Trăiască nemunca! Imagini din coșmarul clasei nemuncitoare

Fiecare ființă umană are un „buget” al existenței, iar acesta este timpul. Putem calcula „bugetul temporal” al unui om raportându-ne la cele 24 de ore dintr-o zi, înmulțite cu 365 de zile pe an. Un calcul elementar arată că, dacă un om are 8.760 de ore într-un an, iar durata medie de viață a unui bărbat occidental este de 79 de ani, atunci avem 692.040 ore de viață. Din acestea, însă, doar între 15 și 65 ani sunt destinate muncii propriu-zise, prin urmare vorbim de vreo 50 de ani de muncă. Așadar sunt 438.000 de ore, din care 109.000 de ore dormim, deci ne rămân vreo 330.000 de ore de muncă.
Însă, după cum arată studiile cu privire la evoluția muncii în economiile industrializate, realizate de istoricii Michael Huberman și Chris Minns (2007, https://personal.lse.ac.uk/minns/Huberman_Minns_EEH_2007.pdf) în ultimii 150 de ani, oamenii muncesc tot mai puțin și își folosesc timpul rămas „distrându-se”. Un raport recent cu privire la activitățile noastre zilnice, intitulat „DIGITAL 2022”  arată că timpul petrecut pe Internet și pe platformele de socializare a ajuns în țări ca Africa de Sud la 10 ore și 46 de minute zilnic.

Dacă în 1870 muncitorii din majoritatea țărilor occidentale lucrau mai mult de 3.000 de ore pe an, adică 60-70 de ore pe săptămână și 50 de săptămâni pe an, azi un occidental lucrează jumătate din acest timp. Implicit a crescut timpul liber, care acum este ocupat cu activități derizorii. Dacă în 2000 un olandez avea 37,5 zile libere, față de numai 4 zile în 1870, în vreme ce un german are 42.5 zile libere. În 1870 un olandez lucra 3274 de ore pe an, azi lucrează 1352 zile. Azi în Olanda media orelor de lucru pe săptămână a ajuns la 27! Numărul utilizatorilor de rețele sociale din Olanda era la începutul anului 2022  echivalent cu 90,7% din populația totală, 30% dintre tinerii olandezi cu vârste cuprinse între 18 și 25 de ani folosesc platformele de socializare între trei până la cinci ore pe zi!

Pe de altă parte, deși a scăzut timpul de lucru, în țările industrializate a crescut prosperitatea. Astfel în Germania PIB-ul său pe cap de locuitor a crescut de peste 10 ori (de la 4.644 USD la 47.556 USD) față de 1950, deși numărul de ore de lucru s-a înjumătățit (de la 2.427 de ore la 1.354 de ore pe an). În mare parte acest lucru se datorează automatizării, introducerii roboților și a inteligenței artificiale în fabricile din țările industrializate. 
Evident asistăm acum la „a patra revoluție industrială”, în care roboții și mașinăriile bazate pe inteligență artificială preiau tot mai multe activități pe care le făceau oamenii. Societatea automatizată despre care vorbește Bernard Stiegler (Automatic Society. Vol. 1: The Future of Work, 2017) este o societate a de-proletarizării accelerate. Capitalismul a ajuns într-o fază a hiper-industrializării, unde, pe măsură ce muncitorii dispar înlocuiți de noile tehnologii, are loc nu numai reinventarea muncii, ci și o transformare la nivel mental, spiritual și un nou regim de viață.

„Sfârșitul muncii”, ceea ce economistul american Jeremy Rifkin prevedea încă din 1995 (The End of Work: The Decline of the Global Labor Force and the Dawn of the Post-Market Era), ne readuce într-un stadiu primitiv de proletariat. Pentru că proletariatul a existat înainte de Marx și Marx, care nu au inventat clasa muncitoare (16), ci doar i-au oferit instrumente politice. În Roma antică proletarius era cetățeanul fără proprietăți, care nu plătea taxe și nu era demn de serviciul militar, singura sa contribuție la dezvoltarea statului era să facă copii, adică să fie prolix. Marx îi numea pe proletarii fără conștiință de clasă Lumpenproletariat, care nu făceau nimic pentru mișcarea muncitorească.

Acum clasa muncitoare se transformă în proletariatul „recreațional” (leasure proletariat), iar lupta de clasă devine lupta de pe rețelele de socializare. Ca să parafrazez titlul tezei de doctorat a lui Jacques Rancière, publicată ca La nuit des prolétaires, am intrat în noaptea nemuncii, coșmarul proletariatului aflat pe cale de dispariție are loc pe platformele de socializare. 

Scapă-ți viața, fugi la munte

Biblia e plină de referințe la „fuga pe munte”. În Geneza 19:17 se spune „Scapă-ți viața; să nu te uiți înapoi și să nu te oprești în vreun loc din câmpie. Scapă la munte, ca să nu pieri”. Tema este recurentă în Vechiul Testament, supraviețuitorii din Sodoma și Gomora au fugit „la munte”, iar Psalmul 11 începe cu îndemnul „Fugi în munții voștri ca o pasăre”. Dar cea mai cunoscută rămâne formula din Marcu 13:14 (și varianta din Matei 24:16): „Când veți vedea urâciunea pustiirii stând acolo unde nu se cade să fie – cine citește să înțeleagă –, atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți”.
Dincolo de profețiile biblice, datele cu privire la cazurile de COVID-19 arată o discrepanță șocantă. În Tibet, regiune autonomă controlată de China comunistă, în doi ani de pandemie, adică din 2020 când a început nebunia globală, a fost a raportat un singur caz de Covid. Raportat la China continentală, Tibetul a rămas relativ neatins de recenta neociumă și întrebarea care se pune este dacă acest lucru se datorează ADN-ului special al tibetanilor sau capacității naturale a corpului de a se adapta la mare altitudine și la presiunea sporită asupra plămânilor. Unii susțin că Tibetul, care are o populație de 3,65 milioane, a administrat peste 5,89 milioane de doze de vaccin COVID-19 până în noiembrie 2021 (http://www.news.cn/english/2021-11/13/c_1310308713.htm), ceea ce ar explica această protecție. 

Cu toate acestea, oameni de știință care studiază populațiile ce trăiesc în regiunile aflate la mare altitudine au observat că există situații similare. Cazurile de COVID-19 în anumite părți din Bolivia sau Ecuador, sunt extrem de scăzute. (https://www.washingtonpost.com/world/the_americas/coronavirus-andes-peru-ecuador-bolivia-tibet-high-altitude/2020/05/31/0b2fbf98-a10d-11ea-be06-af5514ee0385_story.html). Se pare că virusul se atașează de o enzimă numită ACE2, care este mai redusă în rândul populațiilor ce trăiesc la mare înălțime. Este dovedit științific că incidența COVID-19 a scăzut în cazul locuitorilor aflați la peste 1.000 metri în țările latino-americane (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC8006995/), dar și  rata de transmitere a virusului în aceste zone a fost mai redusă, precum și gravitatea cazurilor.
Medicii din Colorado (https://www.nationaljewish.org/patients-visitors/patient-info/important-updates/coronavirus-information-and-resources/health-tips/about-covid-19/covid-19-and-altitude) le-au recomandat pacienților care au fost infectați cu SARS-CoV-2 tratamente, dar și pentru prevenție, de ozonare în stațiuni aflate în zone montane.
Așadar, sfatul pentru toți supraviețuitorii neociumei, vara aceasta mergeți la munte (sau convertiți-vă la budism, după plac!)

