Virusul antisemitismului și anti-iudaismul ca boală auto-imună

Asistăm la recrudescența urii față de poporul evreu. Conform unui studiu realizat de Universitatea din Tel Aviv (https://cst.tau.ac.il/wp-content/uploads/2022/04/Antisemitism-Worldwide-2021.pdf)  numărul incidentelor antisemite este în creștere la nivel global. Un rol important în acest proces îl au rețelele de socializare, unde sunt răspândite tot mai multe mesaje antisemite, inclusiv informații conform cărora Covid-19 ar fi un „iudeovirus”, chiar unul creat de către eternul dușman, George Soros. Toate cele trei manifestări ale acestei aversiuni milenare - antisemitismul, anti-iudaismul și anti-sionismul - sunt în creștere. Deși unii încearcă să distingă între anti-iudaism (ura față de religia mozaică), anti-sionism (ura față de statul evreu) și antisemitism (ura față de grupul etnic), cele trei forme de gândire monstruoasă au aceeași origine. 
Aceasta este și ipoteza susținută de Jean-Luc Nancy, unul dintre cei mai importanți filosofi francezi contemporani. Regretatul profesor de la Strasburg a fost relativ ignorat de cultura română. Cu excepția a vreo două titluri traduse de edituri  de la noi marginale, cărțile sale au rămas necunoscute publicului românesc. Probabil că și ultima carte care îi poartă numele, dialogurile purtate cu Danielle Cohen-Levinas înainte de a muri pe 23 august 2021, va rămâne nepublicată la noi. Această carte aparent simplă (La haine des Juifs - Entretiens avec Danielle Cohen-Levinas) e întinsă pe numai 112 pagini. Ea nu va fi tipărită nici la Humanitas și nici tradusă la vreo altă editură importantă de la noi, cu toate că subiectele tratate sunt extrem de actuale (ori poate tocmai de aceea).
Cohen-Levinas, autoare a mai multor studii despre iudaism și filosofie, îi pune lui Nancy o serie de întrebări provocatoare. De ce persistă ura față de evrei? Ce înseamnă antisemitismul pentru evreitate? Ce rol a avut creștinismului în dezvoltarea antisemitismului și cum se raportează cele două religii gemene una la alta? Care e diferențe dintre anti-iudaism, anti-sionism și antisemitism? Toate răspunsurile lui Nancy sunt tranșante și se bazează pe multe dintre ideile avansate deja de către același filosof francez în cărțile sale anterioare.
Unul dintre răspunsuri e cel mai relevant și e tratat mult mai pe larg în Evreul exclus din noi (Exclu le juif en nous. Galilée, 2018), carte în care Jean-Luc Nancy deconstruiește modul cum antisemitismul pare a fi atât de adânc înrădăcinat în societățile noastre, în instituțiile și atitudinile noastre? Dezbaterea este mai amplă, însă răspunsul tranșant al filosofului francez rămâne acela că „Evreul” constituie un „agent autoimun”, care este simultan prezent corpul Occidentului, deși este respins de acesta. Deși truismul conform căruia Occidentul e întemeiat pe filosofia greacă, pe instituțiile romane și monoteismul evreiesc, e adeseori vehiculat, în realitate aceste trei fundamente ale culturii occidentale 
Așadar antisemitismul ține de structurile cele mai profunde ale „constituției istorico-metafizice a Occidentului” (19), este o boală a minții omului occidental, o formă primordială de paranoia. Nu e vorba numai de ura împotriva evreilor, ci despre o ură viscerală a omului occidental față de tot ceea ce îl face să fie el însuși, de unde și metafora bolii auto-imune ca o negare a propriei existențe. 

O altă parte importantă a cărții este dedicată legăturii dintre antisemitism și filosofia occidentală. Aici punctul de reper este o altă carte, intitulată Banalitatea lui Heidegger (Banalité de Heidegger. Galilée, 2015). După apariția infamelor „Caiete negre” Nancy punea în discuție existența unei metafizici a antisemitismului prezentă filosofia europeană. Notițele filosofului german au făcut evidentă legătura dintre gândirea și discursul filosofic ale lui Heidegger și elementele cele mai maligne ale antisemitismul epocii sale. Nancy folosește aceste referințe pentru a dezvălui câteva dintre mecanismele odioase ale acestei banalizări a antisemitismului. Filosoful german, care se referă uneori direct la  „Protocoalelor înțelepților Sionului”, era convins că identitatea evreiască este caracterizată de lăcomie, de voința de control asupra umanității, de speculație și mașinațiuni malefice. Nancy consideră că Heidegger nu era numai un antisemit, el era convins că antisemitismul reprezenta o necesitate istorică, cu justificări culturale. Dovadă că evreul este descris ca un element distrugător în cultura occidentală. Acest tip de discurs aparent banal și chiar trivial face ca antisemitismul să fie un fenomen repetitiv. Ceea ce îl face să revină este tocmai prezența sa în faptul divers, în obișnuița cotidianului, în replici mărunte de genul „o facem evreiește”. De la Shylock în teatru, la evreul Suss în cinema, imaginea evreului este asociată cultural cu păcatul, cu cămătăria, comerțul ilicit și natura meschină. Evreității îi sunt asociate noțiuni precum blestem, trădare, ură, vinovăție sau viciu, toate acumulându-se într-o banalizare a urii.
Istoric vorbind antisemitismul a fost inventat recent, termenul a apărut în presa germană, probabil în 1870, pe fondul dezbaterilor cu privire la acordarea cetățeniei (produsă în cele din urmă 1871) pentru toți evreii din Imperiul german. Și „Judenhass”, ura față de evrei, care s-a tranformat într-o ură cu o componentă politică dezvăluie același dublu mecanism al „evreului din noi”. După cum spunea în 1837 unul dintre liderii politici ai evreilor din Germania, Johann Jacoby, „sunt evreu și german în același timp, așa că evreul din mine nu poate fi niciodată liber fără germanul din mine”. În mod monstruos tocmai evreimea germană, care fusese emancipată în timpul războaielor napoleoniene și care era profund germanizată, a fost victima dezastrului celui mai cumplit indus de antisemitism.
Nancy refuză distincția între anti-iudaism și antisemitism, deși există exemplul notoriu al lui Spinoza care poate fi considerat un evreu anti-iudaic, tocmai datorită respingerii preceptelor religiei mozaice. Pe acest palier înțelegerea fenomenelor necesită multe nuanțe, pentru că nașterea creștinismul are în mod evident resurse ebraice, însă manifestarea sa este profund anti-iudaică. Aceasta este contradicția centrală a culturii occidentale creștine. Pe de o parte resursele sale intelectuale se află în iudaismul diasporic și rabinic, pe de altă parte creștinismul este antisemit prin însăși faptul că primii creștini, care erau o sectă iudaică, se debarasează de rădăcinile evreiești ale credinței lor. Un rol important îl are Saul din Tars, evreul grecizat cunoscut cu numele de apostolul Pavel, care a intrat în conflict cu elitele Bisericii timpurii de la Ierusalim, și care va nega rând pe rând fundamentele evreiești ale credinței. Astfel că respingerea iudaismului se află în însăși codul genetic al creștinătății. Creștinismul primar se întemeia pe noțiunea de kerygma, proclamarea cu putere a mesajului evangheliilor lui Hristos, adică a unei noi religii radical diferită de cea a Vechiului Testament. Chiar persoana lui Isus a fost percepută ca o monstruozitate în raport cu religia mozaică, întemeiată pe credința într-un singur Dumnezeu imposibil de reprezentat, imposibil de numit și cu atât mai puțin „încarnat”. Dintr-o religie monoteistă s-a dezvoltat o credință trinitariană anti-iudaică. Conflictul acesta fundamental între două religii „gemene” cum observă Nancy, face ca evreul și evreitatea să fie văzuți ca un factor dublu de perturbarea a civilizației. Antisemitismul nu este un produs al nazismului. De la romanii care vedeau prezența acestei credințe orientale ca pe un simptom al distrugerii, la societatea medievală care identifica evreii cu pericolul infectării, până astăzi când sunt popularizate pe Internet diverse teorii ale conspirației, antisemitismul prosperă pe fondul gândirii paranoice.
A treia formă de antisemitism, care este anti-sionismul, de care suferă chiar și unii dintre evreii religioși, se adaugă la problematica extrem de complexă a fenomenelor. Așa cum observa Nancy în cartea Evreul exclus din noi, lumea creștină s-a considerat mereu adevăratul Israel (verus Israel), de multe ori credința creștină a presupus întemeierea unor „Noi Ierusalimuri”. Această dialectică e fundațională și conține paradoxul antisemitismului. Modelul, exemplul și resursa ontologică a propriei ființe devine obiectul urii. 
Denunțarea antisemitismului trebuie să devină parte integrantă a înțelegerii de sine, pentru că nu putem simultan să ne vindecăm de această boală, fără să vedem că antidotul se află chiar în noi, în ceea ce suntem la modul cel mai profund.

Din țara celor care nu citesc

Pentru că România raportează un nivel de alfabetizare de 99%, acest lucru îi face pe guvernanții noștri să doarmă liniștiți cu burta pe cărțile lor plagiate. Convinși că totul merge bine în învățământul românesc responsabilii de la Ministerul Educației au anunțat recent că se va renunța la obligativitatea tezelor. În România cheltuielile publice pentru educație, raportate la produsul intern brut (PIB) sunt cele mai scăzute din Europa. Dacă în 2017 Danemarca a alocat 7,3%, Suedia 7,1% pentru învățământ, România a alocat 2,7%. Și pentru că totul mergea strună, în 2022 cheltuielile au scăzut la 2,28%.

