţei (formula "născut, iar nu făcut" sau "de la Tatăl purcede"), iar arianismul a continuat să influenţeze istoria culturală a Europei (şi nu numai) până azi.
Dar cartea lui Dahl face o descriere minuţioasă atât a modului cum Constantin a ales între "ortodoxie" şi "arianism", cât şi a faptului că el s-a bazat mai mult pe considerente politice decât teologice. De cele mai multe ori arienii au fost defavorizaţi tocmai pentru că nu respectau deciziile imperiale privitoare la dogmă, iar atunci când aceştia făceau compromisuri, erau reprimiţi în Biserica universală - aşa cum o definea Constantin. Atunci când heterodocşii erau inflexibili, împăratul trecea la exilarea acestora, aşa cum a făcut-o cu Athanasie, în plus Constantin însuşi s-a botezat sub mâna lui Eusebiu din Nicomedia, prieten apropiat al lui Arie - acelaşi Eusebiu care a impus ca formulă a Crezului declaraţia baptismală a Bisericii Orientale.
Este extraordinar cum nişte cuvinte devin forme de influenţare a istoriei, cum opţiunea pentru nişte litere se transformă într-o forţă culturală de neoprit şi cum alegerile pe care le facem în câmp simbolic ne impun mai târziu comportamente, instituţii şi sisteme de credinţe. Iar întrebarea cu care rămânem după o asemenea "citire" a evenimentelor rămâne aceasta: cine schimbă istoria, oamenii sau cuvintele pe care aceştia le rostesc?

Încotro te duci şi de unde vii?

Îmi place întrebarea asta - am pus-o şi o pun oricui se laudă că citeşte: "Dacă ar fi să naufragiezi pe-o insulă pustie, ce carte/cărţi ai lua cu tine". Eu unul l-aş lua pe bunul, bătrânul şi nemuritorul Platon.

Aşa se face că de Valentine's Day, în loc să primesc şi să ofer cadouri din produsele capitalismului de masă, m-am pomenit cu Fedru pe masa de lectură - mulţumesc Humanitas, pentru că face un minunat exerciţiu de recuperare a clasicilor, mulţumesc iubitei mele pentru acest dar, deşi uneori sunt nervos pe preocupările ei intelectuale.

Chiar dacă e un cadou de iubire - cartea are pasaje copioase despre ce înseamnă iubirea, cum definim relaţia cu cel iubit - pe mine Platon mă captivează cu altceva şi despre acest "altceva" voi să vorbesc. Dar să luăm lucrurile pe rând, cu bun simţ socratic. Fedru (sau Phaidros, cum se cheamă versiunea pompoasă a lui Liiceanu), care se subintitulează "Despre frumos", este un dialog platonic unde se discută multe: şi despre suflet, şi despre reîncarnare, şi despre iubire, şi despre cum se elaborează discursuri, şi despre câte şi mai câte. Pentru logica socratică, acesta este un dialog amalgamat - de ce este amalgamat, poate într-o altă discuţie. Însă relevant este felul cum se leagă între ele toate piesele puzzle-ului care este opera părintelui Academiei.

Legătura este vizibilă imediat, pentru că Fedru este unul şi acelaşi cu personajul care deschide dialogul din Symposion (Banchetul), adevărata inimă a dialogurilor lui Platon (dacă Republica este creierul). Această inteţionalitate este explicită, nu trebuie să insist. O altă legătură, mai puţin explicită, este aceea stabilită cu un alt dialog despre prietenie şi iubire: Lysis.

Aceste trei dialoguri sunt construite, parcă cu bună ştiinţă, prin utilizarea unei tehnici narative remarcabile. Dacă în Lysis îl avem pe Socrate însuşi povestind (ceea ce face ca discuţia despre iubire să fie una directă, ne-intermediată), în Fedru discuţia este prezentată neutru, ca şi când ar fi observată din afară (ceea ce face ca discuţia despre iubire să fie una aproape "medicală"), iar în Symposion totul este o rememorare destul de ştearsă, la mâna a doua despre cele întâmplate cu Socrate şi comesenii săi (ceea ce face ca iubirea să apară în aspectele sale "ficţionale"). Despre importanţa vocilor narative la Platon ar fi multe de spus.

Însă în toate cele trei există o altă tehnică platonică inegalabilă şi ne-egalată de nici un autor până azi, care de multe ori stă ascunsă în spatele marilor Idei: aceea a amplasării personajelor şi a discuţiilor în mişcare, în acţiune, într-o dinamică ce devine ulterior sursă a cunoaşterii. Aceste acţiuni constituie mijloace de interpretare, devin ele însele funcţii hermeneutice.

Acesta este obiectul interesului meu. Pentru că nivelul cel mai profund al interpretării este unul simplu, al mişcării, al actării şi nu acela aparent, al vorbirii - iluzorie şi primejdioasă.

În Fedru Socrate se întâlneşte cu prietenul său şi îl opreşte cu întrebarea: "Încotro te duci şi de unde vii?". Dincolo de temeiul profund filosofic al acestei întrebări rezidă interesul lui Platon pentru mişcarea personajelor în interiorul "poveştii". Lysis începe cu aceeaşi întrebare, numai că Hyppothales este cel care îl întreabă pe Socrate de unde vine şi încotro se duce. Iar în Banchetul, Aristodem începe prin a-l întreba pe Maestru unde se duce. Prin urmare direcţia deplasării în text nu este doar o funcţie aleatorie, ea explică, ne indică nouă cititorilor cum trebuie să urmărim gândurile şi raporturile de la celelalte niveluri, mult mai complexe. Sigur, metoda este una mnemotehnică - pentru a putea fi mai uşor de reţinut, textele platonice erau construite pe nişte structuri uşor memorabile. Dar este mai mult aici decât o practică narativă extraordinar coordonată la nivelul conţinutului, aici se află chiar moştenirea platonică în profunzimea ei magică.