Uman, radical uman

Asistăm în ultimii ani la o „mare accelerare” tehnologică. Așa cum arată Paul R. Daugherty și H. James Wilson în Radically human: How new technology is transforming business and shaping our future (Harvard Business Review Press, 2022) este vorba de o creștere cu 70% a integrării tehnologiilor digitale, a inteligenței artificiale și a dematerializării datelor (cloud) la nivel global. Cei doi specialiști au realizat înainte de pandemie unul dintre cele mai ample studii internaționale cu privire la sistemele și tehnologiile informației, analizând 8.300 de companii din 20 de domenii industriale și din 22 de țări. A rezultat o carte despre relația dintre oameni și mașini în „epoca IA” (Human + Machine: Reimaging Work in the Age of AI). Al doilea studiu a fost făcut în timpul pandemiei și a inclus 4.000 de companii din douăzeci de țări, rezultatul fiind această nouă carte optimistă despre viitorul relației dintre oameni și mașini.
Faptul că tot mai multe companii adoptă tehnologii bazate pe inteligența artificială poate să pară benefici. Folosim zilnic astfel de programe, de la Google Search, care anticipează ce vrem să spunem sau algoritmii Netflix care ne recomandă filme bazate pe alegerile anterioare. Sunt companii farmaceutice cum este Exscientia, care folosește inteligența artificială pentru a crea noi medicamente. De fapt, în 2021, Dave Johnson, șeful departamentului de date și inteligență artificială de la Moderna a recunoscut că primul vaccin pentru combaterea coronavirusului a fost creat cu ajutorul unui program bazat pe inteligența artificială. Milioane de oameni au fost inoculați cu un vaccin creat de o mașină gânditoare. Companii precum Firmenich sau Impossible Burger au creat alimente și arome cu ajutorul algoritmilor, pentru a-i face pe consumatori fericiți. Alte exemple pozitive sunt programele de inteligență artificială îi ajută pe oameni să facă muzică, cum este MuseNet creat de Open AI. Astfel, cei doi autori susțin că această transformare digitală trebuie să se bazeze pe încrederea și colaborarea dintre oameni și aceste mașini.
Personal sufăr de o aversiune acută față de algoritmi și cred că această viziune pozitivă este naivă și periculoasă. Există nenumărate exemple negative. Așa este programul numit GPT-3, creat de laboratorul AI OpenAI din San Francisco. Acest program a fost creat ca să învețe din știri, din literatură și poezie, din manuale și ghiduri online, din profeții religioase și teorii ale conspirației online. Inițial rezultatele obținute de GPT-3 au fost remarcabile. Inițial programul a scrie poezie și literatură, după care a început să debiteze monstruozități cum ar fi faptul că holocaustul este justificat ecologic, dar și mesaje toxice, pline de rasism și sexism.
În condițiile în care, ianuarie 2022 erau 4,95 miliarde de utilizatori ai Internetului la nivel global, adică 62,5% din populația planetei, dintre aceștia 4,62 miliarde erau prezenți pe diverse platforme de socializare, informațiile pe care oamenii le furnizează mașinilor gânditoare devin extrem de periculoase. Aceste tehnologii sunt utilizate de către agențiile de informații și diverse guverne care folosesc inteligența artificială în scopuri mai puțin nobile. Începând cu 2017 agenția americană IARPA (The Intelligence Advanced Research Projects Activity) finanțează un program bazat pe inteligența artificială care poate să prezică viitorul. Proiectul numit SAGE folosește modelele de învățare automată pentru a genera predicții precise despre războaie, prețul produselor petroliere și alte evenimente geopolitice.
Aceste transformări ale tehnologiilor informației vor duce în cele din urmă la transformarea umanității. Întrebarea este dacă tehnologiile inteligente, a căror prezență în viețile noastre a fost accelerată de criza COVID-19, vor ajuta umanitatea se evolueze sau dimpotrivă, devenind tot mai „umane” vor face umanitatea în mod radical mai puțin umană?

România lui Klaud Internetis sau cum a ajuns Guvernul României cu capul în nori

În România autoritățile publice sunt mereu cu capul în nori, dovadă vie este Autoritatea pentru Digitalizarea României, înființată în 2020, care a devenit un bastion al pseudo-limbii. Pe pagina acestei instituții publice finanțate din banii statului român apar informații scrise în  romgleză, cea mai hilară este știrea despre înființarea „cloud-ului guvernamental”. Și Ministerul Digitalizării a anunțat, în aprilie 2022, că vrea să investească 500 de milioane de euro din PNNR pentru „migrarea în cloud” a tuturor sistemelor informatice publice. Mai mult, documentul numit PNNR, prevede chiar înființarea „guvernului Cloud”.

Membrii acestui „Guvern Claud Iohannis”, cum este ministrul Boloș, în loc să facă „migrarea” în „claud”, ar face bine să respecte limba română, care are la îndemână termeni adecvați pentru toate realitățile, inclusiv pentru zona informaticii, oricum mai buni decât cei din romgleza internăucă.

„Cloud” în engleză înseamnă într-adevăr „nor”, astfel că unii, cum sunt vorbitorii francezei canadiene l-au adaptat prin „infonuagique”. Comisia Generală pentru Terminologie și Neologisme din Franța a recomandat noțiunea de „informatique en nouge” (informatică în nor), numai că în română putem să folosim expresia „sistem informatic dematerializat” pentru „cloud computing”, dacă nor informatic nu ne place.

„Clauding-ul” guvernanților noștri nevorbitori de română presupune un ansamblu de servicii informatice, stocare pe servere și transmitere de date în rețele prin intermediul unui „nor” aflat pe Internet, respectiv un furnizor public sau privat care adună mai multe servicii. Chiar termenul de „clouding” a fost inventat de către niște vorbitori de „itistică”, respectiv limba computeristică de extracție engleză, care s-au străduit să denumească în mod creativ noile sisteme informatice care funcționează prin reunirea unor multiple dispozitive (divaisuri pre romgleză), de la telefoanele inteligente, la tablete sau computere tradiționale, dar și aplicații (software) sau platforme și servicii.
Astfel cuvântul vine taman de la un simbol care avea formă de nor (cloud) și descrie metaforic o rețea de calculatoare reunite într-un singur loc. Acest nor informatic a fost posibil datorită apariției serviciilor de „găzduire în rețea” (web hosting) pe servere fizice amplasate în diverse locuri din lume. Parte a virtualizării serviciilor numerice (termen preferabil noțiunii de „digital”), acest spațiul dematerializat al Internetului permite delocalizarea datelor, astfel că nu mai trebuie să păstrăm în memoria computerului de acasă mii de fișiere. 

La fel, nimeni nu împiedică Ministerul nostru să construiască o serie de rețele interne, un nor informatic care să găzduiască toate datele administrației publice naționale și locale într-o manieră controlată. 
Însă adevărată miză este piața globală a serviciilor dematerializate, care este dominată azi de către Amazon, firma lui Bezos și-a asigurat controlul infrastructurilor de tip „cloud” prin firma Amazon Web Services (AWS). Această platformă deținea la sfârșitul anului 2021 33% din piața mondială a infrastructurilor de stocare, depășind cota de piață combinată a celor doi competitori ai săi, Microsoft (care prin Azur Cloud deține 21%) și Google Cloud (10%). În condițiile în care valoarea totală a acestor servicii este de 178 miliarde de dolari în 2021, înțelegem de ce limba română nu mai e importantă.

