Odă României nepieptănate și nespălate

Una dintre cele mai cunoscute fotografii care reprezintă „sufletul românesc”, apărută și pe albumul trupei Phoenix din 1974, intitulat „Mugur de fluier”, îl reprezintă pe un „țăran bătrân”, surprins în Poiana Sibiului. Etnicismul albumului Phoenix este evident, el având un rol în propaganda naționalistă din acea perioadă, formația timișoreană a impus și la noi un stil de rock dezvoltat pe-atunci și în Occident, cu accente folclorice. Spiritul „etno” exista deja și în alte culturi muzicale, în Anglia cântau Jethro Tull, în alte părți erau create trupe de „celtic rock”, iar în Ungaria socialistă cântau Illés sau Metró.
Ceea ce știu foarte puțini este faptul că imaginea aceasta, admirată de nostalgicii României interbelice, de admiratorii unui patrii idilice și fascinante, loc mirific în care conviețuiau fericite pușca și cureaua lată, a fost realizată de un colaborator nazist, fotograful german Kurt Hielscher. Acesta a călătorit prin România între 1931 și 1932, parcurgând 25.000 de kilometri și realizând peste 5.000 de instantanee, 304 dintre acestea fiind publicate într-un album fotografic intitulat simplu „Rumänien”. Albumul îmbrăcat în piele și tipărit pe hârtie de calitate a fost comandat și finanțat de guvernele carliste și fasciste, el fiind dedicat regelui Carol II. Hielscher a mai fost plătit și de Mussolini ca să realizeze un album despre Italia, dar și de alte guverne, în mod special de către naziști. E relevant că în ianuarie 1945 Hielscher ținea prelegeri despre Transilvania taman la Auschwitz.

Cum a ajuns o imagine făcută de un nazist pentru niște fasciști să fie imprimată pe un album Electrecord din România socialistă?
Un indiciu ni-l oferă „Prefața” scrisă de Octavian Goga pentru albumul lui Hielscher. Goga se uită la aceste imagini și vede o Românie bucolică și pitorească, o țară a unui popor întins între „Nistru și Tisa”, cu munții Carpați pe post de coloană vertebrală. În acest ținut fermecător s-ar fi născut (în numai 200 de ani) un nou popor, rezultat din „împerecherea” magică între daci și latini. Acest popor a rezistat apoi trecerilor intempestive ale hunilor, avarilor, pecenegilor, maghiarilor, cumanilor, tătarilor și turcilor, care „au călcat cu toții Dacia sub copitele cailor lor”, lăsând în urmă doar moarte și pustiire, cum zice Goga. Desigur, poetul nu se încurcă cu adevărurile istorice, el crede chiar că Sarmisegetuza a fost întemeiată de regele Burebista, deși nu există nicio dovadă în acest sens, și conectează trecutul (dacii) cu prezentul (țăranii).
Această dimensiune rustică și idilică a României este prezentă în acest volum, care începe cu imagini ce prezintă biserici și mănăstiri exotice, peisaje de tip carte poștală. Numai că treptat, imaginile frumoase fac loc adevăratei Românii pe care nu vrem adeseori să o vedem. În acest album despre România interbelică, care rămâne un document antropologic și cultural important (multe fotografii sunt disponibile aici: https://commons.wikimedia.org/wiki/Category:Photographs_by_Kurt_Hielscher), el fiind recent retipărit de către Centrul pentru Studii Românești din America, afiliat editurii Histria Books cu titlul „Romania: Landscape, Buildings, National Life in the 1930s”, există o Românie mult mai impresionantă și mai adevărată. Această Românie înduioșătoare prin suferința ei transpare și de pe chipul bătrânului sprijinit în botă, pe al cărui chip se citește povara și durerea unei vieți extrem de grele. 
Pentru mine și mai impresionat este un alt portret din această carte, imaginea unei femei din Munții Apuseni, probabil din Sălciua (Hielscher zice Sălcuia), care este prezentată ca centagenară. Pe figura ei se vede adevărata Românie, care este prezentă în toate imaginile lui Hielscher.
Vedem femeile din Drăgoeni care umblă desculțe și care duc la piață produsele pe cap, aidoma femeilor africane. Aproape tot timpul femeile din satele noastre umblau cu furca și fusul în mâini, torcând neîncetat fire de lână ca să facă haine pentru ele și familiile lor. Alte imagini ne arată viața cumplită a gospodinelor care măcinau mălaiul și grâul de mână, cu roți de piatră primitive, să aibă ce mânca. Pretutindeni sunt oameni încălțați cu opinci, alții cu ghete scâlciate și sparte, umblând pe drumuri cu noroaie până în gât, haine soioase și cârpite, bordeie cu acoperișuri de paie, cai și vite costelive și bărci cu pânze cârpite, nomazi flămânzi și sărmani. Țăranii din Maramureș nu poartă clopuri ca frații Petreuș și nici costume apretate ca la „Tezaur folcloric”, ci sunt desculți și cu cușme murdare. Câmpurile sunt arate cu boii, iar orașele arată ca niște iarmaroace decrepite.
Pentru mine aceasta este România care merită sărbătorită, România cu fața ridată, cu mâinile crăpate de muncă, nu scălâmbăielile umflaților ipocriți care s-au cățărat în funcții, nu punerile în scenă și reprezentațiile fățarnice ale defilărilor de patriotisme false.

Un strigoi bântuie creierele românilor sau despre sfânta aberație a creștinismului strămoșesc

Cum s-a transformat o aberație protocronistă într-o sărbătoare națională este rezultatul înlocuirii gândirii blânde, ca să îl parafrazez pe Heidegger, cu „gândirea bolundă”. După ce, în anul 1997, BOR l-a declarat pe sfântul Andrei drept „Ocrotitorul României”, statul român a decretat 30 noiembrie drept „sărbătoare legală” (prin Legea nr. 147 din iulie 2012), promulgată prin decret prezidenţial de către „marinerul” Băsescu, al cărui fief electoral era Constanța, unde se află o celebră peșteră, loc de pelerinaj inventat de către un preot legionar, parohul din Adamclisi, pe nume Constantin Lembrău.

Ideea țăcănită, transformată în sărbătoare publică, este aceea că a existat un creștinism românesc apostolic, că poporul român s-a „născut creștin” și că acest creștinism strămoșesc ar fi continuat neîncetat timp de 2000 de ani. 

Mitul că românii ar fi fost creștinați de către însuși apostolul Andrei, fratele sfântului apostol Petru, este util pentru că susține aberația existenței unui popor „creștin de 2000 de ani”. De fapt, argumentul politic al Bisericii ortodoxe române este acela că, din moment ce apostolul Andrei a fost implicat în creștinarea dacilor, creștinismul românilor este ancestral. Conexiunea cu apostolul Andrei a fost foarte importantă încă din Evul mediu, mai ales datorită consecințelor politice care decurg din faptul că evangheliile confirmă că el a fost primul ucenic, prin urmare fratele său, Petru, pierde o parte din autoritate și primordialitate, implicit reduce primatul papal enunțat de catolicism. 

Bazaconia care afirmă că Andrei i-ar fi creștinat pe strămoșii noștri nu provine din surse directe, ci dintr-o serie de texte târzii, ea fiind fundamentată printr-o informație găsită în „Istoria ecleziastică” a lui Eusebiu din Cezareea. Acest propagandist al lui Constantin cel Mare, care scria prin secolul 4 o istorie a bisericii creștine, pomenește la începutul capitolului III faptul că, atunci când au fost „împărțite” misiunile „de propovăduire” între apostoli, Andrei a „primit” sub oblăduire Sciția. Tertullian, care scrie cu cel puțin un secol înaintea lui Eusebiu, consemnează doar creștinarea la grămadă a tuturor populațiilor din nordul și sudul Dunării, incluzându-i aici pe parți, pe sciți, pe moesi, pe germani și pe daci, fără să ofere alte detalii. 

Însă din textul lui Eusebiu, care confirmă și că au existat unele texte eretice numite chiar „Faptele lui Andrei” care s-au pierdut, nu reiese nimic despre daci. Nu știm nici măcar dacă Andrei a evanghelizat popoarele din Sciția Mică (actuala Dobroge) sau dacă a ajuns în Sciția Mare, ținuturile din jurul Mării Negre, până în Crimeea.

Realitatea este aceea că noi sărbătorim un sfânt al cărui nume real nici măcar nu îl cunoaștem. Habar nu avem cum se numea cu adevărat acest discipol al lui Isus, care fusese inițial membru al sectei lui Ioan Botezătorul. Numele de Andreas (ca și Petrus) erau doar niște  porecle elenizante, nu sunt prenume evreiești. Andreas vine de la „andros”, însemând bărbat, luptător sau, prin extensie, om curajos (Bravul). Cum își spunea acest apostol, care a devenit primul ucenic al lui Isus, probabil că numele lui adevărat era Nadar sau Nader, însemnând făgăduială făcută lui Dumnezeu.