Dialogul Fedru începe cum acesta vine de la Lysias unde a stat nemişcat ore întregi, iar acum iese la o plimbare în natură, unde îl invită şi pe Socrate. Dinamica, dinspre nemişcare spre mişcare, dinspre urban şi reclusiv către natural şi descătuşat o vom regăsi apoi în temele discutate. În Banchetul lucrurile stau invers. Pentru că personajele intră într-un spaţiu închis, limitat - venirea lui Socrate desculţ în mijlocul comesenilor fiind un element al "naturaleţii" - toată discuţia este una puternic "intimizată". Iar în Lysis mişcarea se produce tot dinspre exterior spre interior, dar totul începe dinspre zidul cetăţii, către palestra care reprezintă accesul limitativ, care nu permite intrarea neiniţiaţilor. Şi toate aceste mişcări se regăsesc apoi în construcţia dialogului, mai ales, în ideile care se susţin sau se infirmă pe parcursul interacţiunii dintre personaje.

Poate cel mai bine se vede acest lucru în Symposion. Procedeul lui Platon este magistral: Socrate este invitat în casa lui Agaton (Cel BUN) şi îl aduce după el, neinvitat, pe Aristodem - ca martor la discuţia despre Eros. Ajungând în faţa casei, însă, Socrate (musafirul adevărat) nu intră, în schimb intră musafirul nepoftit. Ce se întâmplă? Agaton îl cheamă înăuntru şi pune pe cineva să îi spele picioarele. Cum se putea altfel?! Nu asta se întâmplă cu noi atunci când ajungem la locuinţa dragostei? Indiferent dacă suntem chemaţi sau nu, dacă suntem curaţi sau nu, dragostea (atunci când este bună) ne primeşte fără ezitări!

În Lysis prodeeul este similar. Hyppothales, cel care iubeşte pe ascuns (şi nevrednic, ne îndrumă Noica), se găseşte undeva pe lângă zidul cetăţii, undeva la margine, pitit şi meschin pe după pereţi. Este nevoie de Socrate ca el să intre în lumea restrictivă a prieteniei. Iar faptul că stă ascuns se va vedea din întreg comportamentul său social şi dialogal.

Apoi în Fedru, Socrate îl însoţeşe pe acesta în afara zidurilor Atenei, aşezându-se împreună pe malul râului Ilisos, sub un platan, la umbră. Iar în acest context feeric, Socrate dezlănţuie unele dintre cele mai fantasmagorice teorii ale sale - printre acestea mitul oamenilor greieri. Încingerea creierului şi faptul că cei doi "bat câmpii" sunt contextualizate până la cel mai mic detaliu, la felul cum stau întinşi şi la faptul că îşi bagă picioarele în apă pentru a se răcori.

Dacă pierzi indiciile acestea din interiorul textelor, pierzi imediat şi semnificaţiile superioare ale discursurilor. Iar Platon colcăie de asemenea detalii, puncte de sprijin, trimiteri la acţiuni şi interpretări indirecte.

De exemplu în Symposion: înainte ca Aristofan să înceapă să îşi prezinte discursul despre mitul androginului - una dintre marile păcăleli platonice - îl apucă sughiţul şi, pentru prima oară, ordinea firească a prezentărilor se întrerupe. Plasând un element de comedie burlescă în dialog, trebuie să vedem în acesta un indiciu de lectură, o sugestie că bucata trebuie citită cu zâmbetul pe buze. Evident, acest lucru nu le-a trecut prin cap romanticilor care au făcut din androgin un fel de fantoşă ideatică. La fel se întâmplă în Lysis. Când Hyppothales vorbeşte despre iubitul lui se înroşeşte, iar Socrate îşi dă seama de adevărata motivaţie a acestuia. Iar apoi Lysis se înroşeşte când vine vorba despre Menexene, iubitul lui şi Socrate porneşte în "urmărirea" acestei piste interpretative. Iar la final, când Socrate însuşi se face de ruşine, cititorul rămâne cu un stimul, acela de a-şi căuta propriile explicaţii, pentru că prietenia nu se interpretează, ci se descoperă. În Fedru, schema este asemănătoare. Socrate începe să vorbească prin acoperirea capului, ferindu-se şi mai tare de dogoarea zilei (după ce erau deja răcoriţi pentru că stătuseră cu picioarele în apă şi sub un copac umbros!). Dar nu reuşeşte să iasă din capcana "aiurelii" decât la final, când îi spune lui Fedru, care constată că s-a potolit "fierbinţeala" de afară, că frumuseţea este lăuntrică şi nu exterioară.

Tocmai de aceea este Fedru atât de important pentru structura despre care vorbesc. Pentru că, de multe ori la Platon, suntem prinşi în capcana cuvintelor, în captivitatea formelor exterioare, în mecanica facilă a schimbului de replici. Răspunsul îl dă tot Socrate într-o mică poveste despre discuţia dintre Teuth - zeul egiptean care a inventat scrisul - şi regele Thamus. "Scrisul aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ţinerea de minte; punându-şi credinţa în scris, oamenii îşi vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, şi nu dinlăuntru... După ce... vor fi aflat o grămadă de prin cărţi, dar fără să fi primit adevărata învăţătură, ei vor socoti că sunt înţelepţi nevoie mare, când de fapt cei mai mulţi n-au nici măcar un gând care să fie al lor".