Recomandare duminicală: Un delir de francofilie

Curierul francez (The French Dispatch), care rulează la București și la Cluj în cadrul Festivalului Filmului American Independent, este un film comic și tonic, cu accente tragice și cu o complexitate greu de gestionat la o primă vizionare. Filmul are mai multe elemente comune cu toate celelalte producții ale acestui regizor american crescut și format în Texas. Atmosfera și structura narativă seamănă cu The Grand Budapest Hotel (2014), stilul parodic e similar cu cel din The Life Aquatic with Steve Zissou (2004), iar modul narativ și comicul dulce-amărui îl apropie de The Royal Tenenbaums (2001). Cu acest film, însă, Anderson a ajuns la o maturitate estetică și regizorală totală. 
Nu toți spectatorii gustă stilul lui Anderson, definit de către unii critici drept metamodern, tocmai pentru că depășește abordările postmoderne, păstrând o doză de modernism în abordare, un fel de formalism care dă stabilitate structurii. Deși folosește și el extensiv tehnicile narațiunii meta-cinematografice, pastișizarea și fragmentarea, acestea dobândesc o nouă dimensiune construind un fel de „realitate exagerată” în care artificialitatea și excesul de semnificații devine benefice. Kim Wilkins numește acest stil „cinemaul excentric american” (American Eccentric Cinema), ca mod de a face filme ce include autori precum Charlie Kaufman sau Spike Jonze. Ei depășesc cinismul din cinemaul postmodern și aduc o doză de introspecție și nostalgie care nu e niciodată abrazivă. Spre deosebire de ironia postmodernă, detașată și adeseori brutală, abordarea metamodernă nu este niciodată altceva decât o pastișă caldă, un surâs binevoitor și uneori chiar trist. Nu e întâmplător că tot în Texas, unde a crescut și Anderson, a apărut curentul muzical numit „New Sincerity” (Noua sinceritate). Dimpotrivă, regizorul folosește instrumentele deconstrucției de semnificații cu un fel de candoare tandră față de subiect, iar adeseori chiar cu o auto-ironie nedisimulată. Așa este de exemplu trimiterea directă la schemele sale vizuale din The Life Aquatic..., avionul din Curierul francez seamănă perfect cu submarinul din filmul anterior.
Stilul lui Anderson e deja recognoscibil, ca și picturile care sunt „rembradești”, pentru că mizanscenele sale sunt „andersonești”, nu doar pentru că sunt construite cu grijă, dar și pentru că au o funcție narativă, nu sunt gratuite. Chiar de la început, când vedem sediul revistei, descoperim natura labirintică a redacției publicației americane din Franța, care aduce cu desenele lui Escher și suntem introduși în acest fel de a povesti tipic pentru narațiunea metamodernă. Filmul e fragmentat în trei episoade, fiecare fiind un reportaj scris de către unul dintre ziariștii de la Curierul Francez (de aici titlul The French Dispatch), o revistă înființată de un american excentric din Kansas care ajunge în Franța în vacanță și se mută acolo.

Nu numai că orășelul din Franța în care au loc toate acțiunile se numește „Ennui-sur-Blasé” (adică Plictiseală pe Blazare), iar cafeneaua unde se adună rebelii se cheamă (Le Sans Blague, adică Fără glume) dar trimiterile la cultura franceză sunt nenumărate, ascunse în mici referințe amuzante sau în glume prietenoase. Această viziune sarcastică asupra culturii și lumii franceze era deja evidentă în The Life Aquatic..., unde personajul era o pastișă explicită a lui Jacques-Yves Cousteau, dar aici e ironia culturală e amplificată. De la trimiterile la noul val francez la parodierea filmelor polițiste tipice numite „polar”, întreaga poveste se transformă într-un fel de declarație de dragoste amuzantă și amuzată la adresa Franței.
Mereu umorul lui Wes Anderson este tangențial, fiecare scenă este doldora de ironii la adresa cuiva sau poartă o subtilă referință satirică la ceva. În prima poveste personajul principal e un pictor nebun, numit Moses Rosenthaler, care seamănă cu Manet și care pictează într-un fel de abstracționism aberant. Întreaga secțiune devine o satiră la adresa artei moderne, a modului de promovare a valorii, iar episodul culminează sarcastic când care o iubitoare de artă din Kansas cumpără un întreg zid dintr-o închisoare franceză pe care îl amplasează într-o galerie de artă amplasată în mijlocul unui lan de porumb. Și episodul 2, intitulat „Revizuirea unui Manifest”, are trimiteri explicite la revoltele din Parisul celebrului an 68, unul dintre personaje, chiar șeful rebeliunii studențești se numește Zeffirelli, iar prietena lui Juliette pare scoasă din La Chinoise a lui Godard, în vreme ce muzica are tonuri din Georges Brassens sau Serge Gainsbourg. 
Distribuția filmului este și ea impecabilă, de la Bill Murray, care joacă în aproape toate filmele lui Anderson, la Benicio Del Toro, care este pictorul nebun îndrăgostit de gardiana lui care îi servește drept model, jucată de Léa Seydoux. Mai este triunghiul amoros compus din personajele lui Timothee Chalamet, Frances McDorman și Lyna Khoudri, dar mai apar și Adrien Brody, Anjelica Huston, Christoph Waltz, Edward Norton și Owen Wilson în roluri episodice. 
De fapt tot filmul este construit ca o serie referințe intertextuale, într-un labirint de semnificații și referințe, un imens joc de-a descifrarea trimiterilor culturale. O serie de reportaje de presă scrisă sunt transformate în film, devin lecții de istoria artei, sunt amestecate cu teatrul, apoi se metamorfozează în desene animate, care glisează într-un joc video, fiind întrerupte de un program de televiziune, toate realizate ca niște picturi clasice ori fotografii de epocă. Melanjul acestor moduri exprimare nu este confuz, deși este însoțit de un melanj al modurilor de adresare și al formatelor vizuale. În mod natural filmul lui Anderson trece de la formatul clasic de televiziune (și al filmelor vechi) la formatul larg și panoramic, iar imaginile alb-negru se intersectează cu cele color, într-un dialog continuu, între imaginile superbe și diverse texte, paginări și corecturi ale revistei fictive, tot felul de intervenții non-cinematografice.
Anderson, care este azi unul dintre puținii cineaști care mai filmează pe peliculă, și-a dezvoltat propriul mod de a face cinema, iar The French Dispatch reprezintă cea mai bună dovadă că filmul mai are resursele necesare pentru a supraviețui și pentru a ne ajuta și pe noi, spectatorii, să supraviețuim într-o lume tot mai incongruentă.

Viitorul a început ieri

În aprilie 2022 UNESCO a adoptat primul ghid de standarde globale privind etica utilizării inteligenței artificiale (https://unesdoc.unesco.org/ark:/48223/pf0000381137) și tot mai mulți teoreticieni avansează ideea de „inteligență artificială responsabilă”, argumentând importanța de a avea un control etic asupra intervenției tehnologiilor inteligente în viețile noastre. În 2021 Comisia Europeană a propus spre dezbatere Legea Inteligenței Artificiale (Artificial Intelligence Act) încercând să prevină riscurile etice și pericolele pe care aceste programe inteligente le reprezintă pentru democrație și umanitate.
Deși pare scoasă din filmele SF, influența inteligenței artificiale este pretutindeni, de la cele mai simple aplicații de pe telefoanele noastre, până la drone și mașini autonome. Inteligența artificială este prezentă în viețile oamenilor, pe măsură ce tot mai multe companii folosesc programe de inteligență artificială pentru a angaja muncitori, multe bănci au automatizat analiza de risc, așa că acordă credite în funcție de deciziile unor algoritmi și există chiar unele țări, cum este Estonia, unde inteligența artificială e utilizată în sistemele judiciare. Dacă un  program inteligent poate să evalueze cazurile simple și poate da sentințe mai rapid și mai eficient decât un judecător „uman”, atunci pare că omenirea merge pe un drum bun.