Rezultatul se vede în statisticile europene, care arată că 40% dintre elevii din România sunt în categoria cititori cu dificultăți (struggling readers). Testele PISA (programul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică pentru evaluarea elevilor), care măsoară capacitatea tinerilor de 15 ani de a-și folosi cunoștințele și abilitățile de citire plasează România sub media mondială (https://www.oecd.org/pisa/publications/PISA2018_CN_ROU.pdf). Doar 1% dintre elevii din România au înregistrat un nivel înalt de performanță la lectură (media OCDE este de 9%), adică foarte puțini pot înțelege detaliat un text. Situația este catastrofală pentru că 16% dintre elevi nu sunt capabili nici măcar să recunoască și să reproducă detalii din textele citite. 
Trista realitate este aceea că elevilor români nu le place să citească, nivelul măsurat de „plăcere a lecturii” este unul dintre cele mai scăzute din lume. Deși sunt puși să citească foarte mult la școală, peste media OCDE, dar sub Finlanda, unde peste 70% dintre elevi citesc cărți cu peste 100 de pagini, tinerii noștri au scoruri extrem de scăzute. Cu un scor general de 428, față de 555 în China, elevii din România au același nivel de înțelegere a textelor citite ca și cei din Bulgaria, Moldova, Muntenegru sau Serbia. 

Și la plăcerea de a citi tinerii din România se află pe ultimele locuri din lume. Întrebați dacă le place să citească, 56,7% dintre tinerii noștri au răspuns că nu le place să citească și numai 12,1% spun că sunt foarte pasionați de lectură. Majoritatea elevilor noștri nu sunt prietenii cărților, cei mai mulți cred că cititul e o pierdere de vreme. Cei mai mulți citesc din obligație sau ca să obțină rapid informațiile de care au nevoie. Poate și de aceea în România 50% dintre elevi „au sărit” cel puțin peste o zi de școală, iar 58% dintre elevii noștri ajung târziu la școală.  

De fapt datele PISA arată că elevii care au de citit texte mai lungi sunt și cei care au un nivel de performanță mai ridicat decât cei care citesc doar texte de 10 pagini sau mai puțin
(Aici Raportul PISA intitulat 21st‑Century Readers: Developing Literacy Skills in a Digital World, 2021 https://www.oecd-ilibrary.org/docserver/a83d84cb-en.pdf?expires=1652525504&id=id&accname=guest&checksum=AABA2D94C68878E84AB472EDA713D177).

Cu toate că în Uniunea Europeană se vând cărți în valoare de 5,1 miliarde Euro (datele din 2018), nu ne numărăm printre țările cu producție relevantă de carte și doar 6,2% dintre români citesc cărți în mod sistematic. Ce să mai vorbim de finlandezi, unde 16,8% dintre cetățeni susțin că lectura este distracția lor preferată. În condițiile în care cel mai mare producător de cărți este Germania (cu 889 milioane Euro), Polonia (cu 661 milioane Euro) și Spania (604 milioane Euro), România produce carte de aproximativ 40 de milioane de euro. 

Din păcate la nivel mondial situația este și mai dezastruoasă, sunt 123 de milioane de tineri (cu vârste între 15 și 24 de ani) care nu au competențe de alfabetizare elementară, iar 61% dintre aceștia sunt femei. Peste 617 milioane de copii și adolescenți nu au niveluri minime de competență pentru citire și matematică.

Așa că ce poate fi mai donchijotesc decât a scrie un blog despre citit într-o țară fără cititori?!
 

Apocalipsa alimentară

Se vorbește tot mai mult despre o iminentă catastrofă alimentară, hrana noastră cea de toate zilele fiind amenințată de o serie de factori politici și militari. Deși competiția pentru pământ, hrană și accesul la resurse naturale nu este o trăsătură exclusiv umană, multe alte animale de pradă se luptă pe viață și pe moarte pentru a-și asigura supraviețuirea, oamenii par să fie mai bestiali decât alți prădători. 

Imaginile șocante care arată cum soldații ruși furând obiecte de uz casnic din casele vecinilor și alimente din magazine sunt întrecute de furtul de instituționalizat al cerealelor din silozurile ucrainene. Potrivit fotografiilor preluate prin satelit (în revista Forbes https://fortune.com/2022/05/12/russia-stealing-ukraine-grain-selling-it/) există dovezi că Rusia încărcă recoltele ucrainene de grâu, orz sau secară și le vând în terțe țări. Un transportor 27.000 de tone de cereale, nava Matros Pozinici aflată sub pavilion rusesc, a ajuns în Siria, la Latakia. Faptul că rușii fură cereale și le revând a fost confirmat de oficialii egipteni, care au refuzat accesul unei nave rusești bănuite că ar transporta cereale furate. Serviciile ucrainene de informații susțin că nu doar cerealele sunt furate sistematic din teritoriile ocupate de trupele ruse, ci și produse metalurgice. În condițiile în care, conform unor estimări, 25 de milioane de tone de cereale din depozitele Ucrainei sunt în zone portuare ocupate de Rusia sau aflate sub blocada navală impusă de marina lui Putin, traseele globale de hrană sunt perturbate.
Datele furnizate de FAO (United Nations Food and Agriculture Organization) arată că războiul din Ucraina a creat o creștere a indicelui prețurilor pentru cereale cu 17,1 puncte din februarie până în martie. Întrucât Federația Rusă și Ucraina acopereau împreună aproximativ 30 la sută din exporturile globale de grâu și porumb, prețurile grâului au crescut cu 19,7 la sută într-o singură lună, prețurile la porumb au crescut cu 19,1 la sută, la fel și cele ale orzului și sorgului. Efectul este o penurie globală de alimente și creșterea prețurilor, stimulate și de prețurile pentru carburanți, ceea ce înseamnă o catastrofă pentru mulți oameni. În acest context India, al doilea cel mai mare producător de cereale din lume, a decis să interzică exporturile de grâu, după ce în martie Ungaria a hotărât același lucru cu toate produsele cerealiere.
Toți indicatorii alimentari de la nivel mondial arată o creștere accelerată a prețului la mâncare (https://www.fao.org/worldfoodsituation/foodpricesindex/en/). Față de 2004 prețul cerealelor s-a dublat în 2022 (în puncte procentuale de la 64 la 131,2), uleiurile vegetale aproape că s-au triplat (de la 69,6 la 164,9), lactatele  au crescut de la 69,8 la 119,1 iar carnea de la 67,6 la 107,7, zahărul de la 44,3 la 109,3.
De aceea António Guterres, Secretarul general al ONU, a avertizat recent că milioane de oameni sunt împinși către „nesiguranța alimentară”, cel mai înalt reprezentant al Națiunilor Unite a sugerat chiar că această criză ar putea dura ani de zile, ceea ce va duce foamete globală și la malnutriție în masă. 
Acest război al alimentelor a început înainte de conflictul din Ucraina, conform datelor ONU 60% din populațiile înfometate ale lumii trăiesc deja în zone de conflict militar. Impactul războaielor alimentare este cumplit, statisticile FAO cu privire la siguranța alimentară (https://www.fao.org/3/cb4474en/online/cb4474en.html) demonstrează că asistăm la o diviziune globală a hranei, nu numai în ceea ce privește cantitatea, ci calitatea acestora. Umanitatea este într-o stare de dezechilibru alimentar, deoarece o parte a populației irosește cantități uriașe de alimente, doar în Statele Unite aproximativ 43% din toate alimentele cumpărate sunt aruncate, iar în Marea Britanie nivelul ajunge la 70%. Zeci de milioane de tone de alimente ajung la gropile de gunoi în fiecare an în țările dezvoltate. 
Aceasta în vreme ce o altă parte a lumii este subnutrită sau flămânzită. În timp ce occidentalii urmează diverse regimuri dietetice speciale, 3 miliarde de oameni de pe planeta noastră nu au o alimentație adecvată existenței normale. Dacă ne uităm la cifrele furnizate de agențiile internaționale, acestea sunt înfiorătoare. Între 720 și 811 milioane de oameni din toată lume s-au confruntat cu foametea în 2020, cu 118 milioane mai mulți decât în ​​2019. 21% la sută din populația totală din Africa se confruntă cu foametea, 9,0% în Asia și 9,1% în America Latină și Caraibe.
Jumătate din oamenii subnutriți din lume se află în Asia (418 milioane) și mai mult de o treime se află în Africa (282 milioane). Aproape una din trei persoane din lume (2,37 miliarde) nu a avut acces la hrană adecvată în 2020, ceea ce reprezintă o creștere de aproape 320 de milioane de oameni într-un singur an. În unele zone din Africa, cum sunt țările din Africa centrală, subnutriția ajunge la 31,8% din populație! Se estimează că în 2020 între 720 și 811 milioane de oameni din lume s-au confruntat cu foamea. În aceste condiții obiectivul „Foamete Zero”, adică eradicarea foametei în lume până în 2030, devine doar o fantezie a secolului trecut.

Cu toate acestea omenirea produce mai multe cereale decât oricând în istoria planetei, chiar cererea de cereale (estimată la  2.789 milioane de tone) e mai mică decât producția. FAO estimează producția mondială de cereale pentru 2021 la 2.799 de milioane de tone, creștere susținută parțial de o producție mai mare de porumb, din acestea producția globală de grâu este de 777 milioane de tone, iar orezul de 520,8 milioane de tone. 
Dacă putem hrăni toți oamenii de pe Pământul acesta roditor, de ce nu o facem? Ce ne împiedică să fim o civilizație altruistă, care are grijă de toți copiii acestei lumi? Apocalipsa alimentară este indusă de către oameni asupra altor oameni, nu de către incapacitatea planetei pe care trăim să ne asigure existența fiecăruia dintre noi. Omul este singurul dușman natural al omului. 

Recomandare duminicală: Intimitatea cruzimii

Deși câștigătorul Palme d'Or la Cannes anul acesta a fost regizorul suedez Ruben Ostlund, preferatul meu rămâne Kirill Serebrennikov. Filmul său intitulat Soția lui Ceaikovski,  cu Aliona Mihailova și Odin Biron în rolurile principale, ne duce în intimitatea relației dintre Antonina Miliukova, soția marelui compozitor rus Piotr Ilici Ceaikovski, și acest extraordinar creator. Problemele acestei relații sunt cunoscute și au mai fost utilizate în cinema, printre alții de Ken Russell în filmul din 1971 intitulat The Music Lovers (Iubitorii de muzică), cu Glenda Jackson în rolul nefericitei femei și cu Richard Chamberlain în rolul muzicianului bănuit de homosexualitate. Și BBC a realizat un documentar dramatizat, Discovering Tchaikovsky (aici filmul întreg: https://youtu.be/yA5enI0J82I), unde este urmărită evoluția emoțională și socială a artistului rus.