Oricum ar fi fost, cert este că posibila creștinare a românilor de către Andrei este o aberație pentru că românii nici măcar nu au existat în primul secol după Hristos. Știm acest lucru pentru că, atunci când romanii au pătruns în Dacia, strămoșii noștri erau păgâni și nu creștini. Chiar împăratul Traian, pe care îl considerăm un soi de strămoș sacru, a sacrificat un taur înainte de a intra în război, nu s-a închinat la icoane. 

Ideea că proto-românii ar fi fost creștini înainte ca împăratul Constantin cel Mare să decreteze creștinismul ca religie oficială și imperială prin celebrul edict de la Milano, din anul 313, este absurdă. Mai ales că romanii s-au retras din Dacia cu mai bine de patru decenii înainte, în fatidicul an 271. Realitatea este că nu avem nicio dovadă arheologică sau documentară pentru presupunerea că dacii s-ar fi creștinat. Dovezile despre creștinismul din Dacia sunt foarte târzii, cel mai probabil vorbim despre secolul 4 după Hristos.

Pentru a rezolva aceaastă problemă de cronologie istorică, protocroniștii dacomani au inventat o serie de fantasme. Deși nu știm exact când a fost crucificat Andrei, unii autori plasează moartea „primului ucenic” în timpul persecuțiilor lui Domițian (în anul 81 e.n.), apostolul a murit cel mai probabil mai devreme, în jurul anului 67 e.n., în vremea lui Nero, așadar cu cel puțin două decenii înainte de venirea la putere a lui Decebal (circa 87 e.n.). Prin urmare în acea perioadă prin Dacia nu era picior de creștin, doar gândirea bolundă poate face saltul de la informația conform căreia apostolul Andrei a fost „repartizat” la munca de jos, umblând prin Sciția, la concluzia că tot el i-ar fi creștinat pe daci.

Pentru a face această tranziție este nevoie de o serie de erori elementare de logică, de falsuri istorice și de multă gogomănie. Dovezi despre modul cum funcționează această gândire găsim în cartea unui membru al Uniunii Scriitorilor din România, chiar redactor al ziarului Lumina publicat de Patriarhia BOR, Dumitru Manolache. Acesta a publicat în 2000 la editura Anastasia o carte reeditată în 2008 la o editură numită Dacica, despre „Andrei, Apostolul Lupilor”. Aici Manolache susține că prima liturghie din istoria neamului românesc ar fi fost ținută într-o peșteră din Dobrogea, azi loc de pelerinaj, timp în care românii au devenit creștini în urmă cu mai bine de două mii de ani. Fabulațiile creștino-dacice includ informații despre presupuse icoane creștine care s-ar găsi inclusiv pe columna lui Traian, dar mai ales citate din cântece populare unde se spune că Decebal însuși merge să se închine la crucea sfântului Andrei. În plus chiar Tropaeum Traiani, primul monument ridicat de Traian în Dacia după războaiele din 101-102, fiind aproape de renumita pesteră a apostoluluii, ar fi fost un templu creștin.

De aici decurge o altă idee bizară, conform căreia ar fi existat un creștinism al dacilor, premergător chiar mesajului lui Hristos. Dacii nu doar că au fost creștinați rapid, dar erau niște proto-creștini, prin urmare nu a fost nevoie să li se explice principiile acestei noi secte iudaice deoarece existau credințele „zamolxiene”, ce conțineau deja ideea nemuririi sufletului sau monoteismul. Dovezile sunt niște „citate” preluate din „înțelepciunea” unor sihaștri din munții Carpați, care „mărturisesc” cum s-a produs convertirea preoților lui Zalmoxis la credința propovăduită de Andrei. Desigur, faptul că acest evreu din Betsaida nu vorbea nici latină, nici geto-dacă, ci o limbă greacă stâlcită, nu îi împiedică pe creștino-dacomanii noștri să afirme că „Zeul Moș” al presupușilor noștri strămoși era același cu Yehova. Aici sunt incluse tot felul de gogorițe lupi, daci și sfântul care ar fi fost ocrotitorul lupilor, deci apărătorul Daciei protocreştine pentru că daci aveau sărbătoarea „Sântandrei”. Numai că „Gadinetele șchiop” (sau lupul șchiop) nu era sărbătorit pe 30 noiembrie, ci în prima săptămână după începerea Postului Crăciunului. Dacă adăugăm și legendele despre „Lupul Alb” care l-ar fi vegheat pe Andrei în Dacia, animalul mitologic similar cu cel care ar fi păzit Sarmisegetuza, se produc efecte extrem de amuzante. O consecință a acestor conexiuni este aceea că dacii, care erau „lupi”, au fost convertiți la religia „Mielului”, adică învățăturile lui Hristos, ceea ce dă o nouă semnificației zicalei: „să pui lupul păstor la oi”. 

Realitatea este aceea că apostulul plecat din Palestina nu a văzut în viața lui vreo cetate dacică, iar misiunea de evanghelizare (dacă a existat) s-a limitat în cel mai bun caz la cetățile grecești de la malul Pontului Euxin.  Cert este și că Andrei nu a murit în Dacia, ci în Ahaia, în nordul peninsulei Peloponez, condamnat la moarte de un presupus prefect roman numit Egheas (Aegeas), fiind răstignit în Grecia pe o cruce în formă de X.

Nu suntem singurii care vrem să folosim legenda sfântului Andrei, ba chiar alte neamuri au primordialitate istorică pentru că scoțienii, de exemplu, care celebrează și ei data de 30 noiembrie, folosesc însemnele crucii lui Andrei încă din 1286. Și portughezii îl comemorează pe Andrei, fiind o națiune maritimă ei folosesc patronajul acestui apostol care, împreună cu fratele lui pe nume Simon (devenit Petru) era pescar.

Există și o lungă tradiție a traficului cu moaștele lui Andrei, care a început în jurul anului 357, când sfântul Ieronim confirmă că oasele sfântului au fost duse cu forța de la Patras la Constantinopol, unde împăratul Constantin aduna cu toptanul relicve din tot imperiul. Nimeni nu îi pomenește, însă, pe strămoșii noștri, dimpotrivă, legenda sfântului Regulus (în irlandeză Riagal), despre care se spune că a dus cu el adevăratele moaște și regulile sfântului Andrei în insulele britanice, arată că omul a fugit din Patras de frica „bunului” împărat creștin Constantin la sfatul unui înger care i-ar fi apărut în vis. Nu știm sigur ce s-a întâmplat și dacă sfântul Regulus, despre care se zice că era însoțit de o ceată de virgine, a ajuns sau nu cu oasele în Scoția, unde astăzi se găsesc trei degete ale mâinii drepte a sfântului, un os din brațul superior, o rotulă și unul dintre dinți. O mare parte a oaselor sacre au rămas în Bizanț, iar cruciații le-au furat în 1204, după care au ajuns în Italia, la Amalfi. Capul a fost separat de trunchi și dus la Roma, iar în 1964 papa Paul VI a trimis capul sfântului Andrei înapoi la Patras. Și ortodocșii noștri susțin că bucăți din aceste moaște s-ar găsi prin mănăstirile noastre, inclusiv în peștera omonimă din Dobrogea.

Ideea existenței unui creștinism românesc primordial sau ipoteza că a existat o legătură directă între încreștinare și etnogeneza poporului român, despre care preotul și profesorul universitar de teologie Mircea Păcurariu scrie în „Istoria Bisericii Ortodoxe române” că fi fost fenomene simultane, sunt doar aberații nocive.

Hepi seint Endriuz dei!

Necroforii războiului

Conform datelor furnizate de SIPRI (Stockholm International Peace Research Institute), cheltuielile militare globale au ajuns pentru prima oară în istorie la suma fabuloasă de 2,1 triliarde de dolari (https://www.sipri.org/media/newsletter/2022-april), din totalul acestor investiții militare 38% fiind reprezentate doar de cheltuielile SUA, care au investit în  2021 inimaginabila sumă de 801 miliarde de dolari în armată și armament.
Cel mai recent număr al săptămânalului francez L’Express face o analiză a consecințelor războiului din Ucraina, concluzia ziariștilor francezi fiind aceea că, după nouă luni de conflict militar în Europa de Est, marele câștigător sunt Statele Unite 

(https://www.lexpress.fr/actualite/monde/les-etats-unis-grands-gagnants-de-la-guerre-en-ukraine-le-dossier-de-l-express_2183954.html). 