Poate de aceea este important să ştii încontro te duci şi unde vrei să ajungi.

Este forma sens, sau sensul produce forma?

Ioana Bot identifică, în cea mai recentă carte a ei, o problemă vrednică de atenţie, pentru că e veche de când lumea. Chiar dacă în cartea despre formele fixe în literatură (Sensuri ale perfecţiunii. Literatura cu formă fixă ca încercare asupra limitelor limbajului, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2006) porneşte de la premisa absenţei unei “poetici generale a formelor fixe”, dincolo de efortul metodologic, demersul criticului este remarcabil din perspectiva studiilor de istoria ideilor, fiind aproape de o istorie a bibliografiilor, a ideologiilor şi a teoriilor despre efectele culturale ale formelor fixe.



O asemenea schimbare de perspectivă era mai mult decât necesară, nu numai din pricina importanţei de a discuta efectul de “constrângere” canonică, dar mai ales pentru că problematica relaţiilor dintre formă şi semnificaţie a fost analizată şi dezbătută din perspectivă strict obiectuală. Pentru Ioana Bot conceptul de formă fixă “are vârsta culturii umanităţii” deci implicit orice studiu aplicat asupra lui este unul ce depăşeşte limitele stricte ale manifestărilor practice. Şi aici intrăm într-un spaţiu al dialogului care iese din mecanicismul rigid al iambilor şi săltăreţelor dactile, al hexametrilor, al accentelor şi al cenzurilor.

Iată de ce, dorind să dezvolte o poetică generală a literaturii cu formă fixă, Ioana Bot abandonează pur şi simplu instrumentele teoreticianului literar, trece dincolo de simpla dimensiunea tehnică şi de aspectul strict formal al problemei. Pătrunzând în aspectele ce ţin de istoria mentalităţilor, ajungem acolo unde se formează latura doctrinară şi ideologică a formalismelor de tot felul.

Aflaţi ei înşişi în căutarea “perfecţiunii”, ideologii şi practicienii formelor fixe stau sub următoarea întrebare primară (şi primitivă): ce a fost la început, Cuvântul sau Forma? De fapt aceasta este întrebarea care i-a preocupat şi pe Socrate, şi pe Apostolul Pavel (dar şi pe Leo Spitzer!). Pentru rădăcinile acestei dileme, un posibil răspuns îl găsim la Fredric Jameson (în The Prison-House of Language) . Este forma o modalitate prin care actul artistic “capturează” limbajul sau, dimpotrivă, limbajul însuşi se transformă într-un mijloc de a “canoniza” subiectul? Ioana Bot, care se află şi ea în căutarea răspunsului la aceeaşi întrebare, spune - aşa cum transpare chiar din titlul cărţii - că aceasta este de fapt o căutare a rădăcinilor perfecţiunii. Argumentul este explicit în analiza aceasta: specia formelor fixe este o “tentativă de a atinge – sau de a rosti – indicibilul”, fapt dovedit de aspiraţia utopică a tuturor poeticilor preocupate de formă. Prin urmare, căutarea formelor fixe este o cale de a ajunge la Perfecţiune. Dar, pe de altă parte, dacă există un formalism “perfect”, atunci problema este aceea că perfecţiunea Logosului primordial îşi pierde consistenţa.

Din analiza Ioanei Bot se vede cum istoria literaturii şi, implicit, istoria esteticii umane au fost marcate de un lung şir de “reguli de funcţionare", iar fără a înţelege aceste norme şi constrângeri nu putem înţelege evoluţia culturală a umanităţii în ansamblul său. Trebuie spus că Aristotel a fost primul care a amplasat un element de separaţie ideologică în înţelegerea formelor fixe, aşezând artele poetice în afara artelor “naturale” şi amplasându-le în zona produselor artificiale. Prin urmare, acceptând acest demers logic, artificialul este fundamentat pe arbitar. Astfel, când Saussure va relua pe alt plan, o asemenea argumentaţie, postulatul conform căruia “cauzele” materiale sunt predominante rămâne intact şi revenim la întrebările iniţiale: cum este construită realitatea, cum este re-construită identitatea, cum acţionează constrângerile asupra obiectului artistic şi asupra autorului? Formele vin înaintea fondului sau conţinutul generează un anumit tip de forme necesare.