Unii autori alarmiști, cum este James Barrat (Our Final Invention: Artificial Intelligence and the End of the Human Era, 2013), consideră că aceste tendințe din dezvoltarea inteligenței artificiale reprezintă o amenințare la adresa umanității. Alții sunt mai optimiști, cum este Gerd Gigerenzer psiholog la Institutul Max Planck (How to Stay Smart in a Smart World). Gigerenzer e convins că tehnologiile bazate pe algoritmi nu vor putea niciodată să ne înlocuiască, pentru că mașinile inteligente nu vor avea niciodată „bun simț”.

Kate Crawford, profesor la USC Annenberg din Los Angeles și cercetător la Microsoft Research, susține că aceste tehnologii trebuie înțelese ca instrumente ale creatorilor lor, produse ale capitalismului contemporan și manifestări ale dominației și ale exploatării naturii (și a semenilor) de către elitele economice. Suntem sub controlul algoritmic al unor mari corporații mondiale, fie că le numim FAANG (Facebook, Apple, Amazon, Netflix, Google) sau FAMGA (Facebook, Apple, Microsoft, Google, Amazon), platformele digitale ale lumii funcționează ca niște monopoluri sau oligopoluri.

Crawford face un „Atlas” al inteligenței artificiale (Atlas of AI: Power, Politics, and the Planetary Costs of Artificial Intelligence, 2021), de fapt o istorie a acestor forme de gândire non-umană, care începe cu celebrul Hans, calul din Berlin care știa să răspundă la orice întrebare și care făcea inclusiv adunări și scăderi și ajunge la programele de azi care înving oamenii la jocuri de inteligență. De altfel, încă din anii 50 politologul Herbert Simon, unul dintre inventatorii inteligenței artificiale, a susținut că, atunci când mașinile inteligente vor reuși să învingă un om la șah, vor deveni autonome. În 1997 campionul mondial Garry Kasparov a fost învins de computerul Deep Blue și omenirea a intrat într-o nouă epocă.

Crawford folosește o metaforă cartografică, înțelegând atlasul ca pe o formă de vizualizare care, aidoma hărților medievale (mappae mundi) devin expresii vizibile și concrete ale înțelegerii (și neînțelegerii) noastre despre lume. Autoarea pornește de la afirmația provocatoare, că inteligența artificială nu este nici inteligentă, nici artificială. De fapt acești algoritmi „inteligenți” nu sunt autonomi, existența lor depinde de factori materiali (minerale rare, energie electrică), dar și politici (prejudecățile programatorilor). În plus, ținând cont de costurile enorme ale acestor programe „inteligente”, ele nu sunt rezultatul unor tehnologii „independente”, ci produsul unor instituții și infrastructuri care deservesc interese politice și sociale. În fond sunt expresia unui noi „imperiu al inteligenței artificiale”.

De la programul inteligent numit ELIZA, un fel de chatbot care conversa cu creatorul său Joseph Weizenbaum, la aplicațiile contemporane numite „asistenți virtuali”, tot mai mulți algoritmi inteligenți interacționează cu oamenii, iar evoluția lor este spectaculoasă. În 2021 Curtea Federală din Australia a decis chiar că un sistem de inteligență artificială poate să dețină un brevet și să fie declarat „inventator non-uman”, iar același lucru este acceptat în Africa de Sud.

Conform unor previziuni ale Forumului Economic Mondial din 2018, inteligența artificială va ajunge să producă primele melodii pop care vor intra din Top 40 până în 2027 și vor genera videoclipuri creative până în 2028. Evenimentul care va marca definitiv evoluția acestora se va produce în 2049, când un astfel de program va scrie un bestseller care va intra pe lista New York. Deja există Sensorium sau Mubert, programe automate care generează muzică, iar platforme inteligente gratuite, cum ar fi AI Art Generator pot deja produce artă.

Tendințele sunt, însă, periculoase atunci când transferăm inteligenței artificiale decizii importante pentru umanitate. În 2018 directorul de studii al Institutului Sapiens, Erwann Tison, a publicat un manifest în revista „Les Echos”, unde propunea să oferim Inteligenței artificiale întreaga conducere politică și economică a societății umane. Argumentul său „de bun simț” era acela că un computer supra-inteligent ar putea să ia decizii mai bune decât oamenii. Consecințele posibile ale unei astfel de tranziții sunt descrise perfect de Ira Lewin, autorul celebrului Rosemary’s Baby, care a scris „O fericire insuportabilă” (folosesc titlul din franceză, care e mai sugestiv, în original cartea se numea This Perfect Day).

Acest moment nu este departe pentru că la alegerile locale din 2018 pentru primăria localității Tama din Japonia,  a candidat și Michihito Matsuda, care era un robot înzestrat cu inteligență artificială, iar 9% dintre alegători l-au votat! Convinși de sloganul: „Inteligența artificială va transforma orașul Tama”, o parte dintre cetățenii japonezi au fost dispuși să fie conduși de o mașinărie inteligentă. Pericolul decurge din faptul că, așa cum arată un studiu din 2015 realizat de Michal Kosinski, cercetător la Stanford University, algoritmii sunt deja în stare să ne cunoască preferințele și să ne înțeleagă deciziile mai bine decât noi înșine. Doar analizând 10 „like-uri” de pe Facebook. Când programul primește informații despre 150 de Like-uri”, computerul ne cunoaște mai bine decât membrii familiei apropiate, iar după 300 de „Like-uri”, mașina gânditoare ne cunoaște mai bine decât partenerii de viață.

Așa cum arată Marianne Elliott, coordonatoarea proiectului intitulat „Digital Democracy” (https://www.digitaldemocracy.nz), există astăzi trei amenințări majore ale acestor programe de inteligență artificială. Prima este dată de monopolurile platformelor, pentru că un grup restrâns de oameni controlează interacțiunile a milioane de semeni ai lor; a doua este opacitatea algoritmică, pentru că algoritmii care au o putere tot mai mare asupra noastră nu sunt utilizați în mod transparent sau responsabil; și apariția unei economii a atenției, în care oamenii consideră că cele mai importante informații sunt cele care ne atrag atenția, indiferent dacă ele sunt pozitive ori necesare. 

În mod evident trebuie să introducem un set de „coduri morale” în modul de funcționare al acestor tehnologii? Ele nu trebuie să fie ca „legile roboticii” inventate de Isaac Asimov, dar, așa cum sugerează Michael Kearns și Aaron Roth, soluția sunt algoritmii etici (The Ethical Algorithm: The Science of Socially Aware Algorithm Design, 2019). În dezvoltarea și aplicarea algoritmilor în interacțiunile cu oamenii ar trebui să existe un control moral, numai că aceste lecții de etică sunt aproape imposibil de aplicat mașinăriilor inteligente, deoarece devin forme de abuz. Și, așa cum s-a văzut din scandalul Cambridge Analytica, degeaba algoritmii sunt „etici”, dacă oamenii care îi folosesc sunt lipsiți de scrupule și veroși. 