Desigur, orice război este produsul unui vis umed de sânge al exportatorilor de armament, dar din acest conflict se detașează câțiva beneficiari și profitori. Unul dintre marii câștigători ai războiului este compania americană Lockheed Martin, producător al faimoaselor sisteme Himars, dar și al rachetelor Javelin. Conform datelor oficiale, Lockheed Martin a înregistrat vânzări nete de de 67 miliarde de dolari în 2021, iar în 2022 a încasat 18.2 miliarde de dolari doar în trimestrul 4 al anului în curs. În condițiile în care Washingtonul a trimis în Ucraina cel puțin 6.500 de sisteme de rachete antitanc Javelin, fabricate de Lockheed Martin și Raytheon și dacă un singur lansator costă 100.000 de dolari, iar fiecare rachetă este aproximativ 78.000 de dolari, o înmulțire simplă ne arată sumele fabuloase cheltuite doar pe acest tip de armament. La aceste sisteme americane se adaugă alte câteva mii de lansatoare trimise din țări ca Danemarca, Italia, Letonia, Lituania sau Olanda.

Alături de Lockheed Martin sunt Raytheon Technologies, Boeing, Northrop Grumman și General Dynamics, care sunt cei mai mari exportatori de armament ai lumii, împreună aceste 5 firme americane dețin aproape 40% din piața mondială, cu vânzări de 183 miliarde de dolari anual.

E relevant că, din toate comenzile de armament ale administrației Biden, marea majoritate, adică 58%, au mers către una dintre aceste 5 companii. Astfel încasările Boeing au fost evaluate, pentru perioada februarie 2021 - octombrie 2022, la 22.65 miliarde de dolari, General Dynamics a încasat 7,7 miliarde (din care 6 miliarde doar pentru tancurile M-1 care vor fi livrate Poloniei, iar Raytheon a avut afaceri de peste 4,7 miliarde de dolari.

Aceste vânzări uriașe nu includ nu doar armamentele vândute direct către Ucraina, includ și creșterile vertiginoase vânzărilor către toate țările din NATO și nu numai. Efectul malign al războiului ruso-ucrainean a fost faptul că toate cheltuielile militare au început să crească de frica invaziei unor vecini agresivi. Polonia a anunțat recent că își va dubla investițiile de armament în anul următor, ajungând la cheltuieli de 29 miliarde de dolari, o mare parte mergând tot către companiile americane. Estonia a comandat deja 6 sisteme Himars, Belgia a comandat sisteme antirachetă de 380 de milioane dolari, iar Finlanda a anunțat că vrea rachete ghidate de 535 milioane, estimând că va face cheltuieli militare de peste 2.2 miliarde de euro între 2023 și 2026. 

Asistăm în același timp la reînarmarea Germaniei, cancelarul Olaf Scholz a anunțat crearea unui fond special de 100 de miliarde de euro (112 miliarde de dolari) pentru achiziții militare, aceasta cea mai mare creștere a cheltuielilor militare germane de după Al Doilea Război Mondial, care nu pare să îngrijoreze pe nimeni.

Și industriașii francezi o duc bine în timpul războiului, marile companii de armament (Dassault, Safran, Nexter, Thales, MBDA) fac livrări către Ucraina, cele mai cunoscute sunt obuzierele autopropulsate performante Caesar, care trebuiau inițial să fie trimise în Danemarca și care au ajuns pe frontul din Est, armata ucraineană având acum cel puțin 18 unități Caesar.

Companiile britanice sunt și ele pe această listă, BAE Systems de exemplu produce aproape toată muniția pentru armele de calibru mic, cel puțin 400.000 de cartușe fiind trimise în Ucraina, acțiunile companiei crescând în ultimul an cu cel puțin 32%.

Aici trebuie să adăugăm profiturile obținute de Statele Unite și de alte țări ca urmare a crizei hidrocarburilor. Unul dintre domeniile în care profiturile au crescut sunt exporturile de gaze naturale lichefiate (GNL). Reprezentanții SUA numesc aceste exporturi „freedom gas” (gazele libertății), care au crescut cu aproape 11% doar în primele 10 luni ale anului 2022, raportat la aceeași perioadă din 2021, iar în relația cu țările europene ele au crescut cu aproape 150%. În prima jumătate a anului 2022 firmele americane au devenit cei mai mari exportatori de GNL, încasările acestor companii americane s-au dublat față de 2021, când veniturile obținute din GNL erau deja de 13 miliarde de dolari, iar acum au depășit 25 de miliarde de dolari pentru aceeași perioadă. Creșterea prețurilor la gaze naturale i-a făcut foarte bogați pe exportatorii americani, dar și pe producătorii de nave din Coreea de Sud, care sunt la rândul lor cei mai mari armatori, pe șantierele navele coreene (Daewoo, Hyundai) se execută comenzi de peste 9 miliarde de dolari pentru următorii trei ani, mai mult de 78 de nave specializate pentru GNL fiind deja în construcție, adică trei sferturi din tonajul mondial.

Alți câștigători din sângele războiului sunt norvegienii, se estimează că vânzările de hidrocarburi ale statului nordic vor crește de la 27,5 miliarde în 2021, la 110 miliarde de euro în 2022. Fondul suveran al Norvegiei, care administrează veniturile obținute din hidrocarburi, a ajuns la o valoare de aproximativ 1,2 triliarde de euro, adică aproximativ 250.000 de euro pentru fiecare cetățean norvegian. Printre beneficiari sunt și producătorii de cereale din Canada, ale căror exporturi au crescut cu 55% pe fondul blocadei ruse împotriva ucrainenilor

În același timp, după cum arată datele UNICEF (https://www.unicef.org/eca/reports/impact-war-ukraine-and-subsequent-economic-downturn-child-poverty-eastern-europe) efectul războiului asupra oamenilor obișnuiți este devastator. Cel puțin 14 milioane de oameni din regiunea ECA (Europa și Asia Centrală) sunt amenințați de sărăcie, dintre aceștia aproape 4 milioane sunt copii sub 18 ani și aproape trei sferturi sunt copii ruși. Estimările sunt sumbre, 9,2% dintre copiii Rusiei sunt amenințați de sărăcie și 5,2% dintre copiii ucraineni. Nu mai vorbim de faptul că războiul a dus la creșterea prețurilor la toate bunurile de bază (alimente, combustibil), ceea ce a generat scăderea puterii de cumpărare și veniturile celor mai săraci oameni din regiune. Datele Națiunilor Unite arată că 7,6 milioane de ucraineni sunt azi refugiați în toată lumea (2,85 milioane sunt în Rusia), iar alte aproape șapte milioane sunt dislocați în interiorul Ucrainei și cel puțin 12 milioane de oameni au nevoie de asistență financiară ca să supraviețuiască. Doar ca să fie reconstruită Ucraina după acest război absurd vor fi necesare între 350 și 750 de miliarde de dolari, probabil că totalul va fi undeva la 1 triliard de dolari. Cine vor fi principalii furnizori în reconstrucția de după război? Probabil aceleași state și firme care au oferit instrumentele distrugerii.

O rugăciune împreună cu Leonard Cohen, Marele Preot al Satului Global

Sunt vrăjit de vocea și versurile lui Leonard Cohen. Mă întorc mereu și mereu la cântece ca „Dance Me to the End of Love”, „So Long, Marianne”, „Everybody Knows”, „Happens to the Heart”, „Nevermind”, dar mai ales „Hallelujah”.
Așa cum arată un documentar recent, intitulat chiar „Aleluia” (Hallelujah: Leonard Cohen, A Journey, A Song), regizat de Dan Geller și Dayna Goldfine, acest cântec a avut un destin ciudat, aidoma lui vieții autorului său. Când a fost lansat prima oară, pe albumul  „Various Positions” din 1984, cântecul a rămas relativ ignorat. Cum a devenit o piesă relativ simplă, un cântec obscur al unui artist canadian mai degrabă ciudat și marginal, unul dintre cele mai cunoscute cântece ale lumii contemporane seamănă cu destinul acestui artist extraordinar. Astăzi „Aleluia” înregistrează milioane de copii vândute în toată lumea, fiind interpretat de peste 200 de artiști în diverse limbi. Preluată de John Cale sau Jeff Buckley (pe albumul Grace, în 1994), cântată de Bob Dylan ori Bono (în 1995), pusă pe diverse coloane sonore din filme ca „Shrek” sau, mai recent, „Justice League”, melodia are multiple versiuni și nenumărate variante.

Documentarul pornește de la una dintre cele mai frumoase piese din istoria muzicii populare și încearcă să înțeleagă biografia acestui regretat cântăreț. Regizorii, care de la cartea publicată în 2012 de  Alan Light (The Holy or the Broken: Leonard Cohen, Jeff Buckley & the Unlikely Ascent of ‘Hallelujah), folosesc imagini de arhivă și interviuri de epocă pentru a ne conduce în interiorul mecanismelor creative ale lui Cohen. 