Pentru că în Rusia secolului 19, ca și în Rusia putinistă, homosexualitatea era pedepsită cu exilul în Siberia, filmul lui Serebrennikov folosește cazul compozitorului pentru a expune nu doar homofobia, ci și relațiile toxice din societatea rusă. De altfel Serebrennikov, care se află în arest la domiciliu din 2017, nu face un film biografic tradițional. Ca și în Gripa lui Petrov, filmul cu care a concurat anul trecut la Cannes, regizorul explorează aici în mod intim dinamica dintr-o relație în care secretele și neînțelegerile deteriorează sufletul omenesc.    

Tentativa lui Piotr Ilici de a face un mariaj de conveniență stă la baza întregii suferințe. Spre deosebire de fratele său Modest Ceaikovski, care era și el homosexual și a trăit într-o relație relativ cunoscută cu Nikolai („Kolia”) Hermanovich Konradi, muzicianul a încercat să își ascundă înclinațiile sexuale, de teamă să nu își piardă prestigiul și poziția socială. Astfel că, în 1877, se decide să se căsătorească cu Antonina, o tânără femeie care îl frecventase pe faimosul autor al „Lacului lebedelor” încă de la 16 ani, când a studiat cu el la Conservatorul din Moscova, scriindu-i scrisori de dragoste și mărturisindu-și pasiunea și fascinația pentru el. Numai că, după ce s-au căsătorit, relația dintre ei a devenit malignă. Ea avea probleme emoționale, iar el trăia într-o relație homosexuală, printre alții, cu servitorul său Alioșa, despre care spunea că e o „creatură angelică” și că ar fi vrut ca el să fie sclavul și jucăria lui Alexei. Sofronov a rămas valetul și unul dintre iubiții compozitorului până la sfârșitul vieții, dar între timp Piotr Ilici a avut multe alte relații. Una dintre acestea a avut un final tragic, printre iubiții lui Ceaikovski numărându-se Edward Zak, care avea doar 15 ani și era student la conservatorul unde preda muzicianul, care avea pe atunci 29 de ani. Povestea e spusă de filmul biografic al lui Ian Woodward, Love Song: The Triumph and Tragedy of Tchaikovsky (2014)

. După ce Zak s-a sinucis, Ceaikovski a fost profund afectat, scriind uvertura „Romeo și Julieta”. Se pare că, între 1880 și 1890, s-a iubit cu Bob, nepotul său Vladimir Davidov (al doilea fiu al surorii sale Alexandra), căruia i-a dedicat „Simfonia patetică”, dar și cu tânărul pianist Vasili Sapelnikov, cu a mers în turneu prin Europa. Multe dintre aceste iubiri și suferința compozitorului sunt descrise în studiul editat de Marina Kostalevsky (The Tchaikovsky Papers: Unlocking the Family Archive, 2018).
Căsătoria dintre Nina și Ceaikovski a durat foarte puțin, într-o perioadă în care compozitorul a scris opera „Evgheni Oneghin”, una dintre cele mai tragice ale sale, și nu putem să ignorăm relația dintre operă și viață, pentru că dinamica din relația Tatianei cu Evgheni era marcată de același tip de nocivitate și cruzime. Suferințele pe care și le-au produs reciproc au dus la tentative de sinucidere, iar filmul urmărește în detaliu această toxicitate emoțională. Ceaikovski îi disprețuia rubedeniile Ninei și o numea reptilă, probabil temându-se și ca Nina să nu facă publice relațiile „anormale”. Deși i-a cerut divorțul în repetate rânduri, Nina l-a refuzat, astfel că într-un moment de disperare el chiar s-a aruncat în Moscova înghețată, dorind să moară. Deși i s-au oferit sume mari de bani, Nina nu a vrut să divorțeze așa că cei doi au rămas căsătoriți, el murind la numai 53 de ani, iar ea a sfârșit într-un azil de nebuni. Cu toate că Nina nu a trăit cu soțul ei mai mult de câteva săptămâni, ea a făcut trei copii nelegitimi, despre care se spunea că erau procreați cu bărbați diferiți și care au fost abandonați la maternitate.

Pe măsură ce relația dintre Nina și soțul ei alunecă spre nebunie și tortură, isterie și cruzime, această degradare devine o metaforă pentru capacitatea noastră de a ne face rău unii altora și nouă înșine, la modul cel mai cumplit, prin minciună, dispreț și răutate care ne duc spre catastrofă.

Din manualul de romgleză: Regele hubu și limba lui hub-arnam

Vorbitorii de romgleză sunt tot mai „hubarniști”, nu doar pentru că utilizează cuvinte aiurea, ci pentru că întrebuințează tot mai des cuvântul „hub” (pronunțat hab), vorbă care nu are nicio legătură cu limba noastră, dar care, datorită faptului că noul DOOM a introdus „hub”-ul printre cuvintele acceptabile, hub-arniștii umblă acum liberi cu limba deschisă la pro-hub, atât în presă, cât și în documentele oficiale ale statului român.
Chiar și în engleză cuvântul „hub” e o aberație, cel mai probabil rezultat dintr-o aliterație a lui „hob”, alt termen cu origini confuze despre care nimeni nu știe de unde l-au luat descendenții lui Merlin. Sensul actual a fost inventat cel mai probabil de către Oliver Wendell Holmes într-un articol din 1858 publicat în „The Atlantic Monthly”. Acesta descria clădirea guvernului din orașul Boston ca fiind „centrul sistemului solar” (the hub of the solar system). Orașul Boston este și astăzi numit „the Hub”, adică epicentrul Americii, iar unii bostonieni adevărați, aidoma multor români verzi, cred că se află chiar centrul Universului.

Aici observăm, pentru a nu știu câta oară, cum noile vorbe aduse în limba română se suprapun și dislocă termeni care există deja. Limba noastră are cuvintele necesare, nu e nevoie de împrumuturi sub formă de hub-arbarisme. Ea este extraordinar de bogată, a integrat deja nenumărați termeni vechi și chiar neologisme pentru ceea ce primitivii limbii de azi vor să transmită prin „hub”. Cel mai simplu și mai direct termen pe care ar trebui să îl folosim în cazul majorității sensurilor lui „hub” este centru (sau, în unele cazuri, epicentru). Mai ales că și în engleză „hub” a ajuns să însemne exact centru de interes public, sau epicentrul unor activități importante, un punct nodal sau central. De exemplu putem spune că Hollywoodul este centrul industriei cinematografice din SUA, adică un „hub”. Așadar, cu acest sens descriem un „hub de dezvoltare” ca pe un centru de dezvoltare, centru de cercetare etc. Putem folosi în loc de „hub” și alte cuvinte, precum platformă, nod (pentru „hub” feroviar) sau pol (pentru „hub” de dezvoltare).
Deoarece că „hub” era inițial era folosit și în atelierele de reparat biciclete, denumind partea centrală a axului roții, semnificațiile sale din engleză se suprapun peste noțiunea de zonă de interes, spațiu de relevanță și convergență a energiilor creatoare, pentru care avem locuțiunea placă turnantă. De la biciclete „hub”-ul a pătruns în limba calculatoriștilor, locul blestemat unde româna moare pe tastaturile computerelor. Pentru că „IT”-iștii nu sunt vorbitori nativi de română, calculatoriștii au preluat cuvântul ce descria dispozitivul care conectează mai multe calculatoare dintr-o rețea și au extins utilizarea acestuia. Așa se face că, în tot mai multe centre de dezvoltare, în tot mai multe proiecte de infrastructură, sunt incluse „hub”-uri.

Chiar în centrul Clujului există chiar un „ClujHub”, numit și spațiu de „coworking”, unde se dezvoltă „startup-uri” și unde se adună „freelanceri” ca să discute pre limba lor de „hub-ermani” lucruri înțelese doar de ei. La aceste „huburi” biznizmenii stau în „lounge-uri”, unde pot să citească un ziar  ziar economic „quality ce titrează amuzant că „Mallurile creează huburi”, unde „businessurile” ajung „în offline” cu „pop-up store-uri”.

Hubarnamismul este caracteristica limbajului vorbit de acești creatori de neolimbă și pot să înțeleg fascinația lor pentru cuvinte monosilabice care simplifică limbajul astfel încât să corespundă simplicității acestei noi generații de degenerați lingvistic.