Ideea de bază a cărţii reprezintă şi punctul său forte: formalismul trebuie înţeles ca o manifestare diacronică a ideologiilor momentului. Pentru că orice formalism este, înainte de toate, o formă de purism, un mijloc ideologic de separare şi de generare a unei ordini aflate deasupra limbajului - iar în acest aspect formalismul este o ideologie “de dreapta”. Dacă acceptăm că dimensiunea normativă şi prinderea subiectului în “capcana” constrângerilor este fundamentul ideologic al formelor fixe, atunci acest raţionament poate fi transformat într-un punct de pornire al unei analize de profunzime privind conţinutul ideatic al formelor. Aici, în această “arheologie a cauzalităţii”, se găseşte punctul de maximă intensitate analitică, în urmărirea modului cum formele fixe au fost pe tot parcursul istoriei umanităţii mijloace de aplicare estetică a preocupărilor sociale şi chiar politice – de exemplu Contrareforma care a dezvoltat forme poetice menite să reproducă intenţiile teologice ale vremii.
Izvorând din preocuparea pentru armonie, consonanţă şi ordine a omului antic (a filosofiei greceşti în special) forma fixă se naşte din convingerea profundă că universul însuşi este rezultatul unei organizări prestabilite, al unei intervenţii formale din partea unei divinităţi desăvârşite. De aici până la conceptul de Poet Zeu sau de artist inspirat de divinitate nu mai este decât “mărunt” transfer simbolic.
Formalismul îşi găseşte rădăcinile în ezoterismul presocratic şi în orfismul implicit din artele poetice ale antichităţii. La rândul lor, riturile şi ritualurile religioase aparţin aceloraşi categorii “fixe”, iar apetenţa pentru caracterul neschimbător al liricii trebuie căutată în preocuparea pentru “convenţionalism” al tuturor religiilor. Aşa se întâmplă în cazul Kabbalei şi kabbalismului care identifică o “gândire” matematică în spatele literei, ceea ce a dus la dezvoltarea unei ştiinţe aparte: gemantria. Din aceeaşi categorie vine interesul pentru numărul de silabe, pentru măsură şi ritm, pentru ordinea accentelor sau pentru structurile interne ale poemului (ori ale produsului literar). Toate devin instrumente metodice de explicare a modului cum matematica permutaţională se întâlneşte cu tehnica sonetului sau despre felul cum analogia poezie-muzică generează arte poetice de-a lungul istoriei literare.
Începând de la discuţia din Cratylos şi trecând prin Renaştere, baroc, romantism şi ajungând până la structuraliştii de toate formele, al Şcolii de la Praga, al formaliştilor ruşi sau al grupul mu, preocuparea pentru formele fixe devine “un element de mentalitate definitoriu pentru spaţiul european” şi parcurgerea istoriei literaturii şi a culturii în acest fel este mai mult decât sugestivă.
Singura întrebare pe care ar trebui să ne "deformeze" vine din formula lui Paul de Man: putem să ieşim din forme şi oare am ajuns “dincolo de formalism”.

PS. Aştept cu nerăbdarea continuarea acestui proiect, din moment ce autorul promite un volum ulterior pe o temă mai mult decât generoasă cum este constrângerea “electronică” asupra poeziei.

Întoarcerea lui Rahan

Rahan s-a întors în România, după două decenii de absenţă. Luna aceasta în România a apărut pe piaţă primul număr din celebra bandă desenată franceză şi vederea revistei mi-a deşteptat o sumedenie de amintiri. În anii '80 apărea în România împreună cu revista "Pif şi Hercule" şi stăteam la coadă la chioşcul din cartier aşteptând cu nerăbdare să mai găsesc un exemplar, dintre acelea care nu erau vândute "pe sub mână". Apoi, în caz de eşec, începeau tranzacţiile tipice ale comunismului, acelea în care îţi dădeai jumătate de colecţie de timbre cu realizările tovarăşului pentru o revistă din străinătate cu un erou blond şi atotputernic. Evident, mai târziu, maică-mea mi-a "donat" întreaga colecţie (împreună cu toţi soldăţeii de plastic) pentru că, nu-i aşa, "la ce-ţi mai trebuie ţie alea!?". Dincolo de drama cu aspecte matricide la care am fost supus, se găseşte însă influenţa acestei benzi pentru imaginarul meu de puber din comunismul ceauşist.

Nu vedeam decât minunatele aventuri ale virilului bărbat cu plete de aur şi nu faptul că viaţa în era primitivă era prezentată în termenii celui mai barbar marxism. Chiar premisa istorică a desenului era una ideologică, se baza pe acceptarea faptului că a existat o comună primitivă şi că întreaga omenire este supusă unui proces continuu întemeiat pe progres. Eram încântat cum Rahan le arăta oamenilor secretele naturii şi cum aceştia îl urmau necondiţionat, fără a problematiza faptul că el întruchipa nu numai eroul civilizator, ci şi comunistul mesianic din categoria activiştilor ce trebuie să îşi scoată concetăţenii din ignoranţă. Nu mă deranja cu nimic rasimul şi arianismul primitiv pe baza căruia era construit personajul, dimpotrivă, mă încânta opoziţia dintre tânărul cu părul blond, atât de diferit de Cro-magnonii cu feţe de maimuţoi cu care se confrunta. În plus poveştile din Rahan reproduceau, în termenii erei primitive, problemele capitalismului: drogurile, religia ca opiu al popoarelor, dominaţia unor clase privilegiate, etc. Nu aveam cum să ştiu că Rahan este un "umanist", un personaj creat să întruchipeze toate valorile ideologiilor de stânga. El nu numai că se află tot timpul în lupta "binelui" împotriva "răului", el este adeptul solidarităţii şi a împărtăşirii cunoştinţelor (încă din primul episod el "dă focul" tovarăşilor din peşteră, până atunci egoişti), el este pragmatic şi preocupat de distribuirea "bunurilor" în mod egal şi tot el face o figură de progresist luminat, care utilizează tehnologiile spre binele "întregului popor".

Nu este o întâmplare că Rahan s-a născut în mai 1968, în miezul recrudescenţei socialiste în Franţa. Aparţinând unei publicaţii pentru tineret a Partidului Comunist Francez (unde evoluau la fel de celebrii Pif şi Hercule), produsele acestea erau o dovadă vie a comunismului cu faţă umană de factură vest-europeană, care se dorea mai puţin roşu şi mai mult "activist". Rahan, care este chintesenţa lui homo socialisticus se opune valorilor capitalismului - la polul opus aflându-se, probabil, Tarzan al lui Kipling, eroul prin excelenţă "de dreapta". Întrebarea este, însă, aceea a nocivităţii simbolurilor cu care operăm şi dacă nu cumva imaginarul nostru este malformat în mod constant fără ca, de multe ori, să conştientizăm sursele acestor influenţe.

Ce-i trece românului prin cap?