De fapt transformarea cântecului „Aleluia” într-un imn laic urmează metamorfozele prin care a trecut artistul însuși. Folosind piesa ca un pretext, filmul ne duce în mintea și sufletul unui om care nu a fost doar un „cantautor”, ci un poet în adevăratul sens al cuvântului. Puțină lume știe că Leonard Cohen nici măcar nu a cântat până la 32 de ani, cariera lui a început în lumea literară, nu și-a propus niciodată să devină o mare vedetă a culturii „pop”. Primul său volum de poezii (Let Us Compare Mythologies), care a apărut în 1956, a trecut relativ ignorat, ca și al doilea de altfel, intitulat „The Spice-Box of Earth” (1961). Nici cartea cu titlu provocator, „Flori pentru Hitler” (Flowers for Hitler, 1964) nu a avut prea mare succes. În 1963 Cohen a publicat romanul „Jocul preferat” (The Favourite Game), care fusese refuzat de mai multe edituri, dar majoritatea prozelor lui rămân necunoscute. Abia recent poveștile și povestirile sale, intitulate „Un balet al leproșilor”  (A Ballet of Lepers: A Novel and Stories) au fost publicate cu succes, cele mai multe fiind rămase în manuscris încă din 1956.

Cariera muzicală a lui Cohen a început ca urmare a succesului neașteptat al unei piese intitulată „Suzanne”, care a fost inițial o poezie. Cântată de către Judy Collins în 1966, Suzanne i-a adus o oarecare notorietate compozitorului, care a fost încurajat să cânte el însuși. Deși Leonard nu știa prea bine să cânte la chitară, nu știa nici măcar să citească o partitură muzicală, sufletul poeziilor sale avea o muzicalitate aparte. În 1967 Cohen semnează un prim contract cu Columbia Records și înregistrează albumul „Songs of Leonard Cohen”, care a trecut mai degrabă neobservat. Stilul personal și creativ al lui Cohen părea bizar, atitudinea lui modestă și vocea spartă, îngroșată de fumatul excesiv, aerul său mistic sau preocuparea pentru mistică îl făceau atipic.

Documentarul nu insistă foarte mult pe biografia cântărețului canadian cu origini evreiești, dar pasiunea pentru literatură a lui Leonard era „moștenită” din familie. „Masha”  (Marsha Klonitsky) mama lui Leonard, era fiica unui rabin talmudic pe nume Solomon Klonitsky-Kline, supranumit „Sar Ha Dikduki", adică Prințul Gramaticii, el fiind autorul unora dintre cele mai frumoase interpretări ale textelor biblice. Autorul a crescut în această cultură, stând printre cantorii din sinagogă. La un moment dat asistăm la un interviu cu interpretul, care pune problema „evreității” sale (și a multor artiști). Într-un mod aparent ironic el spune că intenționa să-și schimbe numele în „September” (septembrie fiind luna introspecției în tradiția talmudică), dar mai important este că a fi „kohen” înseamnă mai mult decât un nume. Adeseori în familie tânărului Leonard i se spunea că era descendentul lui Aaron, marele preot al Templului, așa că el însuși a devenit un fel de Mare Preot și Marele Vindecător al oamenilor care trăiesc în satul global rămas fără suflet. Influența clară a textelor biblice, simbolurile mistice și chiar kabbalistice, dimensiunea contemplativ-meditativă a versurilor, preocupări spirituale ce se întemeiază pe întrebări despre viață și moarte, despre relații între bărbați și femei sunt esența operei lui Cohen.

Toate sunt prezente în acest cântec, produs de John Lissauer și interpretat de Leonard Cohen în 1984, care a fost inițial respins de casa de discuri Columbia. În logica mecanismelor culturii populare și, în mod tragic, doar după moartea lui Cohen ea a intrat topurile internaționale. Numai că acest cântec nu este doar o piesă muzicală. Autorul spune că a scris timp de 7 ani la această poezie, ea având în forma scrisă, peste 180 de versuri, care au fost apoi reduse la patru strofe și un refren. De altfel Cohen are zeci de caiete cu versuri, fiecare dintre acestea conținând sute de poeme. În film, întrebat cum a scris această piesă, artistul descrie cum, stând întins pe jos dezbrăcat într-o cameră banală de hotel se izbea cu capul de podea, convins că nu va reuși să mai termine acest poem. Iar povestea despre compunerea acestui cântec de jale și de bucurie, conține însăși viața zbuciumată a lui Cohen. 

Pierderea tatălui, pe când avea numai nouă ani, divorțul de prima soție, retragerea în 1994, după turneul de promovare a albumului „The Future”, la mănăstirea zen budistă, unde va sta cinci ani sub îndrumarea lui Kyozan Joshu Sasaki Roshi, toate conturează o traiectorie stranie. Aici intră inclusiv întâlnirea cu Phil Spector, producătorul muzical cu care Leonard va avea o relație complicată în realizarea albumului „Death of a Ladies’ Man”, când Spector l-a amenințat cu pistolul (de altfel a vrut să îl împuște și pe Lennon), dar și povestea tristă de la finalul vieții artistului, când avea 71 de ani, managerul Kelley Lynch, care a devenit asistenta sa personală, i-a furat toate economiile (peste 9,5 milioane de dolari) și, în același timp, a vândut drepturile tuturor pieselor sale. Când se întoarce pe scenă la bătrânețe, această reîntoarcere forțată îi va oferi șansa rescrierii celui de-al treilea act al vieții sale. Leonard a plecat dintre noi în 2016 la numai câteva zile după lansarea celui de-al paisprezecelea album intitulat „You Want it Darker”.

Cred că povestea vieții sale este povestea tuturor vieților noastre. După cum spune autorul la finalul documentarului, într-o lume care pare de nepătruns și de neînțeles, tot ce putem să facem este fie să strângem pumnii, fie să strigăm „Aleluia”. Cohen le-a făcut pe amândouă.

Aici piesa în varianta originală:

Patria precariatului intelectual

Nu mai e o surpriză pentru nimeni când un alt ministru din Guvernul României este prins cu mâța-n sac. Recent îngerul păzitor al apărării naționale, concetățeanul Angel Tîlvăr, a recunoscut că „l-a rugat” pe directorul Muzeului Vrancea să îl ajute cu „tehnoredactarea” lucrării de doctorat, pentru că el „scrie încet”. Din păcate cazul Tîlvăr este simptomatic pentru o serie de fenomene grave care se produc în societatea românească, unde se adâncește de la un an la altul o imensă sărăcire intelectuală. 

România suferă nu doar din pricina unei mari sărăcii din punct de vedere economic, care este catastrofală, dar în ultimele decenii asistăm neputincioși la o pauperizare generalizată a inteligenței. Vedem cum nivelul intelectual și calitatea cognitivă a decidenților de la noi devin tot mai jalnice, relevanța discuțiilor și valoarea a dezbaterilor intelectuale sunt mâhnitoare, iar competențele și abilitățile intelectuale ale membrilor societății noastre par tot mai scăzute. România are drept președinte un fost profesoraș de fizică care abia îngaimă câteva cuvinte, un premier plagiator care vorbește engleza mai prost ca un elev din clasele primare și un Ministru al Apărării care recunoaște că nu știe să scrie, în vreme ce un fost ministru care s-a perindat pe la mai multe ministere a scris o teză în care îl confundă pe Fukuyama cu Fukushima. 

Acesta este precariatul intelectual care a ajuns la vârful și la conducerea societății românești.

Am avansat noțiunea de precariat intelectual la lansarea cărții Albenei Azmanova (Capitalismul pe muchie de cuțit), considerând că în România contemporană asistăm la un imens deficit de inteligență. Azmanova, urmând un concept impus în teoriile politice și economice de către Guy Standing, care a scris în 2011 un articol provocator despre această nouă clasă socială intitulată „precariat”, sugera că „precaritatea” reprezintă un stadiu actual al capitalismului mondial. Nu are rost să mai insist și aici asupra observațiilor pe care le-am făcut la lansare. Mă îndoiesc însă că există posibilitatea transformării din interior a capitalismului (sau a schimbării acestui regim politic într-o manieră pașnică) nu doar pentru că mă situez conceptual mai degrabă în zona înțelegerii esențelor capitalismului în funcție de tehnologiile sale și nu în raport cu presupuse etape filosofice, ci pentru că schimbările pot fi făcute doar de către oameni educați și conștienți, nu de către o masă amorfă de imbecili. Presupoziția că am fi într-un moment al „capitalismului precarității” oferă o serie de sugestii importante. Ideea Azmanovei, aceea că ne aflăm într-o fază nouă a acestei forme de organizare politică și economică care domină omenirea de aproape o jumătate de mileniu, e de extracție psihanalitică. Modul cum funcționează societatea e afectat de starea interioară a membrilor săi. 

Eu consider că și gradul de inteligență afectează structura societăților, nu doar starea psihologică a indivizilor. Este cert că asistăm la o serie de transformări profunde în sistemul mondial capitalist, multe dintre acestea fiind accelerate de criza sanitară produs de Covid. O serie de fenomene care existau și înainte de pandemie au devenit radicale în momentul în coronavirusul a închis societățile „deschise” și a blocat funcționarea normală a unor instituții importante.