Roboții ucigași și militarizarea algoritmilor

Prea puțină lume știe că, pe 26 septembrie 1983, lumea a fost în pragul cataclismului nuclear. Nu cunoaștem chiar toate detaliile din „cazul Petrov”, dar se pare că sistemul sovietic de alertă anti-rachete nucleare, controlat de computerele aflate în buncărul Serpukhov-15 aflat în afara Moscovei, a „detectat” în mod greșit un atac american cu rachete balistice intercontinentale. După ce computerele au identificat o rachetă, au mai apărut încă cinci, pe care le-a considerat amenințări nuclear. Ofițerul de serviciu era locotenent-colonelul Stanislav Evgrafovici Petrov, care ar fi trebuit să inițieze procedurile de contra-atac nuclear. Cu toate acestea ofițerul Petrov a ezitat, gândindu-se că SUA nu ar fi atacat URSS cu doar cinci rachete, înțelegând că sistemul automat a funcționase defectuos și că rachetele erau doar reflexii solare deasupra norilor pe care senzorii le-au interpretat greșit. Povestea incredibilă este relatată în detaliu de către Peter Anthony într-un film documentar din 2013, Omul care a salvat lumea (The Man Who Saved the World). Aici poate fi văzut tot filmul: https://youtu.be/8TNdihbV5go
Așa cum ne avertiza Stephen Hawking încă din 2014, azi evoluția inteligenței artificiale pune în pericol existența întregii omeniri, în contextul în care asistăm la o nouă cursă a înarmării algoritmice globale.
Pe măsură ce utilizarea inteligenței artificiale s-a extins în aproape toate interacțiunile noastre cotidiene, militarizarea algoritmilor era inevitabilă. În 2021, agenția Națiunilor Unite specializată în zona tehnologiilor comunicării a elaborat un raport (https://www.itu.int/dms_pub/itu-s/opb/gen/S-GEN-UNACT-2021-PDF-E.pdf) cu privire la faptul că tehnologiile avansate sunt tot mai mult utilizate în domeniul sistemelor de arme autonome letale, simplu spus că tot mai multe state cercetează și creează roboți ucigași.
Apariția unor „sisteme de armament autonome și letale” (LAWS), în fond niște „mașini criminale” care folosesc inteligența artificială pentru a identifica și ucide fără intervenție umană, constituie o primejdie îngrozitoare. Unele dintre aceste arme par scoase din filmul Terminator, unde revolta mașinilor inteligente avea loc în 1997. Însă viitorul în care roboții inteligenți luptă împotriva oamenilor este mai aproape decât am putea să credem. 
În 2018 Financial Times a dedicat un număr special (https://www.ft.com/content/21eb5996-89a3-11e8-bf9e-8771d5404543) cursei înarmării cu ajutorul inteligenței artificiale între Statele Unite și China. China investește sume uriașe în tehnologiile bazate pe inteligență artificială, statul fiind susținut de cei trei coloși tehnologici — Alibaba, Baidu și Tencent. Doar conducerea Alibaba a anunțat investiții de 15 miliarde de dolari în cercetarea din domeniul computerelor cuantice și al inteligenței artificiale. În 2017 Partidul Comunist Chinez a stabilit că, până în 2030, Republica populară chineză trebuie să devină lider mondial în inteligența artificială. La al 19-lea Congres al Partidului din octombrie 2017, Xi Jinping trasat directive Armatei de eliberare a poporului pentru a accelera „inteligentizarea militară”, însemnând dezvoltarea militară în zona tehnologiilor avansate.
Pe vremea când era președinte, Trump a lansat American AI Initiative, un proiect prin care toate cercetările în zona inteligenței artificiale urmau să fie coordonate. Generalul de armată Robert Cone, comandantul TRADOC (Training and Doctrine Command), a recunoscut în 2014 că armata americană studiază posibilitatea creării unei armate compuse din roboți și chiar înlocuirea a 25% din soldați cu mașini inteligente.
Fostul Secretar adjunct al Apărării SUA, Robert O. Work, împreună cu Shawn Brimley au redactat un document (20YY: Preparing for War in the Robotic Age (https://s3.us-east-1.amazonaws.com/files.cnas.org/documents/CNAS_20YY_WorkBrimley.pdf?mtime=20160906082222&focal=none) unde susțineau că armata SUA trebuie să se pregătească pentru războiul din „Era robotică”, în contextul unei „revoluții militare” produsă de noile tehnologii care conduc către sisteme militare autonome. Între 2016 și 2020 doar Statele Unite au investit peste 18 miliarde de dolari în aceste noi tipuri de arme „inteligente”.
Și Rusia e implicată în această competiție pentru inteligența artificială (și împotriva inteligenței umane). În 2017 Vladimir Putin a declarat public că inteligenta artificiala reprezenta „viitorul Rusiei și viitorul întregii omeniri” și că aceia care vor ajunge să fie lideri în această zonă, vor fi „conducătorii lumii”. Reprezentatul Ministerului Apărării din Federația Rusă, generalul Gerasimov, a recunoscut de mai mult timp că Rusia face cercetări în zona roboților de luptă, iar producătorii ruși de armament a creat deja roboții Uran-9 și Nerekhta, înarmați cu mitraliere și aruncătoare de grenade. Statele Unite testează diverse vehicule de teren fără operator, cum este M5 Ripsaw creat de Textron Systems, care sunt deja la faza de utilizare în teren. Ca și sistemul robotic Gladiator, considerat primul vehicul terestru tactic fără operator folosit cu scopuri militare, aceste mașinării sunt mici tancuri, înzestrate cu aparatură de supraveghere și cu armament ușor. Acești roboți militari vor evolua în continuare, așa cum s-a întâmplat cu tancul „clasic” care la numai 20 de ani de la prima apariție pe front s-au transformat în cea mai importantă armă din istoria lumii.
Compania israeliană General Robotics a creat un „robot tactic de luptă”, numit DOGO, care este dotat cu un pistol ce poate fi declanșat de la distanță cu ajutorul un program numit „țintește și trage” (point and shoot) ce e utilizat deja în operațiuni militare și anti-teroriste. Firma americană Ghost Robotics a realizat robotul militar numit Vision 60, similar cu varianta „populară” creată de Boston Dynamic, un fel de patruped identificat ca „dronă terestră” și care poate să fie dotat cu o pușcă specială tot fără „pilot”. Robotic Systems Lab din Zürich au dezvoltat un robot similar și se pare că și compania chineză Xiaomi și-a creat propriul Cyberdog.
„Inteligentizarea armamentului” are loc nu doar în cazul armelor terestre, ci și în cazul vehiculelor aeriene. În 2016 cercetătorii de la Universitatea din Cincinnati au anunțat crearea unui program de zbor, numit Alpha, special conceput pentru vehiculele aeriene de luptă fără pilot (Unmanned Combat Aerial Vehicles sau UCAV), antrenat pentru misiuni de luptă aeriană. Când programul a fost folosit în simulatorul de zbor împotriva colonelui (în retragere) Gene Lee, avionul condus de „Alpha” și-a învins adversarul uman. Deja se folosesc armamente aeriene performante, numite muniție flotantă (loitering amunition), în principal drone sinucigașe, din categoria Switchblade cu care SUA au înzestrat recent armata ucraineană. Aceste aparate de zbor relativ simple pot fi controlate de la distanță, dar pot fi și autonome. Armata SUA cercetează acum aparate mult mai complexe, în cadrul proiectului numit „Skyborg”, care să fie dotate cu senzori și conduse de algoritmi. Un astfel de vehicul experimental, numit Kratos XQ-58 Valkyrie este un aparat fără pilot, o dronă furtivă (stealth) bazată pe inteligență artificială. Construită de Kratos, aceste aparate fără pilot sunt numite „pilot de aripă loială” (loyal wingman), pentru că ajută misiunile de zbor ale avioanelor tradiționale.
Deși toată lumea a auzit deja de celebrele drone turcești Bayraktar, Turcia produce și alte tipuri de aparate autonome aeriene, cum este STM Kargu-2 programată să ucidă fără operator uman și care a fost utilizată deja în conflictul din Libia. Turcii experimentează însă și cu tehnologii de tip „roi” (swarm) sau programe de învățare automată (machine learning), „algoritmii roi” fiind construiți după modelul din lumea naturală sunt capabili de adaptare și optimizare inteligentă. Pentru a contracara dronele diverse armate au dezvoltat alte arme autonome, cum este sistemul RB109-A Bylina folosit de ruși în Ucraina și care folosește algoritmii pentru a distruge alte aparate ghidate de alți algoritmi.  

După cum arată cartea lui Nik Hynek și Anzhelika Solovyeva (Militarizing Artificial Intelligence: Theory, Technology, And Regulation-Routledge. Taylor & Francis, 2021) riscurile introducerii inteligenței artificiale la nivel militar și a diverselor sisteme de arme autonome letale introduse pe câmpul de luptă ridică multiple întrebări juridice, etice și filozofice. Arsenalizarea algoritmilor (weaponization of AI) a extins utilizarea inteligenței artificiale în sistemele militare dincolo de procesele elementare. Participarea algoritmilor la luarea deciziilor, la operațiuni cibernetice și chiar la comanda și controlul asupra armamentului nuclear, unele state testând chiar utilizarea de drone înarmate cu arme nucleare, face ca însăși natura războiului să se schimbe, traseu ducându-ne către un tip de „hiper-război” (un război cu instrumente cibernetice). Sistemele automate pot să facă simulări complexe de luptă, prin care să anticipeze toate posibilele rezultate ale unui conflict militar. Această transformare va schimba întreaga filosofie a războiului, de la distribuirea de resurse la gestionarea operațiunilor specifice războiului, dar mai ales influențarea proceselor decizionale sau derularea unor operațiuni militare conduse de către aceste mașini „gânditoare”.
Marea problemă rămâne aceea că armele dobândesc capacitatea de a identifica și de a decide să atace o țintă umană sau non-umană fără implicare unui om. Există multe inițiative menite să restrângă utilizarea acestor sisteme de armament autonom și care luptă împotriva dezumanizării digitale prin care trec aceste arme. Cea mai importantă este coaliția „Opriți roboții ucigași” (Stop Killer Robots, https://www.stopkillerrobots.org/), care a lansat o campanie internațională prin care încearcă să impună o legislație ONU prin care aceste mașinării să fie interzise în toată lumea.
Înainte ca evoluția acestor tehnologii să ne ducă în scenariul din Terminatorul, ar fi bine să împiedicăm această noua cursă a înarmării algoritmice. Din păcate în 2021 reprezentanții Națiunilor Unite, reuniți la Geneva, nu au reușit să ajungă la un consens cu privire la legislația care să împiedice dezvoltarea roboților ucigași, printre țările care s-au opus fiind Statele Unite și Rusia. Astăzi, în războiul din Ucraina, vedem cumplitele efecte ale acestor arme dar și faptul că, datorită succesului înregistrat, ele continuă să prolifereze.  