Autocolonizarea și imperialismul cultural de tip Donald Duck

Cel mai recent raport al UNESCO despre sectorul cultural și cel al industriilor creativității (https://unesdoc.unesco.org/ark:/48223/pf0000380474_eng) arată că exporturile de „bunuri și servicii culturale” la nivel global au ajuns la valoarea de 389,1 miliarde dolari (în 2019), dublu față de 2005. Cu toate acestea, piața culturală este în continuare controlată și dominată de țările dezvoltate din America de Nord și Europa, care realizează 95% din totalul vânzărilor.

De fapt suntem captivii unui tip de imperialism cultural anglo-american, controlat de cele mai importante instituții culturale al lumii, care influențează modul de gândi al omenirii în general. Asistăm la omogenizarea culturală și media a întregii planete, influența culturii populare occidentale fiind mai puternică decât orice altă formă de control social și politic. De la industria cinematografică a Hollywoodului, la producția globală de carte, de la muzică, la programele de televiziune și jocurile video, suntem victimele „imperialismului de catifea” (soft imperialism).

Deși știm că cei mai bogați oameni de pe planetă sunt Elon Musk, Jeff Bezos și Bill Gates, dar adeseori ignorăm că cei mai influenți scriitori din lume sunt și ei anglo-americani. Cei mai bogați autori ai planetei sunt J.K. Rowling (1 miliard de dolari), James Patterson (750 milioane) și Candy Spelling (600 de milioane). În continuare Statele Unite domină producția mondială de carte, cu 328.259 de titluri noi și reeditări anual, la care trebuie să adăugăm și cele  206.000 de cărți publicate în Marea Britanie și alte sute de mii din Canada sau Australia. Astfel că anual sub produse de către cultura anglo-americană peste jumătate de milion de cărți, iar în SUA numărul de ISBN-uri folosite a ajuns la 3,5 milioane (în 2018). Chiar și autorii care nu sunt născuți în cultura aceasta se adaptează. Așa este cazul celui mai bine vândut autor din Europa între 2007 și 2008, care a fost Khaled Hosseini, născut în Kabul, crescut în Franța, dar care acum trăiește în California și scrie în engleză. Și mai relevant este faptul că pe piața cărții la nivel mondial 80% din exporturi aparțin țărilor dezvoltate. Practic nu vorbim de „schimburi culturale”, ci de o hegemonie culturală.  Conform Index Translationum, compilat tot de către UNESCO încă din 1948 (preluat de la Liga Națiunilor care l-a creat în 1932) știm că cele mai traduse cărți din toată lumea sunt ale unor autori anglo-americani, pe primul loc este Agatha Christie, care are 7,236 de traduceri, apoi urmează Shakespeare (cu 4296), Barbara Cartland (3652) sau Stephen King (cu 3357).

Efectul este acela că, într-o lume hrănită cu Harry Potter sau cu hobiții lui Tolkien, o mare parte din limbile pământului dispar. Previziunile Organizației Națiunilor Unite sunt sumbre în acest sens. Se pare că peste 30% din limbile lumii vor dispărea până la sfârșitul acestui secol din cauza lipsei de vorbitori, a unei literaturi proprii și a resurselor politice și economice pentru dezvoltare. În condițiile în care, din cele 7000 de limbi de pe planetă, 6000 sunt indigene, omogenizarea înseamnă dispariție.

La aceasta se adaugă imperialismul de șăubiz, cu practicile sale culturale superficiale și producțiile sale artistice simpliste, dar de succes. Astăzi cei mai bogați muzicieni contemporani sunt, în ordine, Jay Z (cu 1,4 miliarde dolari), Paul McCartney (1,28 miliarde dolari) și Andrew Lloyd Webber (1,2 miliarde dolari). Desigur și artiștii plastici cei mai bogați sunt tot anglo-americani, astfel Damien Hirst (1 miliard), Jeff Koons (500 milioane) și Jasper Johns (300 de milioane). Evident și cei mai bogați regizori de film sunt George Lucas (10 miliarde de dolari), Steven Spielberg (3,7 miliarde) și James Cameron (700 de milioane).

Producția culturală este controlată de uriașele monopoluri media globale, care continuă să domine distribuția de conținuturi culturale. Youtube are 2 miliarde de utilizatori, dar 66% din conținuturile difuzate sunt în limba engleză.

Nici situația de pe piața televiziunilor la cerere (video on demand), care e estimată la 98.69 miliarde de dolari în 2022, nu e mai bună. Acest sector e controlat tot de către mari conglomerate ca Netflix și Amazon Prime, urmate de Apple TV+ și Disney+. Netflix avea în 2022 peste 222 milioane de abonați, cu venituri totale de 29,7 miliarde USD, iar 55% din filmele din portofoliul Netflix erau în limba engleză, 10% în hindi, și 6% în spaniolă. Cu toate acestea, 65% din toate filmele noi sunt realizate în engleză.

Datele UNESCO arată că în schimburile globale de produse culturale artistice există un exclusivism al țărilor dezvoltate, aproape 70% din toate schimburile de la nivel global se fac doar între țările europene și nord-atlantice.
Evident, România este printre ultimele țări din UE la categoria exporturi culturale, datele arătând că România avea în 2019 exporturi culturale de 77,29 de milioane de euro, în timp ce Marea Britanie exporta bunuri culturale (cărți, artă etc.) de 468 de milioane, iar SUA 1,644 miliarde! (http://data.uis.unesco.org/).
Așa că suntem în continuare victimele imperialismul de tip „Donald Duck”, formulă propusă  de teoreticianul media Armand Mattelart, care a scris împreună cu Ariel Dorfman o cartea remarcabilă intitulată: How to Read Donald Duck. De fapt imperialism cultural nu mai e răspândit și promovat cu ajutorul forței militare, ci prin intermediul unor figuri culturale aparent naive și inocente, dar la fel de nocive.

 

Din manualul de romgleză: Cine face istoria?

Istoria este un cuvânt ciudat și complex, care, deși este moștenit de majoritatea limbilor europene din latină, inclusiv în unele limbi slave, provine din greacă. În antichitate histōr însemna judecător, iar historein însemna a depune mărturie, chiar legală cu privire la unele evenimente și, prin extensie, a investiga. Cartea lui Herodot se numea chiar Historíai, adică „Investigații despre trecut”.

Romanii au preluat termenul așa că a ajuns și în engleză, cuvântul fiind împrumutat pe filiera francezei medievale, unde cronicile și consemnările oficiale erau denumite estoire. De aici a mai fost doar un pas până când englezii au inventat expresia „a face istorie” (to make history), ea fiind consemnată abia pe la 1862.  

Împrumutată și de către nătărăii de la noi, așa cum apare în știrea romglezească despre modelul Spring al producătorului autohton de automobile, care „a făcut istorie în Europa de Vest”, această expresie este la fel de improprie pentru limba română ca și numele acestui automobil pentru istoria dacilor.