Dar aș folosi conceptul de precariat atât într-un context mai larg, cât și într-unul mai specific, pentru că el e extrem de util pentru a înțelege situația în care ne aflăm la nivel mondial, dar și în România. Pe de o parte, dacă ne uităm la ce s-a întâmplat în ultimii doi ani de pandemie, vedem cum s-au închiderea școlilor a adâncit „sărăcia educațională”, pe care eu o numesc precariat intelectual. Nu știm încă efectul profund al acestui interludiu în educația copiilor și tinerilor din toată lumea, dar există indicatori care conformă că sute de milioane de oameni au rămas „în urmă”. OCED (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) estimează că cel puțin 1,5 miliarde de elevi din toată lumea au fost afectați, scăderea performanțelor școlare fiind imposibil de recuperat, mai ales în cazul unor discipline precum matematica sau (aici mai multe: https://www.weforum.org/agenda/2022/11/covid19-education-impact-legacy/). Chiar și înainte de pandemie populațiile cele mai sărace erau afectate de scăderea nivelului de educați, dar aceste fenomene s-au accentuat atât la nivel global, cât și în România.
Și la noi precariatul economic, social și educațional s-a extins. Precariatul de fapt nu e doar un termen la modă în spațiul intelectual occidental, iar precaritatea nu este o „stare” a capitalismului, ci este o realitate cumplită în România, ca și în multe alte țări sărace. 

Dacă ne uităm la datele oferite de statisticile europene vedem cum România  (împreună cu Bulgaria) nu sunt doar cele mai sărace țări europene, pentru că au cel mai mare procent de populație care este în pragul sărăciei, dar sunt țările cu cel mai scăzut nivel al educației la nivel superior. 
Pe de o parte suntem epicentrul precariatului economic european, în condițiile în care 34% din populația României este amenințată de sărăcie. Sunt județe din România în care precariatul este endemic. Datorită mecanismelor neoliberalismului am devenit o țară a sărăciei, iar pericolul sărăcirii, care e aproape la fiecare pas, este și mai mare dacă înțelegem faptul că România a devenit o țară a sărăciei intelectuale. 
Acest precariat intelectual este indicat de datele Eurostat, care arată că România se află pe ultimul loc în Europa la „educația terțiară”, respectiv avem numărul cel mai mic persoane care au absolvit o facultate sau care au primit o diplomă academică ori un certificat de competență profesională superioară.
La noi această nouă clasă socială de „pauperi intelectual”, pe care nu o vedem și nu vorbim despre ea, s-a format în trei decenii de capitalism sălbatic. Dacă facem o rapidă comparație cu situația din mult hulita epocă socialistă, când analfabetismul era aproape eradicat în România, peste 98% dintre locuitorii acestei țări nu doar că știau să scrie și să citească, dar și înțelegeau ceea ce citeau, astăzi vorbim de 42% din elevii români care sunt analfabeți funcțional. Vorbim despre un nivel de precarietate care depășește nivelul sărăciei naționale, sunt oameni care nu știu să citească la nivel elementar, care nu înțeleg ce citesc și care sunt prezenți în societate ca niște pauperi educaționali.
Perpetuarea și chiar cultivarea acestor forme de pauperizare intelectuală, care ar trebui rezolvate prin soluții politice, este datorată în parte structurilor profunde ale capitalismului. De fapt o societate bazată pe exploatare nu are nevoie de oameni care au conștiință de sine, ca să folosesc un termen marxist. Oameni lipsiți de educație sunt victime sigure ale falsei conștiințe, sunt niște oameni unidimensionali - în sensul folosit de Marcuse. Cu astfel de pauperi intelectului devine aproape imposibil să schimbăm societățile umane și este de neconceput să putem genera niște transformări profunde în mecanismele interioare ale capitalismului. Capitalismul „a învins” pentru că a transformat societatea noastră într-o masă amorfă de indivizi precari la minte.
Consider că această precaritate intelectuală este endemică în capitalism, care hrănește și cultivă monștri ai prostiei. Un astfel de precar al intelectului este Jeff Bezos, ai cărui muncitori de la Amazon sunt obligați să urineze în sticle de plastic, iar el își construiește o rachetă în formă de falus și zboară aiurea prin spațiu, cheltuind inutil sute de milioane de dolari. Și Elon Musk este un precar al intelectului, nu numai pentru că dă afară cu brutalitate mii de oameni, ci pentru că face afirmații adeseori grotești, cum a fost răspândirea unor știri false despre Pelosi. Faptul că idioții cu bani conduc lumea nu devine o manifestare a precarității sistemului capitalist, ci e o expresie a precarității inteligenței la nivel global. 
Ieșirea din sărăcia economică nu înseamnă nimic dacă nu ieșim din sărăcia de idei, care în România este mai acută uneori decât lipsa banilor. Nu doar șomajul industrial este primejdios, la fel de periculos este șomajul intelectual, lipsa preocupărilor pentru cărți, lectură, idei, discuții și opinii. 

Iar o societate condusă și compusă din proști este proastă în și prin ea însăși.

Nașterea filmului și gangsterismul industrial

La întrebarea „Cine a inventat cinematograful”, cei mai mulți oameni vor răspunde fără ezitare: „frații Lumière!”. Numai că prea puțin știu că primul film adevărat din istoria omenirii a fost realizat pe 14 octombrie 1888, adică înainte cu șapte ani înainte ca Auguste și Louis Lumière să-și prezinte aparatul cinematografic și cu numai opt luni înainte ca Thomas Edison să anunțe public inventarea kinetografului și a kinetoscopului. Într-o zi de toamnă târzie, francezul Louis Aimé Augustin Le Prince a realizat prima înregistrare a unor imagini în mișcare pe un suport de film. Aici puteți vedea primele imagini în mișcare înregistrate vreodată de un aparat cu adevărat cinematografic, în care apar membri familiei lui Le Prince.

Povestea vieții acestui inventator, căruia i s-a furat titlul de „părinte al cinematografiei”, poate fi parcursă aidoma unui roman polițist, iar istoria inventării artei cinematografice poate fi redată ca un film cu spioni și crime. În parte aceasta este și abordarea din cartea recentă publicată de Paul Fischer (The Man Who Invented Motion Pictures: A True Tale of Obsession, Murder and the Movies), care începe chiar pe data de 16 septembrie 1890, când Louis Le Prince s-a urcat într-un tren ce pleca la Dijon spre Paris, unde îl aștepta soția, dar care nu a mai coborât niciodată din compartiment. 

Evident au apărut multiple teorii ale conspirației, prima care a lansat ideea unei crime pusă la cale de concurenții lui Louis a fost chiar soția lui Le Prince, Elizabeth „Lizzie” Whitley. Pentru că soțul ei se pregătea să facă o prezentare publică a aparatului său cinematografic la New York, unde închiriaseră un apartament, Lizzie a fost convinsă că Thomas Edison a plănuit acest asasinat. De fapt dispariția misterioasă a lui Le Prince nu doar că a împiedicat demonstrația publică, dar a și făcut imposibilă patentarea aparatului său în Statele Unite, deși el era înregistra în Franța. Pentru că Le Prince era urmărit de creditori, care i-au finanțat cercetările în domeniul cinematografic, alții susțin că el s-ar fi sinucis. Jean Mitry, în Histoire du cinéma, avansează ideea că Louis a fost ucis chiar de către fratele său, Albert, care îi datora sume mari de bani dintr-o moștenire. Sunt și alții afirmă că Louis era homosexual și că a dispărut tocmai ca să scape de soție și cei șase copii. Cu toate acestea, la sfârșitul lunii octombrie 1890, la morga din Paris a apărut printre cadavrele nerevendicate o victimă care semăna cu Le Prince, mort prin înecare și ucis în urma unor violențe fizice.

Aici intrăm în zona spionajului industrial și a gangsterismului capitalist. O parte extrem de interesantă a cărții lui Fisher discută dimensiunea competitiv-economică a inventării filmului. Relațiile dintre inventatori și investitori erau extrem de puternice, foarte mulți încercând să capitalizeze noua invenție a imaginilor în mișcare, pe care britanicul Eadweard Muybridge o  demonstrase și o patentase în 1872.

În această competiție mondială pentru patentarea unui aparat cinematografic era implicat și Thomas Alva Edison, care se prezenta ca inventator al telegrafului, al telefonului, al fonografului, al becului și al curentului electric și care avea peste 1000 de patente la activ. Numai că nu era pentru prima oară când Edison a furat patentul altor inventatori și nici prima oară când i-ar fi atacat. Omul care se auto-proclamase „cel mai mare inventator din lume”, era suspect în mod direct în cazul aparatului lui Le Prince care înregistra „fotografii animate”, pentru că invenția lui Edison semăna perfect cu creația francezului dispărut.