Din virusuri, bacterii și gunoi, iscat-am societăți și timpuri noi

Premisa cărții eseistului francez Nicolas Baverez, avocat și editorialist la cotidianul „Le Figaro” printre altele, este aceea că epidemiile au făcut Istoria (în (Re)construction. Éditions de l’Observatoire / Humensis, 2021). Axioma că toate marile epidemii au transformat structurile sociale, economice și mentale ale umanității este imbatabilă. Covid-19 va face ceea ce au făcut și marea ciumă din Atena lui Pericle, ciuma bubonică în vremea lui Iustinian, Marea ciumă din secolul 14, bolile infecțioase duse de conchistadori în Americi sau gripa spaniolă în 1918. Este evident că 
pandemia cu noul coronavirus va genera o nouă „matrice a secolului XXI”. Întrebarea este ce fel de schimbări s-au produs și se vor produce?
Unii sunt tehno-optimiști, cum este jurnalistul canadian Michael Bociurkiw (Digital Pandemic: Covid-19 – How Tech Went From Bad to Good. Independent, 2021), fiind convinși că pandemia a avut un impact pozitiv asupra modului cum ne raportăm la noile tehnologii. Astfel, faptul că viralizarea a dus la o altă viralizare, digitalizarea accelerată este un lucru bun. De la mutarea pe platforme colaborative ca Zoom, utilizarea mesageriei video pentru relații cotidiene, sau transformarea telemuncii într-o normalitate, accelerarea tehnologică la care ne-a forțat Covid-19 este benefică. Bociurkiw identifică nici mai mult nici mai puțin decât 28 de beneficii: digitalizarea monedelor, extinderea tehnologiilor touchless, tele-medicina generalizată cu ajutorul aplicațiilor, extinderea acoperirii Internetului la nivel global sau schimbarea structurilor economice la nivel planetar. Desigur, există și efecte negative. Exacerbarea dependenței de ecranele cu care ne înconjurăm, controlul guvernamental excesiv, faptul că inteligența artificială ne controlează viețile tot mai mult, că „pandemialii” au pierdut ani de învățământ și faptul că relațiile tradiționale dintre oameni sunt afectate, că am renunțat de bună voie la libertățile noastre, nu par să fie prea îngrijorătoare.

Baverez crede că pandemia a fost „ultimul avertisment” pentru omenire, ultima criză care ar trebui să ne restructurăm societatea. Tot el a publicat împreună cu Fabrice d’Almeida, Jean-Luc Domenach, Bernard Droz și alți autori francezi, un studiu despre criza financiară din 2008 (Crise, chaos et fin du monde. Des Mayas au krach de 2008. Tempus, 2009), fiind convins că, după criza teroristă din 2001, criza financiară din 2008, criza medicală din 2019 actuala pandemie va avea consecințe sistemice. Problemele cu care se confruntă lumea nu pot fi enumerate pe degetele de la două mâni. De la total-capitalismul chinezesc, la încălzirea globală sau ciberglobalizarea, complotismul, populismul, democraturile din Rusia sau Turcia, încălcarea drepturilor omului, atomizarea vieții private, pretutindeni sunt sechelele diverselor crize rămase nerezolvate.
Evident că Baverez e îngrijorat mai ales de indicatorii din Franța, care arată scăderea economiei din Hexagon cu 8,3 % în 2020, creșterea șomajului și mai ales, comparativ cu Germania, care pare să fie prinsă de febra creșterii, creșterea îndatorării și a deficitelor. Însă chiar această preocupare este un indicator al schimbărilor aduse de pandemiei, care a acutizat protecționismul național. Nu numai ușile caselor noastre au fost închise, dar tot mai multe țări își „închid” resursele și se izolează economic.
O altă consecință evidentă este revoluția numerică (sau digitală). Deși conspiraționiștii se tem că Bill Gates voia să ne bage microcipuri în vaccinuri, nu e nevoie de acest lucru pentru că deja suntem microcipați cu ajutorul telefoanelor mobile și al altor aparate care transmit informații despre noi în fiecare secundă.
Pandemia, însă, a scos la suprafață și marile contradicții ale umanității contemporane. Răspândirea rapidă a virusului a fost posibilă și datorită modului de viață în lumea de azi, unde în 2020, cel puțin 2,59 miliarde de oameni trăiesc în mari metropole, adică o treime din populația globală. Sunt 34 de megalopolisuri care au depășit 10 milioane de locuitori, iar 51 de conglomerări urbane au populații cuprinse între 5 și 10 milioane. În vreme ce marii bogătani ai marilor orașe au fugit la casele lor de vacanță, scenele oribile din spitalele Mumbai copleșite de bolnavii de COVID-19 care au reprezentat 20% din cazurile din India, arată sciziunile acestei lumi.
Eu nu sunt la fel de optimist ca Baverez, care crede că totul trebuie reconstruit! Nu știu dacă Occidentul are șansa de a se reinventat prin reconectarea cu rațiunea și cu libertatea, de a reveni la prosperitate și succes. Cine va reconstrui democrația, capitalismul și ordinea internațională care sunt dezaxate? Cum vom ieși din cercul vicios al exploatării care duce la distrugerea planetei? Cine va rezolva inegalitățile mondiale și sărăcia de la nivel global? 
Încrederea lui Baverez în „statul antreprenorial” este la fel de nesustenabilă ca și încrederea că sistemul democratic va fi „vindecat” așa cum ne-am vaccinat datorită inovațiilor produse de tehnologiile cu ARN mesager. Apariția unei forme de „cetățenie activă” ajutată de noile platforme digitale este la fel de iluzorie ca și speranța autorului că va fi creată o „nouă Europă”, o Uniune mai integratoare și mai „incluzivă”.

Repercusiunile pandemiei COVID-19 vor fi vizibile doar pe termen lung. Trăim într-o lume în care s-au adâncit inegalitățile, sute de milioane de copii sunt sub-școlarizați și chiar analfabeți, foametea mondială este la distanță de o recoltă pierdută, iar militarismul, populismul și autoritarismul devin tot mai tentante. Instituțiile păcii globale, cum este ONU, au devenit irelevante și sistemul politic construit după Al doilea război mondial se află în pragul dezastrului. 
Ar trebui să învățăm ceva din istorie, deși niciodată nu o facem. Dacă ne întoarcem în timp, Atena lui Pericle era cea mai avansată societate a Antichității, prima democrație participativă din istorie, epicentru al filosofiei și culturii. În al doilea an al războiului din Peloponesiac, Atena a fost lovită de o epidemie cumplită care a schimbat soarta democrației și a transformat destinul întregii umanități. Confruntat cu Spartan, în anul 430 î.e.n. Pericle a decis să facă un „lockdown”, a închis orașul în interiorul zidurilor sale puternice. Timp de cinci ani ciuma a devastat Atena, conform unor estimări între 25 și 35 la sută din populație a murit. Când totul s-a încheiat atenienii au plătit costurile politice ale pandemiei, iar Pericle însuși a murit după ce și-a pierdut ambii fii, pe Xanthippus și pe Paralus. Atena a fost învisă de militarismul spartan, iar democrația a fost înlocuită de dictatură. Poate că asta ne așteaptă și pe noi?!

Maimuțele, războiul și sexul

Primatologul Frans de Waal este autorul unor studii marcante despre relația dintre comportamentul maimuțelor și cel al oamenilor. Multe dintre cărțile sale au influențat diverse domenii, de la științele politice (unde Politicile cimpanzeilor din 1982 sau Pace printre primate din 1990, au exercitat o influență majoră), dar și în cele de etică, filosofie sau religie (Bonobul și ateul, Primate și filosofi sau Epoca empatiei) ori Eu, maimuțoiul (în engleză Our Inner ape), care discută pe larg diversele dimensiuni umane ale primatelor. 

Cea mai recentă carte a lui de Waal, intitulată simplu „Diferit” (Different: Gender Through the Eyes of a Primatologist, W. W. Norton, 2022) pătrunde într-o zonă în care discuțiile din societatea contemporană sunt la fel de tensionate ca și relațiile dintre cimpanzeii flămânzi. Aceasta și pentru că dezbaterile despre diferențele dintre sex sunt afectate de războaiele „de gen”. Asistăm tot mai des la milițienizarea sexului și a sexualității, produsă prin intervenția unor instituții asupra identității noastre de gen. Faptul că există comportamente „neconforme” sexual inclusiv la primate ar trebui să ne facă să avem o înțelegere mai fluidă asupra relațiilor dintre sexualitate și identitate de gen, ambele jucând un rol major formarea noastră de sute de milioane de ani.

Acesta este și scopul cărții, care încearcă să submineze mai multe idei preconcepute, unele atât de adânc înrădăcinate în mințile noastre încât sunt imposibil de schimbat. Pe de o parte, dacă ne uităm la comportamentul cimpanzeilor și al bonobilor, vedem că înțelegerea noastră tradițională despre masculinitate și feminitate este extrem de îngustă. Pe de altă parte, așa cum demonstrează de Waal, diferențele de gen există pe mai multe dimensiuni și paliere. În fond suntem o specie care se reproduce sexual, ceea ce este în mod fundamental parte din ființa umană, iar pentru a ne reproduce trebuie să existe cel puțin un partener de sex masculin și unul de sex feminin. Desigur, sexualitatea devine apoi o parte integrantă a societății din care facem parte. Unele prejudecăți, cum ar fi cele despre „egalitarismul” feminin sau despre faptul că femeile ar fi mai puțin promiscue sexual decât bărbații, pot fi ușor demontate studiind societățile primatelor. Profesorul olandez, care predă acum la Emory University, prezintă mai multe cazuri atipice, care demonstrează complexitatea vieții sexuale a rudelor noastre apropiate. Femele și masculii bonobo se masturbează solitar sau reciproc, la bonobo sexul homosexual este larg răspândit, iar la cimpanzei există nenumărate cazuri de oportunism sexual, în care favorurile sunt oferite în schimbul accesului a resursele de hrană. Nici la oameni lucrurile nu stau altfel. Ca și bonobii, care sunt dispuși să facă sex multiplu și trăiesc în comunități pansexuale, marea majoritate a comunităților ancestrale din jungla amazoniană acceptă așa-numita „paternitate partajată”. În tribul Barí din Venezuela o mamă are mai mulți parteneri sexuali și toți sunt „tații” copilului care se naște din aceste relații. Deși mulți bărbați nu vor să afle acest lucru, testele anonime făcute în mai multe maternități occidentale arată că unul din cinci nou-născuți nu sunt făcuți de tații lor „oficiali”.