Colegiul de Sociologie „Max Weber“ din Cluj a făcut publice datele unui sondaj de opinie care relevă faptul că o treime dintre concetăţenii noştri sunt bântuiţi de demonii conspiraţionismului. Cotidianul de marţi, 6 februarie a dezvoltat tema într-un articol despre conspiraţionismul autohton, identificând trei mari gărgăriţe din mintea românilor. Două dintre ele sunt contemporane: securiştii care dirijează societatea românească după '89 şi conspiraţia arbitrajului internaţional împotriva sportului mioritic.
Însă prima şi cea mai importantă, masonii şi evreii care conduc lumea şi, implicit, tărâmul mioritic are rădăcini mult mai puternice. "Marele" Eminescu o dădea şi el cu evreimea monstruoasă, atacând cu fervoare israeliţii care nu se integrează. Ucenicul său mărturisit, Nae Ionescu, a făcut şi el apologia imposibilităţii mântuirii evreimii din pricina culpei cumplite din anul 1 al creştinismului. Această bazaconie ajunsă sub clopul ciobanului mioritic, însă, colcăie prin tot felul de alte cotloane, care se hrănesc dintr-o uriaşă năzbâtie paradisiacă.
După ce Iosif Constantin Drăgan a regurgitat în „Noi, tracii” o mare parte din tezele traciste ale lui Nicolae Densuşianu din „Dacia preistorică”, grupurile de dacişti protocronişti s-au reactivat după 1989 atât în plan editorial sau publicistic cât mai ales în spaţiul virtual. La început au fost „succesele de piaţă” ale cărţilor lui Pavel Coruţ unde bântuie bubulii, Octogoane şi alte parascovenii. Apoi a urmat avalanşa de paraliteratură pe această temă şi aşa se face că există astăzi o duzină de edituri (precum „Miracol”, „Obiectiv” „Orfeu 2000”, „Saeculum IO”, „Cuget Românesc sau Fundaţia Artelor Dor) care proliferează idei din haznaua fundamentalismului protocronist
Mai nou a început o invazie a Internetului de către grupuri şi grupuscule aiurea cum este asociaţia „Dacia Renăscută” din Statel Unite care publică revista „Dacia Magazin” (disponibilă pe Internet la http://www.dacia.org/html/dacia_magazin.html) sau Andrei Vartic din Republica Molodova care publică revista Dava Internaţional (disponibilă pe Internet la http://www.iatp.md/dava/).
Unii dintre români cred că noi suntem poporul ales, iar nu evreii, care numai ne-au furat locul din ordinea cosmică. Exemplar pentru o astfel de bozgoană a gândirii avem în carea lui Tudor Diaconu, publicată în seria Scrierea secretă de la Editura Obiectiv, Craiova. Aici, într-un talmeş-balmeş de numerologie primitivă şi fantasmagorii hermeneutice, interpretul „codului get”, ascuns în toate marile sintagme ale culturii universale, ajunge la nişte concluzii mirobolante.
Corabia lui Noe a oprit pe Rarău, româna este limba zeilor, Abel este un get din Argeş, iar Isus Christos este din... Vâlcea! Pace Ţuţea, care zicea că Isus Christos nu s-a născut la Mizil.
Pentru aceşti dacişti moderni şi aberanţi istoria planetei a început la Mitoc, artefactele neolitice descoperite în această zonă fiind nici mai mult nici mai puţin decât primele forme de o revoluţie geometrică a le gândirii omeneşti - pentru curioşi e interesant site-ul http://old.ournet.md/~ancient/Geometrical_revolution/geometrical_revolution.html.
Aşa se face că tot felul de cioburi şi fragmentele de olărit devin probe „autentice” pentru reinventarea istoriei planetare, unde poporul român joacă, evident, un rol fundamental, central şi indubitabil.
Există un Andrei Vartic, maestru de ceremonii pentru această re-inventare de sine a autohtoniştilor. Revista lui, Dava Internaţional (disponibil pe site-ul http://www.iatp.md/dava/) dezvoltă aceste teorii conform cărora omul paleolitic „carpatin” este descoperitorul alfabetului „unghiular”, un fel de „homo geometricus” primitic, care îşi transmitea informaţiile pe oale şi statuete cu valoare matematico-filosofică. Printre argumentele „forte” ale autohtonismului pelasgo-geto-dac se numără acela al existenţei unei limbi primordiale, limba „adamică”, limbă care ar fi fost vorbită de strămoşii românilor. „Citirea” acestei limbi generează majoritatea explicaţilor „paradisiace”. Dintre acestea unele frizează ridicolul, cum ar fi aceea că Adamclisi se traduce prin „pământul lui Adam”, deci Adam a locuit cândva în România (Diaconu, Scrierea... II, 55) sau aceea că Eden vine din cuvântul primar al raiului „păstorilor din Carpaţi”, cuvântul aparţinând categoriei adverbelor de loc „inde” egal „de acolo”.
Alţii, şi mai puşi pe conspiraţii, cum este Paul Lazăr Tonciulescu susţine că România este „paradisul” omenirii (P. L Tonciulescu, Ramania, paradisul regăsit, Obiectiv, 2004) pentru că numele vine de la Ramania, de la casta supremă din cultura vedică. Pentru unii Dacia este ţara zeilor, (Nicolae Miulescu şi Tudor Diaconu, Dacia – Ţara zeilor, Craiova, Orizont) pentru că ea poate fi identificată cu Da. ksa din scrierile sanscrite. Da ksa, ni se spune este “conducătorul zeilor Genezei” vechilor indieni, prin urmare geneza întregii omeniri s-ar fi produs. Fiii lui Da ksa sunt, evident, dacii, iar ei sunt predestinaţi să stăpânească întreg pământul. Miulescu asociază cuvantul sanscrit « Moksa » şi Zalmoxis din tradiţia getică, interpretarea care ni se propune fiind: “Zal - ochi de lanţ, Moksa- tara lui Mo!” (Dacia... op. cit.). Aceeaşi argumentaţie se foloseşte atunci când în Mahabharata apare cuvântul Sarabha, acesta fiind legat de numele Basarabilor, Ba-saraba.