De-a lungul timpului, printre victimele lui Edison, s-au numărat și alți inventatori, începând cu Nikola Tesla, care a fost angajatul lui Edison și a cărui invenție, curentul alternativ, a fost demonizată de fostul său patron cu autorul execuțiilor pe scaunul electric. O altă victimă a fost Charles Sumner Tainter, cel care a inventat un dispozitiv de înregistrare audio pe care l-a numit „grafofon” (graphophone), dar pe care Edison l-a acuzat de „piraterie”, dându-l în judecată și defăimându-l în presa vremii.

Invenția remarcabilă a lui Le Prince, care a creat mai întâi un aparat care avea 16 camere fotografice și care produceau 16 fotografii, a fost pasul uriaș către aparatul cinematografic cu o singură lentilă și cu o peliculă de film continuă. Așa cum susține Fisher, lui Le Prince i-a venit ideea aparatului cinematografic chiar la Leeds, care era un oraș specializat în industria textilă, unde mașinile de cusut foloseau un mecanism similar cu cel pe care inventatorul francez l-a adaptat pentru realizarea unei succesiuni de fotograme, mecanismul intermitent al mașinii de cusut, care trage pânza și o oprește pentru fiecare cusătură, era fundamental pentru aparatul cinematografic.
În jurul aparatelor cinematografice se derula un alt mare război comercial, numit uneori „Războiul patentelor”, dus mai ales între Edison și compania American Mutoscope, concurenții săi principali de pe piața filmului din SUA. Mutoscopul a fost creat de un alt fost colaborator al lui Edison, britanicul William K. Dickson, care susținea că angajatorul lui îi furase invențiile. În aceste conflicte a fost prins apoi și fiul lui Le Prince, Adolphe, martor la procesele din SUA. Și acesta, în 1902, a fost găsit mort prin împușcare lângă casa de vacanță a familiei de la New York și nu se știe prea bine dacă s-a sinucis sau a fost asasinat, pentru că nu a existat niciun martor.

Rezultatul a fost că instanțele americane i-au dat patentul lui Edison și, în mai puțin de un deceniu, trustul lui Edison (numit The Motion Picture Patents Company sau MPPC) a preluat controlul asupra întregii industrii cinematografice americane și apoi a absorbit cele mai importante firme franceze, cum era compania Star Films a lui Georges Méliès, dar și Gaumont sau Pathé. Având un contract de exclusivitate cu Eastman Kodak, cel mai important producător de peliculă, „Trustul” a restricționat furnizarea de filme și a instaurat un sistem de control total asupra cinematografiei mondiale. Abia în 1918, după au fost votate primele legi anti-monopol în Statele Unite controlul exercitat de firma Edison s-a încheiat. 

Povestea lui Le Prince a mai fost spusă, de exemplu în 2015 regizorul britanic David Nicholas Wilkinson, născut la Leeds, va susține că industria filmului s-a născut în 1888 în orașul său de baștină, unde inventatorul francez a locuit o vreme. Aici un promo la documentarul intitulat Primul film (The First Film):

Misepărerismul, sau despre teoria relativității și știința prostiei generalizate

Astăzi toți neștiutorii, membri sau nu ai generației care nu a mai cunoscut metoda lui „Peștaloțiu”, consideră că pot să își dea cu părerea despre orice, dar mai ales despre fenomenele care le depășesc înțelegerea și inteligența. Există azi o categorie de semeni ai noștri, printre care mulți ziariști, cărora li se pare că, dacă știu să citească informații „din online”, devin specialiști în orice domeniu.
Din păcate misepărerismul și misecuvenismul acestei generații, încurajate și de educația tip „Waldorf” în care copilul, oricât de tembel ar fi, trebuie să zică și el ce crede despre teoria relativității sau despre relația dintre ou și găină, devin nocive când sunt lăsate libere pe pajiștea comunicării publice. 

Un exemplu negativ sunt articolele astro-năucului mioritic care titrează în două contexte diferite atât că „Teoria lui Einstein nu mai e bună”, dar și că „Teoriile lui Newton sunt greșite”.

Din păcate trăim într-o lume tot mai relativizantă, dar acest relativism generalizat nu are legătură nici cu teoria lui Einstein, nici cu principiul lui Heisenberg, ci numai cu faptul că trăim într-o societate în care orice tembel care se scobește în nas, crede că a descoperit gaura neagră din covrigul aflat în coada unui câine de pripas.
Evident că teoria relativității generale, așa cum a fost ea enunțată de Einstein în 1916, descria gravitația într-un mod diferit de teoria lui Isaac Newton. E foarte probabil că teoria relativității nu explică toate fenomenele din universul cuantic, dar aceasta nu înseamnă nici că teoria lui Newton e „greșită”, nici că explicațiile lui Einstein nu ar mai fi „bune”, așa cum susține pseudo-specialistul autohton. Atunci când teoria lui Newton despre gravitație nu a funcționat în cazul orbitei lui Mercur în jurul Soarelui, ea a fost nuanțată de Einstein, dar nu a devenit „eronată”. Pur și simplu Einstein a înțeles că Soarele, datorită masivității sale, curbează țesătura spațiului și timpului.
De fapt, pentru că citește aiurea texte de pe diverse platforme digitale, cum ar fi Science Alert (https://www.sciencealert.com/scientists-tested-einsteins-relativity-on-a-cosmic-scale-and-found-something-odd), „nifilistul” nostru emite o serie de gogomănii mai mari decât gaura neagră aflată în centrul galaxiei din care facem cu toții parte, volens nolens. Învățați de mici că sunt „speciali”, o întreagă generație de găgăuțe atotștiutoare bântuie spațiul public. Mereu aflați în căutare de informații uluitoare și neobișnuite, acestor căutători ai senzaționalului cu orice preț, exploratorilor inteligenței pierdute, li se dilată foarte rapid creierele, la fel cum se dilată spațiul și timpul în teoria relativității speciale. Pentru că prostia apasă greu asupra țesăturii realității,

citind despre faptul că o echipă de cercetători a identificat o serie de indicii despre o posibilă nepotrivire între modelul lui Einstein și rezultatele acestor previziuni la scară cosmică, ornitoricul jurnalistic dă naștere unui pui viu aidoma găinii din Evenimentul Zilei și își anunță cititorii că teoria lui Einstein e „greșită”. Dacă citim cu atenție articolul celor doi profesori de cosmologie vedem că aceștia recunosc că datele lor au o relevanță statistică destul de scăzută, prin urmare modelul nu este anulat, ci doar testat.
Aceste teorii au fost repuse în discuție recent în urma obținerii unor fotografii extraordinare realizate de telescopul Event Horizon (EHT), care a surprins prima imagine a găurii negre aflate în centrul galaxiei noastre. Tot mai mulți cosmologi se întreabă dacă gravitația funcționează așa cum a prezis Einstein în condițiile în care gaura neagră supermasivă din centrul Căii Lactee afectează timpul și spațiu. Aceste studii sunt doar prospective, ele anticipează că modelul lui Einstein ar putea fi alterat de masivitatea găurii negre, dar el nu a fost (încă) anulat. 
Dar, pentru că am înlocuit „știutorii” cu „ștultorii”, am ajuns într-un moment al istoriei umanității în care cunoașterea este înlocuită cu neștiința, iar gogomănia și prostia sunt ridicate la putere cu ajutorul mijloacelor de dezinformare în masă.
„Ștultorilor, nu mai sus de Cosmos”, ca să parafrazez un vechi dicton latinesc (Sutor, ne ultra crepidam).

Mică declarație de iubire pentru literatura rusă

Împărtășesc, împreună cu George Saunders, iubirea pentru scriitorii ruși. Gogol și Tolstoi (atât Lev, cât și Aleksei), Cehov sau Turgheniev, Isaac Babel sau Mihail Bulgakov mi-au oferit adeseori refugii binemeritate în vremuri de neîncredere în oameni și omenire. Saunders, care este el însuși prozator, dar și profesor la Universitatea din Syracuse, unde predă cursuri despre proza rusă, a redactat recent un scurt compendiu cu un titlu provocator: O lecție de înot într-un iaz în ploaie (A Swim in a Pond in the Rain: In Which Four Russians Give a Master Class on Writing, Reading, and Life, Random House Publishing Group, 2021).

Așa cum spune Saunders încă din scurta introducere de la începutul acestui manual de proză scurtă, deși trăim într-o epocă în care expuși unui soi de scurtime narativă, de fapt suntem bombardați cu informații superficiale, creăm mesaje simplificate și diseminate rapid. Nu întotdeauna ceea ce este scurt, cum sunt cele 140 de caractere ale Twitter este și relevant. Probabil că există și alte forme de scurtime care nu ciuntesc viața, ci o amplifică.
A citi poveștile scurte prozatorilor ruși de secol 19 poate să fie ca o baie într-un bazin cu apă, în timpul unei ploi de vară. Pare redundant să citim, în fond de ce ne să expunem unor astfel de povești, când avem toată realitatea la dispoziție? Desigur, și pentru a scăpa de dimensiunea pur materială (și materialistă) a existenței, însă mai ales pentru că a trăi în realitate nu ne face automat cunoscători ai realității în care viețuim. Cei patru prozatori pe care îi citește și recitește Saunders, împreună cu studenții săi și acum împreună cu noi, ne oferă nu doar lecții despre cum să scriem proză, dar ne deschid trasee de înțelegere asupra unor dimensiuni ale vieții și umanității care nu ne sunt altfel accesibile. 
Poate că Tolstoi în loc de Twitter este ceea ce ne trebuie în lumea de astăzi.
Deși cărțile lui Saunders de până acum au fost traduse relativ rapid în limba română, acest manual practic de literatură se lasă încă așteptat, poate și pentru că traducătorii lui Sanders de la noi sunt editorii de la Humanitas.