Unul dintre exemplele cele mai relevante oferite către cercetătorul olandez este dat de „Donna”, o femelă de cimpanzeu care era „femeie” doar din punct de vedere biologic, însă era „mascul” prin comportament și care s-ar fi calificat cu ușurință în categoria contemporană de persoană „non-conformă sexual”. Donna, spre deosebire de alte femele de cimpanzeu, își petrecea timpul cu masculii și avea reacții fizice similare cu aceștia.

Evident că nu putem să ignorăm diferențele de sex între oameni, însă multe dintre trăsăturile sexuale nici măcar nu sunt specifice omului. O diferență evidentă este aceea că, în cazul tuturor mamiferele, de la șoricei până la elefanți, există trăsături fizice precum clitorisul sau penis. Dimorfismul sexual (diferențele dintre masculi și femele) sunt și ele larg răspândite. Chiar și bolile umane sunt diferențiate în funcție de sex și nu ne referim aici doar la cele determinate biologic, cum este cancerul de prostată la bărbați. Femeile sunt mai predispuse să facă boli autoimune (ca scleroza multiplă sau lupus), iar bărbați tind să facă boli cardiovasculare și cele din spectrul autist. Statisticile arată clar că la adulți femeile au un număr mai mare de cazuri de depresie și Alzheimer, iar bărbații suferă preponderent de schizofrenie și Parkinson (dar și cancer colorectal).

Acest lucru nu înseamnă că identitatea noastră este determinată sexual și aici intervin factorii culturali, care țin de gen și nu de sexualitate, pentru că rolurile sociale și comportamentele de gen nu sunt doar manifestări ale sexului biologic. Lucrurile sunt fluide în această zonă pentru că, spre deosebire de sexul biologic, genul indivizilor nu mai este „masculin” sau „feminin”. Primatologul olandez, care urmărește de decenii comportamentul sexual al maimuțelor,  observă că și acestea, aidoma tinerilor din societățile umane, învață identitatea de gen de la adulți și din comunitatea din care fac parte. 
Sunt și câteva diferențe majore, pe care biologia evoluționistă încearcă să le rezolve în continuare și care ne diferențiază de lumea naturală. De exemplu suntem singurele primate care au fețele cu buze extrofiate, adică buzele noastre sunt întoarse invers, către exterior. De ce e omul singura maimuță cu buzele pe dos? Poate pentru că acest lucru le face să contrasteze cu pielea din jur și ne face mai atrăgători. O altă diferență este aceea că avem nasuri expandate către exterior, deși celelalte primate nu au o astfel de excrescență inutilă care nu ne ajută în mod direct. De altfel e relevant și că femeile umane sunt singurele primate care au sânii proeminenți în mod permanent, chiar și atunci când nu alăptează (cu ajutorul siliconului sânii rămân expuși și mai mult timp). Suntem singurele maimuțe fără păr excesiv (cu unele excepții), avem capurile și ochii mari, chiar și adulți fiind semănăm mai mult cu niște cimpanzei aflați în stadiul infantil. Această trăsătură, numită de către Stephen Jay Gould neotenie, este unul dintre mecanismele fundamentale ale evoluției omului, care îl diferențiază pe homo sapiens de celelalte primate. Ne maturizăm mai târziu și mai încet, rămânând parcă la un stadiu de dezvoltare incompletă.

Acest lucru arată că, în urmă cu aproximativ 6 milioane de ani, evoluția celor trei grupuri de hominizi - cimpanzeii, bonobii și oamenii - au urmat trasee diferite. Cu toate aceste diferențe,  există și un bagajul evoluționar comun, care este prezent chiar și în societățile industrializate moderne. Semănăm foarte mult cu rudele noastre rămase în lumea naturală și câteva dintre trăsăturile universal valabile pentru toate primatele sunt derivate din sexualitate. Masculinii tuturor celor trei grupuri sunt dominanți fizic și sunt orientați spre relații ierarhice și statut social, în timp ce femelele sunt orientate spre îngrijirea descendenților și au o predispoziție naturală pentru ocrotire. Chiar și în ceea ce privește violența suntem asemănători cu rudele noastre, avem același număr de cazuri omicidale ca și crimele comise de rudele noastre hominide. Și noi și primatele folosim multiple informații extrinseci pentru a afișa identitatea sexuală. Dacă cimpanzeii au genitalele umflat și oamenii își aranjează exteriorul astfel încât să atragă parteneri. 

Cum ziceam, multe dintre aceste diferențe arhetipale sexuale sunt prezente la majoritatea mamiferelor, de la șobolani la elefanți și chiar balene. Ce ne distinge atunci din punct de vedere sexual? Una dintre teoriile clasice, enunțată în 1948 de către botanistul englez Angus Bateman, se numea chiar „Principiul lui Bateman”. În urma unor experimente pe drosofile, Bateman a enunțat o formulă care explică modul cum are loc selecția sexuală - ea e ușor de înțeles din expresia: „sperma e ieftină, ovulele sunt prețioase”. Azi teoria selecției sexuale este contestată așa cum sunt contestate și teoriile despre comportamentul sexual al oamenilor primitivi, care au fost bazate mai ales pe studiile făcute pe cimpanzei, ceea ce a dus la prejudecata despre „maimuța violentă și ucigașă”. 

Tema centrală a tuturor studiilor lui de Waal, care urmărește prin comparații sugestive dinamica dintre oameni și cele două specii apropiate de noi, cimpanzeii și bonobii, este aceea a naturii duale a condiției umane. Deși nu suntem rude directe ale acestor primate, ci ai unor protohominizi care au trăit în urmă cu câteva 6 milioane de ani, avem 98% din materialul  genetic în comun cu cimpanzeii și bonobii. În plus asemănarea dintre noi și ei este mai mare decât cea dintre gorile și cimpanzei și în mod evident nu facem parte din aceeași familie cu babuinii sau alte maimuțe cu coadă.

De ce e important faptul că suntem aidoma cimpanzeilor și bonobilor, despre care mult timp s-a crezut că sunt aceeași specie, chiar doctorul Nicolaas Tulp, devenit celebru prin pictura lui Rembrandt, a făcut în 1641 o primă descriere anatomo-patologică a unui cadavru de bonobo despre care credea că e cimpanzeu. De Waal, care a studiat în ambele specii și a scris un studiu aprofundat intitulat Bonobo: Maimuța uitată (The Forgotten Ape), face trimitere la un episod produs într-un circ francez, care avea un singur mascul bonobo pe nume Congo, care s-a împerecheat fără probleme cu femelele de cimpanzeu. În mod ciudat, descendenții săi erau predispuși spre mersul biped și aveau un comportament mult mai pașnic decât ceilalți. Deși bonobo seamănă foarte mult cu cimpanzeii, comportamentul lor este extrem de diferit, iar de Waal susține că existența acestei specii ne indică mai multe lucruri ascunse despre evoluția speciei umane/

E posibil ca această dualitate ce pare specială la oameni, mereu prinși între pornirile pozitive și cele negative, să fie profund legată de faptul că suntem un hibrid între două specii, fapt ce poate fi conectat cu evoluția noastră biologică și care se manifestă și în zona sexualității și a identității de gen. Avem simultan libertatea sexuală a bonobilor, dar și abilitățile sociale ale cimpanzeilor. Ca și cimpanzeiii, care sunt ucigași și avizi de putere, suntem o specie violentă, dar, ca și bonobii, care sunt „hipioții lumii naturale”, care fac mereu dragoste atunci când apar conflicte, avem dorința de a face sex „gratuit și pașnic”. 
Nu este exclus să fim o specie de „maimuțe bipolare”. Pe de o parte am moștenit ambițiile politice înscrise în codul comportamental al cimpanzeilor, ceea ce Nietzsche numea „voința de putere”, dar și capacitatea de împăcare și solidaritate sexuală a bonobilor. Cimpanzeii sunt geloși, posesivi, resentimentari și sunt organizați ierarhic, având trasee politice similare cu cele ale oamenilor. Societatea bonobo pare condusă de sloganul „Fă dragoste, nu război”. Aceste două opțiuni pot fi descrise prin cele două tipuri de personalități identificate de psihologi: HE (Hierarchy-Enhancing) și HA (Hierarchy-Attenuating). Primul tip, al amplificării ierarhiei, preferă ordinea și măsurile autoritare. Al doilea preferă reducerea ierarhiei și un mod de interacțiune pașnic, iar oamenii au această dublă înclinație către cei doi „H”.

Poate că dacă oamenii de știință i-ar fi cunoscut pe bonobo mai devreme, în locul mitului maimuțelor ucigașe și însetate de sânge, care a dominat gândirea despre evoluție timp de decenii am fi putut vedea influența unor grupuri care cultivă relațiile sexuale, egalitatea dintre masculi și femele. Poate că în loc de război, vânătoare sau alte tehnologii ale agresivității masculine am fi putut cultiva comportamentele specifice părții de bonobo din om, pentru că bonobo trăiesc în societăți „matrifocale”, nu neapărat matriarhale, în sensul că femelele au un rol important în procesele decizionale.

Tindem să uităm și că suntem de fapt descendenții unor strămoși vegetarieni. Chiar și cele mai mari primate de pe lume, care sunt gorilele, au o dietă mai ales vegetariană, hrănindu-se cu tuberculi, lăstari și fructe, chiar dacă uneori mai mănâncă și larve de termite. Dacă cea mai puternică maimuță de pe Pământ este ierbivoră, ce s-a întâmplat în procesul evoluționar astfel încât strămoșii noștri au devenit carnivori și, mai rău, spre deosebire de alte animale de pradă care nu-și atacă aproape niciodată semenii pentru hrană, ne-am mâncat între noi.