Printre promotorii arianismului dac se numără figuri ca preotul Dumitru Bălaşa sau Petre Morar care amalgamează edenismul tracist cu mesianismul de factură religioasă, tipic ortodoxistă. Dacă Bălaşa realizează conexiuni între Hristos şi Zalmoxis şi Petre Morar (în volumul “Dacia Ariană. Leagănul limbii evanghelice”) face afirmaţii de genul “Ioan Botezătorul, Andrei, Simion, Maria, Marta” erau “romîni palestinieni din jurul Mântuitorului” (cf. http://www.petremorar.com/), atunci când dacismul se întâlneşte cu fundamentalismul religios, această împreunare devine fenomen social.Încă din 1991 gruparea „Noul Ierusalim”, constituită în jurul artiştilor Zidaru (cf. http://www.noul-ierusalim.ro/) lansa ideea că Noul Ierusalim se situează undeva pe la Glodeni, Pucioasa. Mesajele profetice, care au continuat, reafirmă România este “Ierusalimul gloriei” că se va “numi Ierusalimul cel Nou”. Mitologiile paradisiace autohtoniste conţin un ingredient mesianic care nu trebuie ignorat. Edenismul mesianic românesc afirmă că România este „pământul ales” (“Mi-am ales în România petecuţul de pământ care s-a ivit prima dată din apă, atunci când am făcut cerul şi pământul, şi acest petecuţ l-am numit grădiniţa cuvântului Meu… Iar când l-am zidit pe om din pământ, acesta a fost locul de unde am luat pământ”. (extras din Cuvântul lui Dumnezeu din 3 august 1997, disponibil pe Internet la http://www.noul-ierusalim.ro/). Acest profetism de tip “România egal Noul Ierusalim” nu este asociat doar cu primitivism autohtonist - familia Zidaru adoptând o vestimentaţie “ţărănească”, ce reproduce vestimentaţia “traco-dacă” –, ci şi cu un profetism segregator, cu tonuri apocaliptice. Întoarcerea la Grădina Edenului despre care vorbeşte “fenomenul” Pucioasa este posibilă doar printr-o purificare spirituală, printr-o criză de natură apocaliptică. Bucureştiul, care este chiar Noul Ierusalim despre care vorbeşte Apocalipsa după Ioan, unde Casa Poporului reprezintă însuşi noul Templu (conform prevestiri ale lui Sundar Singh, pentru care România are o misiune dumnezeiască de redresare spirituală ce o va face să se înfăţişeze ca un veritabil model demn de urmat întregii umanităţi Cf. http://www.j-lorber.com/Romania/profetii/Sundar/sundar.html), devine epicentrul umanităţii. Bucureştiul va fi considerat de “toate neamurile” centrul spiritual al omenirii, iar, după un cataclism planetar “România va ajunge si va rămâne o paradisiacă grădina a binecuvântarii divine”. Oamenii vor trăi fericiţi în acest “Nou Canaan”, România urmând a ajunge una dintre cele mai prospere şi îmbelsugate ţări de pe lume, iar locuitorii acestui spaţiu paradisiac vor fi perfecţi spiritual şi armonioşi fizic. Combinaţia dintre arianismul tracist, limbajul pseudo-ştiinţific şi mesianismul apocaliptic sunt doar câteva din manifestările acestor noi mitologii paradisiace autohtoniste.
Un gen de explicaţii este acela al marilor parascovenii etimologice. Pentru aceşti conspiraţionişti de dâmboviţa, Paradisul, ale cărui rădăcini etimologice pot fi găsite în persanul „pairidzaeze”, însemnând “loc îngrădit, grădină, spaţiu plăcut”, şi era amplasat de textele ebraice la est de Eden, într-un ţinut udat de patru fluvii (cf. Geneza, 2, 9-14) trebuie re-citit. Aplicarea unei lupe sparte asupra textului din Vechiul Testament produce un rezultat “extraordinar”: Paradisul era situat la nord de Dunăre, iar, par consequence, România este “centrul spiritual al lumii”.
Explicaţiile fantasmatice sunt fie acelea că Dunărea avea patru braţe în vechime, fie că cele patru râuri edenice sunt chiar cele patru râuri ale României Mari, concluzia este întotdeauna aceeaşi. Paradisul, chiar şi cel al summerienilor, este actualul Ardeal, care trebuie citit “HAR-DEAL”, într-o etimologie fantasmatică ce s-ar reproduce prin “Grădina Domnului”, adică Raiul pe pământ (Eugen Delcea, Secretele Terrei, Istoria începe în Carpaţi, vol. II, p. 117).
Şi argumentele conform cărora “sumerienii au migrat din Munţii Apuseni” ţin de o evidenţă ce izvorăşte dintr-o etimologie pseudo-ştiinţifică: zeul Shamash este de fapt Someşul, Krishna este Crişul, iar Mureşul este anagrama “desăvârşită” a lui Sumer. De aici până la concluzii de genul “Platon, Socrate, Aristotel, Ahile, Alexandru Macedon, Traian etc. vorbeau limba traco-dacă” (Delcea, 41), sau acelea care identifică în întreaga bază de nume proprii a Culturii Veda este formată din substantive comune, adjective şi verbe din limba română contemporană, deci nu a putu fi creată decât în spaţiul carpato-dunărean (Petre Morar, “Noi nu sîntem latini sau latinii sunt noi”, disponibil pe Internet la http://www.petremorar.com/). Apa este apă în sanscrită, iad este zeul tenebrelor, Tara este totuna cu ţara, iar “bhago” înseamnă a băga în sensul de plăcere sexuală. Pentru edeniştii traco-arieni chiar şi zeii mayaşilor veneau tot din Carpaţi, Avalon nu este altceva decât ţinutul merelor din România, etruscii sunt descendenţi ai ardelenilor şi toate naţiunile îşi au originile în nordul Dunării. În cele din urmă toate marile zeităţi ale umanităţii devin pur autohtone: „Ra” vine de soare, deci de la „ra-sare” (soarele sare pe bolta cerească!), Agni zeul din Vede este de fapt Ignatul românesc (Cf Dumitru Bălaşa, De la Zamolxe la Iisus Hristos, Editura Cuget Românesc, Bîrda, 1993) şi tot aşa mai departe.
Noi suntem “buricul pământului”
Pentru că a face din periferie centrul fictiv al universului este mai uşor decât asumarea condiţiei proprii, autohtoniştii încearcă în mod constant să găsească argumente pentru motivul: „România, centrul energetic al Europei (Terrei, Universului)”. Aşa se face că teoriile „buricului pământului” evoluează de la cele mai fantasmagorice (acelea care văd din România un fel de pol al energiilor cosmice, un „românocentrismul” coincide cu geocentrismul cel mai primitiv) şi cele cu tentă geografic-ştiinţifică (acelea care identifică undeva în România un posibil centru al Europei continentale undeva prin ţara noastră ar fi fiind „meridianul zero” al continentului. Febra aceasta a „româno-centrismului” nu ţine cont de educaţie sau vârstă, de curând apărând în presă informaţia conform căreia elevii şi profesorii şcolii „Dacia”(!) din Oradea urmează să construiască acolo un monument închinat episcopului Ioan Vitez din Evul Mediu. Premisa este aceea că, între 1464-1667, punctul de referinţă pentru realizarea tuturor hărţilor de navigaţie, inclusiv acelea de care s-ar fi folosit Christofor Columb ar fi avut drept punct de reper Cetatea Oradea, respectiv clădirea Palatului Episcopal (cf. Evenimentul Zilei, Mariana Gavrila, 25.09.2006). Evident trecând cu vederea faptul că la sfârşitul Evului Mediu nu exista un sistem unitar de calcul al distanţelor şi, mai ales, faptul că nu ştim exact ce fel de hărţi a folosit celebrul navigator, adepţii „buricului pământului” se folosesc de un principiu fundamental al răstălmăcirii: selectivitatea informaţională.