Cartea, însă merită să fie la dispoziția cititorilor de la noi, pentru că Saunders ne oferă la finalul fiecărui text de proză rusă câte o „reflecție”, un îndemn la meditație (afterthought), iar la sfârșitul cărții găsim mai multe seturi de exerciții practice. De fapt, așa cum face cu povestirea lui Gogol, intitulată „În căruță”, cu care debutează volumul, fiecare text este marcat de o serie de discuții cu privire la tehnici narative și personaje, pasajele originale fiind uneori intercalate de comentarii și întrebări, dar acestea nu sunt doar lămuriri tehnice care dezvăluie mecanismele interioare ale fiecărui autor discutat, ci sunt și îndemnuri la reflecție individuală.

Desigur, nu lipsește nici „Nasul” lui Gogol, ale cărui hohote de râs reverberează până astăzi, pentru că nenumărați contemporani ai noștri sunt, aidoma maiorului Kovalev, în căutarea nasului pierdut. Absurdul aparent al subiectului (incidentul ciudat al frizerului care găsește un nas într-o pâine) este depășit rapid de tehnica narativă a lui Gogol, care îi menține pe cititori într-o stare de delicioasă incertitudine, fără să ne mai mirăm de faptul că, la un moment dat „Nasul” pornește la plimbare. Desigur, ideal ar fi să citim aceste proze în limba rusă, ale cărei subtilități sunt adeseori imposibil de redat în română (sau în orice altă limbă), însă în cazul acesta semnificația expresiei „a-ți lua nasul la plimbare” devine ușor de dibuit.
În proza lui Cehov Saunders descoperă un alt mecanism, pe care îl numește escaladare (escalation), respectiv capacitatea scriitorului de a ne prinde într-un soi de energie a povestirii, care ne face să ne conectăm cu personajele și cu acțiunile.

Al treilea exercițiu de la finalul cărții (care se numește chiar „exercițiu de traducere”) discută un prozator care nu este inclus în volum, Isaac Babel, dar care merita să fie prezent împreună cu mulți alții. „Povestirile din Odesa” ale acestui prozator inegalabil, apărute în 1926 (traduse de Victor Kernbach în 1967 și apărute în colecția Biblioteca pentru toți), ilustrează savoarea imposibil de imitat a limbii care construiește universuri veridice.
Înțeleg, desigur, că selecția autorului este subiectivă și că alegerile sunt limitate de spațiul editorial. Dar din panoplia aceasta mie mi-a lipsit Gorki, ale cărui proze scurte sunt ca niște stropi de rouă dimineața.

Oricum, nu știu ce veți face voi, dar eu știu ce voi citi în acest sfârșit de săptămână.

Eterna reîntoarcere a refulaților

Chiar dacă rezultatele alegerilor parțiale din Statele Unite sunt încă incomplete, situația la Senat fiind relativ echilibrată, realitatea este că republicanii au câștigat controlul asupra Camerei deputaților din Congres și, mai ales, au obținut majoritatea voturilor. Peste 52% dintre americani au votat cu „Marele și vechiul partid” (Grand old party), iar în unele state, cum este Florida, unde guvernatorul De Santis a obținut 59,4% din voturi sau Texas, unde Abbot a primit peste 54,8% din voturi se arată direcția în care se îndreaptă alegătorii. În Vermont, statul lui Bernie Sanders, guvernatorul republican Phil Scott a câștigat chiar cu 71,3%, în Alabama republicana Kay Ivey a luat 67,4% din voturi, iar în Arkansas guvernatorul Sanders a obținut 63%.

Pare greu de înțeles ce se întâmplă în politica americană, însă procesele electorale pot fi explicate cu ajutorul unuia dintre conceptele centrale ale psihanalizei freudiene, care este refularea (die Verdrängung). Refularea, adeseori confundată cu reprimarea, este un mecanism fundamental al psihicului omenesc. Aici distincția făcută de Freud este importantă, pentru că, dacă reprimarea se referă la gândurile care ajung în conștient și sunt respinse, refularea se referă la acele gânduri, dorințe sau doar impresii care sunt împinse în adâncurile subconștientului fără să devină vreodată conștiente. Descoperirea lui Freud a fost legată tocmai de aceste mecanisme ale psihicului uman, numite mecanisme defensive. Pentru a putea rămâne în echilibru, mintea noastră repudiază o parte din „materialele” cu care operează. Problema este că, tot mintea noastră, tinde să readucă aceste materiale (dorințe, pulsiuni) la suprafață. Adeseori, pentru că dorințele noastre profunde sunt extrem de puternice, ele se reîntorc și mai agresiv, tocmai pentru că au stat ascunse în bezna Id-ului. Acest proces, care se numește Rückkehr des Verdrängten, adică reîntoarcerea refulatului (a ceea ce a fost refulat), este esențial.

Pentru a înțelege mecanismul trebuie să ne întoarcem la metafora lui Freud, care folosește locomotiva cu abur ca model al psihicului. Aflat sub presiune, motorul cu aburi are nevoie de supape de eliberare, astfel că psihiatrul vienez va observa cum pacienții săi recurg la diverse mijloace de „eliberare” (în vise, în cuvinte, în acțiuni”. Constatând că și libidoul nostru este un astfel de cazan sub presiune, cu cât dorințele noastre stau mai mult blocate sau nu pot fi manifestate cu atât ele vor căuta moduri de manifestare tot mai aberante, Freud va observa cum funcționează mecanismul de reîntoarcere a refulatului în manifestările cele simple, cum ar fi lapsusurile, actele ratate sau alte simptome fizice minore. 

Problema este că instinctele noastre cele mai primitive, impulsurile violente sau de natură psiho-sexuală, care au fost ascunse în subconștient, revin în forță distorsionate sau deghizate. Fără a insista prea mult pe complexitățile teoriei freudiene clasice, trebuie spus că pulsiunile refulate se vor reîntoarce adeseori în forme malformate, uneori ca nevroze, de multe ori dorințele interzise vor lua forme psihice ciudate, apărând ca manifestări comportamentale stranii sau perversiuni.

Forța teoriei psihanalitice este aceea că multe dintre mecanismele descoperite în psihicul indivizilor pot fi recunoscute și în contexte mai ample, chiar societățile umane fiind guvernate de aceste principii. Vedem cum idei, grupuri sau valori, care sunt blocate sau doar se simt reprimate ori interzise, nu încetează să revină mereu și mereu în atenție, adeseori sub alte înfățișări, în forme aberante.
Dacă ne uităm la revenirea republicanilor la putere în Statele Unite, nu putem să nu vedem activarea mecanismului refulării. De fapt victoriile populiștilor din întreaga lume, inclusiv recenta venire la putere în Italia a Reginei Frustraților, demonstrează că mecanismul refulării este activ. Refulații din toate cotloanele planetei se reîntorc sistematic la suprafață, de la AUR-iștii noștri, la putiniștii care scutură kalașnikovurile, de la orbaniștii nostalgici, la polonezii anti-avort, simptomele morbide ale refulării se văd pretutindeni, dar mai ales în reîntoarcerea conservatorilor americani.

Milioane de oameni care se simt „uitați” sau „abandonați”, împinși în cotloanele ascunse ale Internetului, care se simt amenințați de drepturile minorităților sexuale sau care au senzația că imigranții le vor fura locurile de muncă pe care ei nu le vor, se orientează către politicienii cei mai perverși. Așa se explică de ce creștinii evanghelici din SUA votează adeseori cu Trump, deși acesta este o monstruozitate din punct de vedere religios. Nu doar Trump este o manifestare a transformării dorințelor în perversiuni politice, ascensiunea lui DeSantis (al cărui nume aproape că înseamnă „Sfântul”) este o ilustrare a transformării isteriei în acțiune politică.
Refulații sunt, în sensul cel mai profund psihanalitic al termenului, toți nemulțumiții de procesele politice contemporane, cei care resimt noile realități ca pe niște constrângeri. Numai că refulatul, spre deosebire de reprimat, nu știe că suferă, el vede doar cum dorințele lui sunt blocate de acțiunile altora așa că transformă pulsiunile inconștiente și dorințele reprimate în alegeri isterice. Istericalele politicienilor sunt doar puneri în scenă ale celor mai absurde angoase ale alegătorilor, sau, cum spunea Gramsci, spectacolul teatral morbid creat special pentru mintea mic burgheză. Isteria politică este un produs al celor care cred că vocea lor nu este auzită, că dorințele lor nu sunt respectate.
Așa că, atunci când Donald Trump, Marele Alb Refulat, se va reîntoarce la Casa Albă în 2024 cu ajutorul unor guvernatorilor, senatorilor și deputaților care au fost aleși zilele acestea, vom asista la punerea în scenă a unei psihoze mondială, un ultim simptom al refulării globale, pentru că revenirea în forță trumpismului este inevitabilă așa cum isteria nu poate fi scoasă din istorie.