Cartea începe chiar cu o poveste tristă, în care de Waal rememorează momentul asasinării cimpanzeului său preferat, Luit, de către o alianță compusă din alți doi cimpanzei. Aici corelația cu „ideologia tradițională a masculinității”, conform definiției Asociației Americane de Psihologie, care este direct legată de o ideologie masculină orientată spre evitarea slăbiciunii, a spiritului aventură, cultivarea riscului și a violenței. Autorul nu reînvie dezbaterea despre „masculinitatea toxică”, dar arată că o parte din comportamentele tipic masculine sunt doar manifestări ale unei anumite maimuțe din noi. Sunt și alte specii care practică violența și chiar infanticidul, iar acest lucru se datorează mai ales faptului că un mascul preia puterea în grup. Însă toate marile primate au vieți emoționale complexe, știu ce e empatia și altruismul, înțeleg noțiuni precum corectitudinea, despre care de Waal susține că ar constitui fundamentul moralității umane. Nici generozitatea și sacrificiul nu sunt specifice oamenilor, autorul prezintă mai multe cazuri, inclusiv cel al celebrului labrador numit Jet, care și-a sacrificat propria viață pentru a salva viața unui băiețel. Compasiunea și empatia nu sunt prezente doar la maimuțe, șoarecii de laborator aleg să nu se hrănească dacă aceasta înseamnă inducerea durerii la semenii lor. Cu toate acestea unii oameni își folosesc mai mult dimensiunea de cimpanzei, renunțând cu bună știință la partea lor de bonobi, aleg violența și crima în locul altruismului și a generozității.

Aceste discuții și comparații între cimpanzei, bonobi și oameni pot fi extinse în multe domenii, nu doar redusă la opțiunea între cooperare și pace, ci și la relația dintre democrație și autoritarism. De Waal de fapt problematizează adeseori fenomene aflate în afara primatologiei cum sunt chestiuni ideologice (nazism, comunism, capitalism).

Concluzia implicită a acestei cărți este aceea că cele două componente ale identității (genul și sexul), ori identitatea de gen și identitatea sexuală, nu pot fi separate și sunt mereu inter-conectate, ca și cele două tendințe primitive ale lui homo sapiens, acest hibrid între două specii de maimuțe care adeseori pare că nu știe ce să aleagă. 

Marea îmbătrânire

În ultima sută de ani durata medie de viață a europenilor a crescut cu 30 de ani, iar la nivel mondial, conform datelor OMS, în următoarele decenii (până în 2050) numărul persoanelor de peste 60 de ani se va dubla. Azi în Japonia durata de viață a femeilor a atins deja 88,8 ani, mult peste cea a femeilor din țările subdezvoltate, unde este estimată la 64,5 ani. Aceste fenomene demografice legate de procesele îmbătrânirii vor aduce câteva modificări profunde în societățile umane, pe care unii futurologi contemporani încearcă să le anticipeze. 

Nici nu e greu să vedem că, în condițiile în care unul din cinci europeni are azi 65 de ani și peste, adică 20.6 % din populație, asistăm la „Marea îmbătrânire” (după titlul cărții lui Maxime Sbaihi, Le grand vieillissement. Éditions de l’Observatoire, 2022) a continentului numit uneori Bătrânul continent, care tinde să devină bătrân la propriu. Se estimează că ponderea persoanelor cu vârste de peste 80 de ani va ajunge la 14.6% din nivelul populației totale a UE, ceea ce înseamnă o creștere de două ori și jumătate față de 2020 (acum e 5,9 %).
Longevitatea cetățenilor afectează deja puternic unele țări dezvoltate, exemplul notoriu fiind Japonia, care a devenit o țară „super-îmbătrânită”. Azi 28,7% dintre japonezi au peste 65 de ani, iar futurologii spun că vom asista și în alte părți la o scădere demografică radicală ca și în Japonia, unde e așteptată o reducere masivă a populației de la 127 de milioane în 2015 la 88 de milioane în 2065. Efectul ultime este acela că, în 2060, în Japonia va exista aproape o persoană în vârstă pentru fiecare persoană tânără care muncește. Dacă privim în termeni comparativi putem înțelege diferențele - dacă în Japonia sunt azi 2,1 persoane active pentru fiecare pensionar, în India sunt 12,7, iar în Vietnam 9,3!

Fenomenul e numit uneori și „papy-boom”, pentru că este efectul secundar al „baby-boom”-ului de după Al Doilea Război Mondial, când natalitatea a crescut rapid. Această generație reprezintă în Franța 40% din forța de muncă din serviciul public și pe măsură ce acești oameni se vor pensiona masiv, companiile și societatea vor afectate profund. Unele guverne, cum este cel al Germaniei, au crescut deja vârsta de pensionare pentru această generație a papy-boom-erilor (după titlul cărții lui Robert Rochefort, Vive le papy-boom, Odile Jacob, 2004). În 2017 în Europa 65% din populație era în zona activă (15-64 ani), iar în 2060 oamenii peste 65 de ani vor reprezenta 29,2%. Un alt fenomen este numărul mare de femei în vârstă, deja în Europa în 2019 erau de două ori
mai multe femei bătrâne (peste 85 de ani) decât bărbați. Dezechilibrele cele mai mare sunt în statele baltice, unde există două femei în vârstă de 65 de ani sau mai mult pentru fiecare bărbat de aceeași vârstă (ca în Letonia) (mai multe date aici: https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=Ageing_Europe_-_statistics_on_population_developments)
Futurologul Bradley Schurman, care a înființat o organizație specializată în studierea acestor fenomene și care a publicat recent cartea intitulată „The Super Age: Decoding Our Demographic Destiny” (Harper Business, 2022) avertizează că trebuie să ne pregătim pentru intrarea într-o nouă eră a omenirii, numită „Super vârsta”. Pentru că în viitorul apropiat majoritatea țărilor din lumea dezvoltată vor avea cel puțin douăzeci la sută din populație compusă din oameni peste 65 de ani, aceste schimbări demografice vor produce transformări profunde ale societății, ale modului de interacțiune și de organizare.
Vedem deja cum companiile își regândesc strategiile de marketing, orientându-se spre consumatorii în vârstă, iar programele de televiziune și filmele sunt orientate tot mai mult spre acest grup demografic. Schurman susține că țări precum Italia, Japonia sau Germania au ajuns deja în epoca „Super Vârstei”, zeci de țări occidentale îndreptându-se în aceeași direcție.

Problema aceasta nu vizează doar Europa occidentală, pentru că populațiile care îmbătrânesc cel mai rapid sunt din regiuni situate în principal în estul Europei (țările baltice, Polonia, Slovacia, România și Bulgaria). Deși românii au o durată de viață mai redusă decât europenii, diagnozele realizate de Eurostat în cadrul clasificărilor NUTS (Nomenclature of territorial units for statistics) indică faptul că și România se află într-un proces accelerat de îmbătrânire. În 2050 bătrânii vor reprezenta 29,9% din populația țării noastre. Raportul UE (https://ec.europa.eu/info/sites/default/files/economy-finance/ip148_en.pdf) arată că schimbarea raportului dintre bătrâni și tineri va duce la o tot mai mare dependență a acestora, de la de la 34% în 2019, la 59% în 2070 pentru întreaga Uniune, iar țări ca România, Slovacia, Polonia, Croația, Lituania și Letonia vor fi printre cele mai afectate.

Dacia și elucubrațiile unui prinț maghiar calvin

Recent, în timpul ceremoniei de dezvelire a unei statui a principelui Gabriel Bethlen (Bethlen Gábor) de la Alba Iulia, un senator PSD a provocat un scandal media punând în dreptul acestui monument un portret al lui Avram Iancu. Gestul vajnicului apărător al tensiunilor maghiaro-române, Călin Matieș, are la fel de multe legături cu realitatea ca și fanteziile lui Bethlen, a cărui personalitate este utilizată astăzi pentru propaganda orbanistă. E adevărat că în Ungaria contemporană există o fundație care poartă numele numele acestui principe și care e finanțată de guvernul Orbán cu scopul declarat al susținerii activităților comunităților locale maghiare din afara granițelor. Această fundație primește de la guvernul maghiar sume fabuloase, conform unor estimări (http://hungarianmoney.eu/) în ultimul deceniu au ajuns la 1,71 miliarde de euro.
Mitul lui Bethlen a fost cultivat în mod sistematic în Ungaria, el fiind unul dintre cei șapte conducători aflați în partea dreaptă a monumentului din piața Eroilor din Budapesta (alături de Huniazi). În 1980, în timpul socialismul lui Kádár, au fost comemorați 400 de ani de la nașterea acestui prinț din Transilvania, poate și pentru că trăsăturile acestuia erau asemănătoare cu cele ale secretarul general al partidului comuniștilor maghiari. Ca și Kádár, care era slugarnic în relația sa cu rușii, Bethlen fusese doar o slugă turcită care plătea tribut anual Înaltei Porți, un vasal al otomanilor care, cu abilitate și diplomație, și-a urmat propria viziune. Tot în timpul socialismului de gulaș a fost realizat și filmul lui Lászlo Vitézy, Un tandru bun rămas Prințului (Érzékeny búcsú a fejedelemtől, 1986), în care un cronicar spaniol pe nume Don Diego ajunge la curtea lui Bethlen aflat pe moarte și în timp ce scrie istoria acestuia descoperă tot felul de calități ale principelui.
Nici istoricii noștri nu s-au lăsat mai prejos mulți urmându-l pe Nicolae Iorga (Ideea Daciei românești) care susținea că principele transilvănean visa să devină „rege al Daciei”, asumându-și chiar titulatura de „rex Daciae” (rex Daciae declaretur), evitând discret faptul că acest lucru se putea întâmpla doar cu acceptul sultanului, al cărui vasal cuminte era (urgere in Porta). Chiar și în timpul socialismului ceaușist Bethlen a fost promovat, dovadă studiul dedicat lui, apărut în seria „Domnitori și voievozi”, publicată de editura Militară a României socialiste, sub semnătura lui Petru Bunta.