Mutația Istoriei mari spre istorioarele mici se poate datora și faptului că americanii au o istorie de numai câteva sute de ani care, comparată cu Istoria milenară a Europei și a Asiei, este minusculă. Poate de aceea în engleza americană există tot felul de „istorii” mărunte. Chiar un pacient poate avea o „istorie” medicală (medical history), iar antecedentele medicale sunt descrie ca fiind „istorie de familie” (family history).
„A face istorie” a ajuns să însemne în engleză a excela într-un domeniu, a doborî un record sau chiar a te depăși pe tine însuți. De exemplu cercetătorii care au descoperit structura ADN-ului „au făcut istorie”, nu pentru că „au intrat în Istorie”, ci pentru că au făcut ceva ce nimeni nu a mai reușit până atunci. Prin urmare „to make history” poate să însemne a face ceva care este foarte important sau care va fi amintit ca parte a istoriei, care te poate face faimos.
Mai mult, engleza asociază verbul „a fi” cu istoria (to be history), astfel că ceva poate „să fie istorie” (you are history if you lose), adică poți deveni irelevant sau nu mai ești important pentru cineva (he is history to me). Această transformare a Istoriei cu literă mare în „istoriile” cu literă mică, nu este incompatibilă cu limbile romanice. Așa cum engleza a transformat „history” în „story”, și italienii au cuvântul storia, pentru orice poveste romanțioasă, pentru povești inventate. Chiar și în română „a face istorii” înseamnă a inventa minciuni, a debita tot felul de lucruri.
Adevărata neînțelegere decurge din semnificația „istoriei” la englezi, unde cuvântul „history” are și un sens aberant, respectiv poate să descrie orice acțiuni sau evenimente, chiar și idei, care ar putea avea un impact asupra viitorului. Astfel istoria nu se mai referă doar la trecut, așa cum ar fi natural, ci devine și ceva ce poate fi făcut în viitor. De aici și problema cu asocierea între verbul „a face” și istorie. Incongruența româno-engleză este acea că noi definim istoria ca o ramură a științei care se ocupă cu trecutul. Prin urmare, dacă istoria reprezintă trecutul umanității, suma faptelor derulate anterior momentului actual, sau se referă la evenimente ce țin de memorie, de posteritate, nu putem „să facem istorie”. 
Putem doar să facem pe proștii sau să facem istericale lingvistice. Istoria, însă, se face singură.

Neoiobăgia virtuală și sclavia digitală

Cea mai cumplită formă de sclavie este aceea despre care nu știi că există. Deși nu suntem legați cu lanțuri de Internet și nici nu ne obligă nimeni să stăm cuplați la rețelele de socializare, nu ne dăm seama cât de dependenți am devenit de niște mașinării abuzive. Poate de aceea nici nu conștientizăm că nu mai suntem cu adevărat liberi. Zicem că suntem „conectați”, dar de fapt suntem dependenți de niște dispozitive inteligente, de la telefoane și computere portabile, la algoritmii care operează fără să îi înțelegem, toate aceste aparate sunt cu noi de dimineața până seara. Ne culcăm în fața ecranelor și ne trezim de îndată ce ecranele se luminează. Adormim cu telefonul în mână sau cu Netflixul pornit, stăm prinși în închisoarea lumii digitale, fericiții captivi ai unor forme de viață tot mai lipsită de libertate. Desigur, digitalizarea vieților noastre a adus și o seamă de beneficii indiscutabile. Cu toate acestea, pe măsură ce suntem tot mai scufundați în universul virtual, suntem tot mai puțin umani și nu ne mai dăm seama că tehnologiile ne schimbă natura și identitatea.

Aceasta este și premisa cărții recente publicată de Jean-Gabriel Ganascia (Servitudes virtuelles, Seuil, 2022). Autorul, care e specialist în inteligență artificală și profesor la Sorbona,  a publicat mai multe studii pe acest subiect, în 2017 a apărut cartea despre singularitate (Le Mythe de la Singularité. Faut-il craindre l’intelligence artificielle?). Discuția pornește de la un termen avansat de către filosoful italian Luciano Floridi, care scris un manifest, intitulat „Inițiativa Onlife”. Ganascia face o hartă a opțiunilor noastre, un fel de roză a vânturilor aplicată ciberspațiului. Avem mai multe posibilități: fie suntem online (conectați la aparte), fie sunte offline (deconectați). Mai importante sunt celelalte două dimensiuni, aceea de a fi onlife (în viață) și offlife (în afara vieții).

Prinși între aceste opțiuni, ne-am transformat în niște inforgi (termenul propus tot de Luciano Floridi e informational organism), adică ființe hibride, care trăiesc aidoma „boților”, prizonieri ai „servituților virtuale” care ne fac să ne bucurăm de tehnologii fără să ne dăm seama de efectul lor malefic. Suntem captivi informatici, pentru că fiecare moment al vieții noastre este controlat, dar și transformat și alterat de către noile tehnologii. Fiecare componentă a existenței noastre, de la cea emoțională, la cea sexuală, e afectată de aceste aparate. Ceea ce în regimurile totalitariste era considerat un ideal, adică supravegherea continuă a indivizilor de către stat, a devenit astăzi un mod de viață „normal”.

Desigur, în varianta sa cea mai atroce sclavia digitală există deja în China, unde Partidul Comunist Chinez a pus în practică sistemul de „credit social”. Cu ajutorul noilor tehnologii statul știe exact ce fac cetățenii, îi evaluează în funcție de activitățile digitale și stabilește ierarhii, pe bază de puncte. Numai că, în 2013, defectorul Edward Snowden a dezvăluit că și NSA supraveghează telefoanele americanilor, astfel a devenit evident faptul că supravegherea de acest tip nu este specifică regimurilor autoritariste. De fapt cenzura digitală e practicată pe față de Facebook, care „pedepsește” mesajele considerate periculoase prin diverse restricții, care pot ajunge până la suspendarea conturilor considerate „suspicioase”. Acest tip de „justiție algoritmică”, în care oamenii sunt evaluați și judecați de către algoritmi, este extrem de periculos. 

Sclavia digitali și existența noastră în starea de „captivi numerici” se vede din dependența față de marile companii digitale ca Apple, Amazon, Facebook, sau Google, care au acces la întreaga noastră existență. Tot ceea ce suntem, în mod public sau privat, este înregistrat și, implicit, controlat fără știrea noastră. Prin intermediul tehnologiilor bazate pe inteligență artificială noi nu mai avem vieți private, chiar intimitatea noastră s-a transformat în „extimitate”, totul e accesibil și disponibil. 

Ganascia consideră că, tocmai datorită puterii tehnologiilor informației și comunicațiilor asistăm la o schimbare a condiției umane, ceea ce face necesară și urgentă evaluarea consecințelor morale și sociale ale acestora. 
Cum e posibilă eliberarea din captivitatea noilor tehnologii, cum se poate produce emanciparea digitală? Din păcate soluțiile propuse de Ganascia - luciditate, refuz, ironie, și încăpățânare - sunt la fel de iluzorii ca și iluzia libertății în minunata lume nouă a mașinăriilor care gândesc.
Aici un interviu cu autorul:

Din manualul de romgleză: Crucificarea limbii române

Romglezii sunt mereu infideli sensurilor cuvintelor strămoșești și preiau multe expresii din engleză fără niciun fel de respect pentru limba vorbită până la ei. A crucifica (pe cineva) sau a fi crucificat, după cum vedem din exemplul acestei știri care ne anunță că „Ronaldo a fost crucificat după ce a spart telefonul unui copil”, ilustrează tranziția nefastă dintr-o limbă într-alta. Dacă pentru futboliști Ronaldo poate să devină un fel de Mesia al gelului de păr, crucificarea nu poate să dobândească nici măcar în sens figurativ semnificațiile pe care le are în engleză. Evident, crucificarea există și în dicționarele acestui popor care se crede creștin de două mii de ani, dar nici măcar atunci când este utilizat în sens figurativ în română crucificat nu are aceleași sensuri ca în engleză. Crucificat înseamnă pre limba vorbită de Dosoftei cel mult „chinuit”. 
Doar în engleză crucificarea a dobândit o serie de sensuri secundare, îndepărtate de semnificațiile religioase, ajungând să însemne chiar a critica sau, prin extensie a expune public, mai ales în mass media (ca în formula „the media crucified the president”). Termenul aparține jargonului englezesc contemporan, unde a crucifica mai are și sensul de a ridiculiza (the critics crucified the movie), a găsi defecte, a expune slăbiciunile cuiva sau a critica în mod violent și crud  - aidoma criticării scenelor oribile din filmul lui Mel Gibson care l-a „crucificat” pe Isus a doua oară, nu doar practic, ci și estetic. În engleză oricine poate fi „crucificat”, nu doar scriitorii, ci și sportivii sau cântăreți de muzică pop (Lennon cântă „The way things are going/ The're gonna crucify me"). 
De unde vine această mutație? E posibil ca ea să fi apărut în engleza medievală, pentru că expresia a fost consemnată pe la mijlocul secolului 14, când „a crucifica” (to crucify) a ajuns să însemne a pedepsi în general. Ulterior „Cyclopedia” sau Marele dicționar enciclopedic englezesc din 1889 deja dădea sensul lărgit, însemnând „orice uimește sau vexează în cel mai înalt grad”.
Pentru acest tip de pedepse în română există o expresia apropiată, dar mult mai frumoasă: a pune la stâlpul infamiei. În legile lui Iustinian, care cel mai probabil se aplicau și mai la nord de Dunăre, infamia era o pedeapsă din categoria „judicium publicum” și presupunea expunerea publică, iar în cazul soldaților chiar  expulzarea din armată, urmate de și rușinarea prin degradarea din unele drepturi.
Termenul românesc pentru „crucificarea” romgleză este oprobriu, din latinescul opprobrium, care înseamnă chiar a critica dur, a rușina public, a dezonora, ceea ce fac și romglezii care „crucifică” zilnic și silnic sărmana limbă românească.

Recomandare duminicală: Cum ar fi să ne pice Luna în cap?

Multor oameni le place să fie puși într-o stare de panică, pentru că dopamina produsă de angoasă îi face pe unii semeni ai noștri să se simtă mai bine. Cinemaul contemporan ne oferă adeseori doza de sperietură de care avem nevoie, iar mulți regizori s-au specializat în astfel de scenarii angoasante. Printre ei se numără și Roland Emmerich, care a dobândit notorietate cu filme precum Unde vei fi poimâine? (The Day After Tomorrow), în care explorează posibilitatea ca întreaga planetă să înghețe, sau 2012, când în 2009 anticipase un Potop global care nu a mai avut loc.
Acum Emmerich le oferă spectatorilor săi o altă sperietoare cinematografică, intitulată Moonfall (2022), bazată pe o premiză prea puțin veridică, dar cu atât mai atrăgătoare, aceea că Luna de pe cer s-ar putea prăbuși la propriu în capul omenirii. Evident catastrofismul este unul dintre ingredientele predilecte ale  Hollywoodului, de la invazii ale extratereștrilor (tot Emmerich a regizat și Ziua Independenței - Independence Day) la creaturile monstruoase și ucigașe (tot el a făcut Godzilla din 1998), pentru că filmele ne îngrozesc și apoi ne fac și să ne liniștim în mai puțin de o oră și jumătate.
În contextul actualei catastrofe sanitare, Emmerich face un nou film catastrofic care, timp de 2 ore și 10 minute ne prezintă o situație catastrofică de-a dreptul gogonată. Satelitul natural al Pământului, care e de fapt o megastructură extraterestră menită să echilibreze planeta noastră și să permită dezvoltarea vieții, este distrusă. Această tehnologie extraterestră este afectată de o altă prezență malefică, care alterează cu bună știință orbita Lunii. Urmează valuri de tsunami, distrugeri și panică generate de faptul că, în numai 3 săptămâni, Luna urmează să se prăbușească. Această ipoteză îi permite regizorului să construiască scene tipice pentru toate filmele despre dezastre.
Nu toată lumea gustă și nu toți înțeleg stilul lui Emerich, pentru că modul său de adresare auto-ironic și metoda sa ușor amuzată, dar sarcastică sunt greu de înțeles la prima vedere. Abordarea sa este asemănătoare cu aceea a altui european oploșit pe la Hollywood, danezul Paul Verhoeven.
În mod real Moonfall este plin de trimiteri la alte filme, cum ar fi Terminator sau Matrix, unde vedem efectul unor inteligențe artificiale care decid să distrugă omenirea și toate ființele biologice. De fapt Emmerich critică indirect apocaliptismul cinematografic, adeseori scenele sunt intenționat auto-critice, așa este de exemplu referința la Stargate (alt SF celebru regizat de Emmerich), când conferința organizată de personajul K.C. despre Lună seamănă perfect cu secvența în care Daniel Jackson încearcă să îi convingă pe colegii săi că piramidele au fost făcute de extratereștri. Și nanoparticulele cosmice înzestrate cu inteligență și care acționează împotriva oamenilor par să fie scoase din franșiza Aliens, iar  schemele vizuale, cum e eterna scenă science-fiction în care astronauții sunt prinși cu un cordonul ombilical în spațiu, sunt ironice. La fel de ironice sunt referințele intratextuale, cum sunt scenele din hotelul unde se refugiază personajele, care sunt trimiteri la The Shining (1980) al lui Kubrick.
Filmul chiar începe de parcă ar fi continuarea de la Gravity, doar că în locul Sandrei Bullock este distribuită Hale Berry al cărei personaj privește cu încântare pe geamul navetei „Endeavour”, care a fost utilizată până în 2011. Deși naveta spațială americană a răposat și nu mai e folosită de decenii, cineastul de origine germană continuă să o utilizeze ca și când ar mai fi în funcțiune, într-un joc de-a realitatea care este amuzant. 
Catastrofa însăși este un prilej pentru regizor să ironizeze reacția tipică a burghezilor în fața tuturor catastrofelor. După ce magazine sunt devastate, oamenii care fug spre casele lor de vacanță, dar numai când au acumulat suficient de multă hârtie igienică. La fel de ironice sunt și soluțiile pe care liderii politici și militari le găsesc atunci când omenirea e confruntată cu dezastre. Sau, când în film armata americană vrea să bombardeze Luna cu arme atomice, regizorul face o sugestie ironică la ideea preconcepută că armele nucleare care ar reprezenta o soluție magică pentru toate problemele noastre.
Folosindu-se de tema conspiraționismului, în care e reluată ideea din teoriile conspirației, cum că echipajul de pe Apollo 11 ar fi descoperit că Luna nu e un obiect natural, ci unul artificial, regizorul ironizează nu doar NASA și lucrurile pe care agenția le ascunde. Personajul Holdenfield, jucat de Donald Sutherland, care a mușamalizat adevărul despre Lună, e o trimitere tot la un personaj conspiraționist al lui Sutherland, din filmul lui Oliver Stone, JFK (1991). Și faptul că conspiraționistul K.C. e jucat de John Bradley din Urzeala tronurilor e ironic. Desigur că antieroul, care are o pisică numită Fuzz Aldrin, la final va salva omenirea. Povestea urmează un șablon narativ arhicunoscut, acela al personajului principal cu defecte, care este Brian Harper, astronaut de succes în prima parte a filmului, acum acuzat de incompetență, victimă a birocrației. El duce o viață de marginal alcoolic, deși, desigur, urmează să salveze lumea. Când toți sunt înspăimântați, doar Brian meșterește la mașina lui, iar acest personaj ambivalent, simultan simpatic și antipatic (jucat de Patrick Wilson) e o parodie serioasă la toată gama de eroi decăzuți.
Deși filmul este un eșec de piață (a costat 150 de milioane de de dolari și a încasat vreo 50 de milioane în total) și este blamat de mulți critici, Moonfall ne oferă și altceva decât o sperietură zdravănă sau plăcerea cinefilă de a recunoaște referințe cinematografice clasice. De fapt viața pe Pământ este într-un echilibru fragil, în care satelitul nostru natural este amplasat într-o poziție ideală pentru a permite vieții de pe Terra să existe. Cele două obiecte cosmice sunt prinse într-o relație baricentrică, cea mai mică schimbare producând efecte catastrofale. Dacă Luna ar fi puțin mai aproape de planeta noastră, valurile ar fi atât de puternice încât ar distruge tot ceea ce e viață. Chiar ciclul de 24 de ore pe care îl are viața pe planetă este rezultatul prezenței Lunii. În mod real lucrurile stau chiar pe dos, Luna continuă să se îndepărteze de Pământ cu o viteză de 3,78 cm pe an. Așa că, într-un viitor îndepărtat zilele vor continua să încetinească pe  până la cele 24 de ore cu care suntem familiarizați acum și vor continua să încetinească în viitor.
Cât de importantă este Luna pentru viață, puteți viziona aici un documentar de știință, produs de BBC.