Teza aceasta a Paradisului pierdut şi regăsit era foarte dragă extremiştilor de dreapta din perioada interbelică, şi este rezultatul unui episod, explicabil psihanalitic, de refugiu din faţa realităţii. Exemplar este volumul Întoarcerea din Rai, publicat de Mircea Eliade în 1934, care descria o astfel de lume autohtonă paradisiacă şi desăvârşită, aparţinând „generaţiei tinere”. România Mare a fost în perioada interbelică o astfel de proiecţie mitică şi iluzorie, „un loc în care istoria încetează să îşi mai exercite puterea”. Dacă Milton avea un „paradis pierdut şi regăsit”, utopiştii autohtonişti au găsit în „Paradisul pe pământ”, „Raiul ascuns şi regăsit” o teză cu finalitate prea puţin benignă.
Pseudo-arianismul dac
Oricânt de „neutră” ar părea o asemenea mitografie contemporană şi aceasta, ca şi mitografia oficială comunismului ceauşist care înglobase în ea temele principale ale dacismului, are o puternică tentă rasială. Manualele de istorie din epoca ceauşismului naţionalist descriau dacii în cei mai „puri” termeni arieni, unde aceştia erau blonzi şi cu ochi albaştri, femeile dace erau harnice, iar bărbaţii curajoşi şi puternici. Arianismul era strâns legat de noua mitologie autohtonistă paradisiacă, iar materialele de presă referitoare la grupările de extremă dreapta a căror ideologie anti-iudaică este amestecată cu motive şi teme ale “dacismului” demonstrează finalitatea politică a acestor tentative interpretative.
Toţi anti-latiniştii folosesc citatul lui Grigore Ureche din „Letopiseţul Ţării Moldovei” conform căruia „toţi de la Râm de tragem”, ca un pe o probă a mistificării. Napoleon Săvescu, fondatorul asociaţiei „Dacia Revival” consideră că această constatare a cronicarului a adus “istoriei poporului nostru” un rău “de neimaginat”. La fel de blamaţi sunt membrii Şcolii Ardelene şi toţi ceilalţi care au îndrăznit să nege rădăcinile traco-ariene al românilor (Cf. Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, editura Intact, Bucureşti, 1999, vz. şi www.Dacia.org)
Organizator al mai multor Congrese Internaţionale de Dacologie, Săvescu, prin Societatea Internaţională Dacia Revival (cu sediul la New York), promovează o idee cu miză nu este doar etno-genetică, ci chiar una genetic. Contestarea faptului că România şi românii nu ar fi descendenţi ai Romei nu este doar una pur istorică, ci are o finalitate ideologică, cu conexiuni mai mult decât „ancestrale”. Consecinţa logică este următoarea: dacă noi nu suntem urmaşii latinilor şi totuşi vorbim o limbă latină, rezultă că limba vorbită de daco-romani este limba primară a latinilor şi, mai mult, este însăşi limba edenică.
Iată ce spune Săvescu într-un articol pseudo-ştiinţific în care încearcă să demonstreze că originile rasei umane sunt situate, unde altundeva decât în Carpaţi. “Mulţi biologi ai lumii, care reconstruiesc istoria rasei umane, spun: "Noi toţi suntem fraţi africani la origine"! Când oare şi istoricii noştri se vor trezi şi vor accepta originea poporului nostru Carpato-Dunărean ca fiind cel ce a dat naştere poporului european modern, când se va termina cu basmul romanizării populaţiei dacice şi se va accepta şi de către ei adevărul: că spaţiul Carpato-Dunărean este vatra Vechii Europe, iar poporul nostru este cel mai vechi popor european?” (Cf. Napoleon Săvescu, citat disponibl pe Internet la http://www.iatp.md/dava/Dava2/Savescu_org/savescu_org.html).
În sprijinul acestor teorii sunt invocate întotdeauna “autorităţi în domeniu”, majoritatea contestate de colegii de breaslă, aşa cum se întâmplă cu Marija Gimbutas care transformă cultura pre-Cucuteni în cea mai veche cultură europeană. Principalele teze ale acestor teorii sunt preluate din „Dacia Preistorică” a lui Nicolae Densuşianu, apărută în 1913. (http://www.pelasgians.bigpondhosting.com/index.htm). Traco-geto-dacii, sunt de fapt „pelasgii”, iar pelasgii sunt „un popor măreţ care îşi spunea pelasg, căci era urmaş al primului născut din pământ, Peleg. Ei au trăit întru început în vechea Ţara Sfântă” (http://casta-io.tripod.com/index.html), deci „carpato-dunărenii”, nume generic pentru indiferent care ar fi fost componenţa etnică sau genetică a populaţiilor aflate în arcul carpatic, sunt întemeietorii tuturor civilizaţiilor cunoscute şi necunoscute ale pământului. Aşa se face că toţi eroii civilizatori, de la Eneas la Alexandru cel Mare, au fost descendenţii aceste „rase primordiale”. Moise este get (cf. Diaconu, op. cit.), carpato arienii au influenţat cultura Vedică a vechilor hinduşi, au înfiinţat Troia şi au construit ori au inspirat Sfinxul, piramidele egiptene şi toate celelalte monumente ale civilizaţiei, Ramayana a fost tradusă în sanscrită la Putna (Diaconu, II, 118) şi faraonii erau preoţi geţi. Tot dacii au cucerit şi America, înaintea vikingilor sau a lui Columb. Aceiaşi daci care au populat insula Hokaido, iar populaţia Ainu este descendenta triburilor carpato-danubiene care acum 8.600 de ani au cucerit Asia ajungand pana in Insulele Japoniei. (Cf. http://dacia.org/cucerirea%20americii.html).
Existenţa românilor ca ficţiune pură continuă pe cele mai nebănuite cărări ale minţii.