Sculați, voi sclavi ai algoritmilor, voi osândiți la iPhone, sus!

Când, în 1989, Tim Berners-Lee a inventat rețeaua World Wide Web (căreia îi spunem impropriu „Internet”), scopul său a fost unul altruist, aceasta trebuia să permită schimburile automate de informații între oamenii de știință din universitățile din întreaga lume. Întâmplător sau nu, această tehnologie dezvoltată inițial de către de Pentagon (și numită Arpanet), a apărut exact în momentul prăbușirii comunismului în Europa.
Astăzi 5 miliarde de oameni sunt conectați la Internet, adică peste 63% din populația acestei planete, iar 5,3 miliarde de oameni au telefoane inteligente, adică peste 67%. Dintre aceștia 4,65 de miliarde folosesc diverse rețele de socializare (date complete aici: https://datareportal.com/reports/digital-2022-global-overview-report). Pe măsură ce, în ultimele trei decenii, o mare parte din viețile oamenilor s-au transferat în sfera virtuală, idealurile altruiste au devenit realități algoritmice. Trăind conectați în rețele digitale și viețuind în conexiune cu niște aparate care par să ne facă viețile mai bune și mai ușoare, am devenit dependenți de algoritmi.
Acesta este Evul Algoritmilor, nu numai pentru că toate computerele noastre funcționează pe bază de coduri și orice cod este algoritmic, dar și pentru că Internetul este un spațiu algoritmic. De fiecare dată când căutăm, citim sau cumpărăm ceva un algoritm intermediază aceste activități. În spatele tuturor acestor pagini „de Internet” se află diverse programe de inteligență artificială, algoritmi care ne analizează comportamentele, care ne interpretează „click”-urile și ne monitorizează „tweet”-urile, ne verifică „haștagurile” și, fiind capabile să facă previziuni și calcule, știu deja ce ne place, astfel că ne fac recomandări chiar și atunci când nu le cerem.

Unii autori consideră că algocrația, noțiune concepută pentru a descrie un mod de organizare socială bazată pe algoritmi, este pozitivă. Așa este recenta carte a lui Arthur Grimonpont (Algocratie. Vivre libre à l'heure des algorithmes, Actes Sud, 2022), cercetător la Școala Urbană din Lyon, care afirmă că avem șansa să construim o societate algo-democratică, cu ajutorul platformelor de socializare digitală.
Numai că soluțiile avansate de Grimonpont, cum ar fi reglementarea platformelor de socializare și responsabilizarea acestora, sunt doar naive și se bazează pe prejudecățile politice ale autorului. Crearea unei „democrații digitale”, produsă de o „revoluției a atenției”, care să fie urmată de o evoluție culturală, care va duce la rândul ei spre o „civilizație ecologică” este o nerozie. Grimonpont, fiind activist ecologist, vede în societatea algoritmizată posibilitatea de a pune „puterea algoritmilor” în slujba Naturii. Algo-democrația imaginată de Grimonpont, în care algoritmi precum WeBuildAI ar putea să permită un soi de „guvernare algoritmică” în cadrul căreia să se producă o nouă participativitate, nu este doar pernicioasă, este periculoasă.
De fap nu trăim într-o algo-democrație, ci suntem într-o epocă a tiraniei algoritmilor. Așa cum observa Tristan Harris, co-fondator al Center for Humane Technology, fost angajat la Google și personaj în documentarul „The Social Dilemma” difuzat de Netflix, platformele digitale conduse de algoritmi generează dependență, izolare și radicalizare politică. Ele au schimbat structura interacțiunilor umane și influențează mecanismele decizionale a miliarde de oameni în sens malign, nu pozitiv.

Nu contează cine votează, contează cine codează
Dimpotrivă, putem să spunem că suntem deja într-o epocă a guvernării algocratice, în care cei care controlează Imperiul Big Data, din care facem parte cu toții, stabilesc destinul societății umane fără să ne consulte. Putem să îl parafrazăm aici pe Stalin, pentru că trăim într-o lume în care nu mai contează cine votează, cotează cine codează (algoritmii). Din păcate acest nou imperiul al algoritmilor după cum îl numește Stéphane Grumbach (L'empire des algorithmes : Une géopolitique du contrôle à l'ère de l’anthropocène, 2022), s-a transformat într-un imperialism algo-cratic.

Ceea ce a început ca o revoluție benefică în favoarea umanității, s-a transformat, printr-o algoritmizare a tuturor interacțiunilor umane, într-o nouă formă de sclavie. Aceste platforme ne controlează viețile la un nivel atât de profund încât nici nu ne mai dăm seama că a fost instaurat un nou tip de sclavagism digital. Algoritmii complecși de astăzi sunt în stare ne supravegheze și să conducă oamenii, producând o nouă formă de proletariat digital. Exemplul malefic este compania Amazon, unde algoritmii sunt folosiți pentru a eficientiza muncitorii, iar personalul care e considerat prea „leneș” sau „inadaptat” este pur și simplu concediat prin intermediul computerelor.

Suntem în mod practic sclavii algoritmilor fie și numai pentru că, prin intermediul informațiilor culese de pe Internetul mari grupuri umane pot fi controlate. Eliberarea din această captivitate este aproape imposibilă, iar dacă vom acorda și mai multă putere unor algoritimi „eco-democratici” nu înseamnă că vom crea o societate mai bună. Nu există nicio garanție că, dacă vom da algoritmilor, care sunt deja alimentați cu date uriașe despre omenire și care controlează deja o mare parte din sistemele decizionale comerciale, vom ajunge la decizii publice și politice benefice. 
O altă problemă ține de modul de funcționare a algoritmilor la scară mondială. Aceste coduri produsul unei epoci în care s-a produs transformarea oamenilor din cetățeni în utilizatori. Iar marele risc constă tocmai în calitatea acestor cetățeni-utilizatori care sunt rezultatul unei uzine de cretinătate. Fabrica de cretini, termenul avansat de Michel Desmurget (La Fabrique du crétin digital. Les dangers des écrans pour nos enfants, Seuil, 2019, tradus la noi cu formula „cumințită”, „fabrica de dependenți”) sau procesul de cretinizare globală care începe încă din fragedă pruncie, a creat generații întregi crescute într-un fel de „telerealitate” tipică pentru multitudinea de ecrane cu care ne înconjurăm. Realitatea este că, deși suntem înconjurați de tehnologii „inteligente”, noi devenim tot mai tâmpiți. În ultimele decenii coeficientul de inteligență în țările dezvoltate a scăzut dramatic.

Poate că povestea maimuțelor vorbitoare va fi spusă cândva de mașinile noastre mult mai inteligente, iar perspectiva cu adevărat optimistă este aceea post-umanistă. Recentele inovații tehnologice care au digitalizat aproape total societățile umane vor duce la o lume pașnică, unde un nou tip de democrație reglementată de algoritmi va rezolva problemele de mediu și va mântui omenirea de propriile defecte, prin transformarea omului într-un non-om.

Dacă mașinile noastre sunt deja conduse de algoritmi, cafetierele pot fi programate să ne aștepte cu un cappuccino cald la oră exactă și există deja algoritmi care optimizează locurile bolnavilor în spitale, este posibil un viitor în care algoritmii să ne ofere medicamente care să ne calmeze, să spună cum să ne comportăm și să ne indice cum să votăm.

Deja este o realitate faptul că o mare parte din instituțiile „trecutului” cum sunt școala, spitalul, presa sau armata devin algoritmice. Vedem cum militarizarea algoritmilor a dus la apariția unor drone autonome, care pot să omoare „inamicii” fără să mai consulte oamenii, iar apariția unor sisteme jurnalistice care nu sunt făcute să transmită informații, ci sunt utilizate ca să promoveze falsul și minciuna este deja o realitate.
Algocrații sunt deja cei mai bogați oameni din lume, nu mai trebuie decât să își creeze un tip de societate adaptată nevoilor lor, o umanitate adaptată la managementul algoritmic. Pare un viitor distopic, dar, după cum spunea Marshal McLuhan, întotdeauna viitorul este în spatele nostru, noi trăim prezentul doar pentru că ne întoarcem în viitor.