Istoricii străini, precum Golo Mann, subliniază mai ales componentele absurde ale visurilor de mărire ale lui Bethlen, care ba dorea să înființeze un imperiu maghiaro-slav, ba un imposibil regat protestanto-ortodox, al Daciei reunite. Toate acestea făceau parte dintr-o serie de proiecte elucubrante ale acestui prinț bătăuș (era numit în epocă „Bellicosus Princeps”), care a făcut tot felul de alianțe, inclusiv cu regele Suediei, Gustav II Adolphus (Adolf) și s-a implicat în războiul de 30 de ani. Apoi eșecul din lungii campanii din Ungaria și Moravia, începând cu 1627, Bethlen se gândea chiar să devină rege al Poloniei.
Deși mulți istorici maghiari de azi îl glorifică drept „restauratorul” Ungariei, pentru că în 1620 a fost ales rege de către nobilii maghiari, care după numai un an l-au obligat să renunțe la titlu și să restituie coroana Sfântului Ștefan, Bethlen nu este principele luminat din materialele de propagandă. E adevărat că timpul domniei sale, în 1623, evreilor li s-a oferit drept de ședere la Cluj, cu promisiunea binefacerilor păcii din „vechea Dacie”, aceștia având dreptul să se stabilească în oraș și să practice liber comerțul și religia, fiind scutiți chiar și de de purtarea însemnelor distinctive. Aceste privilegii au fost extinse în 1627 la Alba Iulia, unele surse spunând chiar că Bethlen avea actori de curte evrei, angajați printre mulții artiști care îl amuzau între două războaie.
El este lăudat și pentru celebra toleranță religioasă transilvăneană, care fusese stabilită prin faimosul edict al Dietei de la Turda, din 1568. Realitatea este că în domnia sa nu a fost chiar așa de „progresistă”. În vremea lui Bethlen a fost distrusă, în 1618, catedrala catolică din Oradea, care apoi a fost a fost reconstruită în 1716 de catolici. Tot el a transformat catedrala catolică din Alba Iulia în biserică reformată, iar catolicii, atunci când au reocupat catedrala, au spart lespedea mormântului său și pe cea a tovarășului său de credință protestantă, Gheorghe Rákóczi.
Când a fost ales principe de către Dieta convocată la Kolozsvár (care pe-atunci nu era Napoca) pe 21 octombrie 1613, el a reafirmat libertatea de religie pentru confesiunile romano-catolice, luterane și calvine. Această „dragoste reciprocă” pe care confesiunile transilvănene trebuiau să și le arate reciproc se refereau la unguri, care era calvini, la sași, care erau preponderent luterani, și la secui, dar nu includea ortodoxia. Bethlen a urmărit în mod sistematic convertirea românilor ortodocși la credința calvină. Dovadă sunt scrisorile sale către patriarhul de la Constantinopol Chiril Lucaris, căruia îi cere chiar binecuvântarea pentru a-i putea converti pe românii ardeleni la calvinism. Patriarhul îi va răspunde în august 1629, cerându-i să înceteze să le mai impună „valahilor” propria sa religie. Din păcate multe dintre scrisorile lui Chiril, păstrate mult timp în biblioteca lui Nicolae Mavrocordat, s-au pierdut. Acest patriarh era în contact cu regele Iacob al Angliei, cel care a permis prima traducere în engleză a Bibliei (celebra King James) și chiar l-a trimis pe ucenicul său, Metrophanes Critopoulos, la Londra. 
Dincolo de încurcatele legături dintre lumea ortodoxă și cea protestantă, avem dovezi clare că Bethlen nu era atât de tolerant precum vor să îl prezinte apologeții săi contemporani. Când în Transilvania s-a răspândit confesiunea trinitariană, care nega divinitatea lui Hristos și care susținea că Sabatul trebuia sărbătorit în loc de ziua de duminică, conform preceptelor din Vechiul Testament, aceasta a fost interzisă. La fel și altă mișcare radicală, numită Gerendism, după János Gerendi, principalul susținător ai anti-trinitarianismului, care era socrul lui Sigismund Rákóczi, fost principe al Transilvaniei între 1607 și 1608 și bunic al altui viitor principe, George Rákóczi. Sabbatarienii și gerendiștii au fost scoși în afara legii și, între 1595 și 1610, practicile au fost interzise de Dieta de la Cluj. De altfel printre cei care au opus rezistență la sabbatarianimului au fost chiar iobagii români din Cârța, care s-au răsculat când au fost puși să lucreze duminica și l-au ucis pe nepotul lui Gerendi. Bethlen a interzis practicarea religiei Sabatului și, în unele cazuri, a permis chiar procese de vrăjitorie.
Deși aristocrații maghiari protestanți, calvini sau luterani, l-au ales „gardian al patriei”, realitatea este că Bethlen a ajuns la putere printr-o cu ajutorul otomanilor. El a fost pus pe tronul Transilvaniei cu firman de Stambul și a intrat în Cluj cu o armată compusă din turci, tătari și români din Muntenia și Moldova. Cu ajutorul Marelui vizir, pașa Nasuh, al cărui favorit era, însoțit de hanul Girej al tătarilor și de trupele muntene conduse de voievodul Radu Mihnea, el însuși turcit convins, Bethlen a înlăturat orice rezistență. O situație șocantă în epocă a fost chiar faptul că în septembrie 1613 Dieta de la Kolozsvár (actualul Cluj) a fost convocată chiar de Skender pașa, care i-a amenințat pe nobilii din Transilvania că, dacă nu se vor prezenta, vor avea de suferit. Martorii din epocă spun că nobilii l-au ales pe Bethlen „de frică, în mod liber”. La îndemnul turcilor Bethlen va încheia cu domnitorii din Muntenia și Moldova, Radu Mihnea respectiv Ștefan Tomșa, acorduri de colaborare, promițându-și să fie „ca frații”.
De aceea contemporanii lui Bethlen i-au făcut un portret prea puțin glorios, el fiind considerat un vasal și un lacheu al turcilor, un ambițios fantezist a cărui imaginație depășea posibilitățile sale real. Dușmanii săi spuneau despre el chiar că era circumcis pe ascuns și musulman clandestin, alții că îi găseau origini tătărești sau îl numeau „barbar din afara Europei”. Sir Thomas Roe, ambasadorul Angliei la Sublima Poartă, îi descria ca pe un fățarnic ale cărui acțiuni erau „disimulări”.
În toate bătăliile, armatele de secui și unguri ale lui Bethlen erau susținute de trupe de turci, de tătari și, adeseori, de vasalii lor moldo-valahi. Chiar tehnicile sale de luptă, atacarea liniilor de aprovizionare cu ajutorul cavaleriei ușoare, erau orientale, numite de adversarii săi occidentali „călăreți sălbatici”.
Brutalitatea lui Bethlen nu era la fel de mare ca și cea a celuilalt principe Gabriel (Báthory), catolicul căruia calvinul i-a luat locul cu mare rapiditate. Nu putem să nu observăm că în mod convenabil, la numai câteva zile după alegerea „liberă” a lui Bethlen, haiducii lui János Ghyczy l-au ucis pe fostul lor principe, al cărui trup a fost aruncat în pârâul Peța din Oradea. Zvonurile spun că Bethlen l-ar fi urât pe Báthory pentru că acesta ar fi violat-o pe prima sa soție, clujeanca Suzana Karolyi. Poate din răzbunare, după ce a ajuns principe el a judecat-o pentru vrăjitorie pe sora lui Báthory, Anna de Somlyói, și i-a confiscat toate averile. Ca o paranteză, Elisabeta Báthory, celebra prințesă-vampir care se scălda în sânge de fecioare, era fiica acestei Anna, dintr-o căsătorie cu vărul ei, un alt George Báthory.
De fapt Batoreștii (Ștefan, Sigismund și Andrei) erau cu precădere catolici și susținători ai habsburgilor, fiind în competiție cu prinții calvini ai Transilvaniei, inițial cu Ștefan Bocskai, prietenul lui Bethlen, apoi cu Sigismund și George Rákóczi.
Nu știm cât era de real de fapt „visul” lui Bethlen de a ajunge domnitor „al Daciei”, dar în august 1620 a devenit „Regele Gábor” al Ungariei, după o campanie militară împotriva habsburgilor, în contextul izbucnirii Războiului de 30 de ani între catolici și protestanți, care a dominat Europa din acea perioadă. În 1618 a avut loc celebra „defenestrare” de la Praga, eveniment care a dus la cumplitul război de trei decenii, când protestanții i-au aruncat de pe fereastra castelului Hradčany pe regenții habsburgi și pe secretarul lor. Bethlen, care era anti-catolic și susținător al Reformei, s-a alăturat trupelor ceho-morave, iar aceste acțiuni i-au adus susținerea nobililor maghiari, astfel fiind ales conducător al Ungariei reunite cu Transilvania. 
Numai că noul vizir, pașa Ali Chelebi, nu mai era favorabil lui Bethlen și nici planurile pașei de la Buda, Şehit Karakaș Mehmed, nu au mai coincis cu interesele principelui. Când beirelbeiul vilayetului de la Buda a atacat și a ocupat cetatea Vác, spre groaza nobililor unguri aceștia au înțeles că „unirea” sub Bethlen însemna și controlul turcesc. Exista și un precedent, pentru că acesta în 1616 cedase turcilor cetatea Lipova. Așa că, atunci când în 1621 nobilii maghiari din Vest au încheiat pacea cu împăratul Ferdinand II, planurile lui Bethlen au fost spulberate.
În 1626 bătrânul Bethlen se căsătorește cu Ecaterina de Bandenburg, fiica electorului Ioan Sigismund de Hohenzollern, căreia îi va lăsa moștenire tronul Transilvaniei, fără să știe că aceasta trecuse în secret la catolicism. Așa că, după ce babalâcul bolnav de hidropizie, de care era tratat de medicul evreu evreu Abraham Sassa adus taman de la Stambul, a murit la Gyulafehérvár (pe atunci Bălgrad) în septembrie 1629, Ecaterina a vrut să cedeze principatul austriecilor, dar a fost înlăturată de către Gheorghe Rákóczi I (zis și Cel Bătrân) în 1630.