Ideologia arianismul aiurea

Gigi Becali (Libertatea, 5292, p. 2) a descoperit care este principala sursă de perturbare a politichiei dâmboviţene, Cel Rău. "Diavolul l-a împins pe PSD împotriva preşedintelui", zice el în providenţiala sa agramaticalitate. Că dracu îşi bagă codiţa în politică nu mai e un secret pentru nimeni, dar destăinuirea lui Jiji face cât o mulţime de ideologi cretino-democraţi la un loc. Opoziţia dintre Bine şi Rău din capul Păstorului dobrogean este trans-ideologică.
Şi, iată, mai jos în acelaşi articol, un crâmpei din morfologia cronică a mioriticului vieţuitor. Marele făptuitor de biserici şi locuinţe pentru sinistraţi (sau biserici sinistre pentru locatarii rău platnici?) glăsuieşte următoarea înţelepciune din substratul paremiologic al gubei de oaie. Vorbind despre candidaţii pentru Parlamentului European, puristul nostru cu idei, afirmă răspicat că "Dacă e urât, nu îl băgăm pe liste". Păi se poate, domnu' Pavel să îl lăsaţi liber cu rasismul pe stradă. Adică, dacă nu e daco-aiurean de-al nostru, frumos, cu ochi albaştri, păr blond la subsioară, nu are ce căuta în Europa aia a multi-etnicismului arian.
Să faci din aspectul fizic un criteriu politic este întrecut numai de un alt precept de guvernare al aceluiasi Baci, care, înfipt ca musca în scandalul cu Mucea şi băieţii lui a debitat (parafrazez): Păi, cum să-l numeşti într-o funcţie publică dacă îl cheamă.... Mucea! Păi, ce?! Mucea e nume de director? Normal că nu, şi iată aici specificul mioritic pe partea curăţeniei rasiale. Nu numai etnia trebuie să fie bună şi sănătoasă, ci şi descendenţa antroponimică. Să se termine odată cu numele străine din viaţa publică a românilor. Trăiască curăţenia (sic!) patronimică, trăiască sfintele nume de botez neaoşe. Trăiască becalizarea!

La început a fost enervarea...

Petrec tot mai mult timp în faţa calculatorului şi, în plus, toţi din jurul meu au început nebunia cu blogeritul. Aşa că m-am decis să îngroş rândurile blogerilor din toată lumea, fie şi numai pentru a consemna ceea ce citesc în fiecare zi.
În plus m-am trezit că cineva a "postat" pe un blog una dintre ideile mele, pe care o blogasem într-o discuţie din alea clasice, faţă în faţă, de la om la om. M-am enervat, l-am rugat pe un prieten virusat de blogherit cum se face şi... iacătă-mă blogger oficial.