  

 

Civilizația lui pește

Când eram mici foloseam expresia: „Ce te dai balenă într-un borcan cu apă?!”, iar recenta carte a lui Bruno Patino, președintele canalului „Arte” și autor al mai multor studii media, mi-a amintit de această formulă. Actualul studiu continuă o idee mai veche, pe care Patino a descris-o într-o altă carte remarcabilă, apărută în 2019, despre „civilizația peștișorului de aur” (La civilisation du poisson rouge. Petit traité sur le marché de l’attention. Grasset, 2019). Acolo, într-o manieră ușor amuzată, dar serioasă, Patino stabilea o asemănare între viața peștișorilor aurii care trăiesc în acvariile din casele noastre și modul cum funcționăm și noi în societatea contemporană. De fapt autorul se referă la civilizația contemporană ca la o civilizație a „furtunii într-un borcan” (Tempête dans le bocal, Grasset 2022) pentru că existențele și experiențele noastre sunt reduse și blocate de sticla ecranelor cu care ne-am înconjurat. 

Asistăm de mai mult timp la „platformizarea planetei”, iar impactul negativ pe care îl are capitalismul digital asupra vieților noastre se vede nu numai din transformarea societăților contemporane în societăți ale supravegherii continue, ci și din acceptarea unei noi condiții umane care ne face pe toți să trăim ca niște peștișori aflați într-un acvariu. Și, pe măsură ce ne mutăm cu toții în universul „cetățeanului Zuck” (care este noul cetățean Kane), urmează marea mutare într-un acvariu și mai mare, numit Metavers.

Patino pornește de la un studiu făcut chiar de specialiștii de la Google, care au calculat că durata maximă de atenție a utilizatorilor platformei lor este de 9 secunde, similară cu durata de atenție a peștilor aurii, care se pot concentra cel mult 8 secunde. 

Nici nu e greu să observăm apariția unei noi generații de oameni, cuplați mereu la ecranele lor tactile, care nu mai au capacitatea de a se concentra pe termen lung și cărora nici nu le mai pasă de altceva decât de aceste ecrane. Am devenit o planetă populată cu peștișori aurii, prinși în rețelele de socializare, comunicând prin intermediul unor sticle transparente, dar care nu mai sunt în stare să iasă din acest spațiu, incapabili să facem altceva decât să ne plimbăm prin fața unor ecrane strălucitoare. 

La fel de dezorientați ca și peștii în bolurile lor transparente și noi ne pierdem rapid atenția și trecem de la una la alta accelerat, crezând că știm, că înțelegem, că suntem ființe cu putere de decizie. Pierderea atenției individuale a adus cu sine dependența de mașinăriile care ne gestionează dorințele.
Aceasta e o nouă formă de sclavie digitală, ce funcționează pe modelul de bază al vechiului capitalism, dar cu instrumentele noului imperialism media. Pare că suntem liberi să ne mișcăm unde vrem în borcanul nostru, învârtindu-ne prostește încoace și-ncolo, însă suntem numai niște creaturi cu vieți transparentizate și lipsite de înțelegere reală a lumii. 

Unele statistici prezentate de Patino sunt șocante. În SUA 17% dintre posesorii de căști wireless de la Apple, numite AirPods, le țin în urechi chiar și atunci când fac dragoste. De fapt nivelul de izolare emoțională a devenit atât de mare în lumea occidentală încât sondajele arată că în ultimele decenii în SUA unul din trei bărbați au devenit inactivi sexual (https://jamanetwork.com/journals/jamanetworkopen/fullarticle/2767066?widget=personalizedcontent&previousarticle=0).
Noua civilizație creată special pentru peștișorii cu atenție scăzută, care cred că trăiesc tragedii, dar care simt doar „furtunile dintr-un borcan” este specifică pentru un mod de viață a imobilizării în ecrane. Dependenți de telefoanele inteligente, captivii propriilor noastre tehnologii, viețile noastre sunt niște „televieți”. Trăind într-o continuă televrie (télévie) nu mai știm unde începe și unde se termină acvariul. Desigur, aceasta nu este o dictatură ci, așa cum zice Patino printr-un joc de cuvinte, este o datatură, o tiranie a bazelor de date digitale.

Falsificarea istoriei, criptoistoria și pseudoistoria

Masacrul de la Bucea seamănă îngrozitor cu crimele pe care sovieticii le-au făcut în 1940, când au fost asasinați aproape 22.000 de ofițeri și soldați polonezi, ce au fost aruncați într-o groapă comună din pădurea Katyn. În 1943 propaganda nazistă a scos la iveală acest masacru, încercând să îi întoarcă pe occidentali împotriva Rusiei comuniste și împotriva lui Iosif Stalin, iar rușii, la rândul lor, au creat o comisie de investigații, din care făceau parte și scriitorul Aleksei Tolstoi și patriarhul Kievului, ca să demonstreze că crimele au fost făcute de „fasciștii germani”. Înscenarea și mușamalizarea, care au presupus chiar includerea de false dovezi în groapa comună, au continuat timp de decenii. De fapt experții NKVD (străbunicul KGB) s-au specializat în falsificarea realității, alterarea istoriei fiind una dintre tehnicile lor favorite. În epoca lui Stalin inclusiv documentele fotografice erau editate și falsificate, de îndată ce un tovarăș era eliminat fizic, el era șters și din fotografiile oficiale. 
Acum asistăm iarăși la falsificarea istoriei ca politică de stat. Ambasadele Rusiei din toată lumea au trimis comunicate de presă în care îi acuză pe liderii de la Kiev că ar fi inventat crimele comise la periferiile capitalei Ucrainei. Postul de televiziune Rusia 1 a afirmat chiar că cei prezentați ca fiind morți mișcau, ba chiar că unii s-ar fi ridicat după plecarea echipelor de ziariști. Ziarul „Komsomolskaya Pravda” și apoi diverse conturi de Telegram au răspândit ideea că totul ar fi fost un film regizat chiar de către victimele agresiunii rusești. Lansarea ideii că masacrul de la Bucea a fost o înscenare pusă la cale chiar de către ucraineni, că sutele de civili torturați și omorâți ar fi fost fie actori, fie victime ale „naziștilor ucraineni” face parte dintr-o tehnică specifică arsenalului serviciilor secrete sovietice. 
Așa cum arată „Lexiconul KGB” redactat de Vasilii Mitrohin, una dintre practicile de bază ale acestei instituții era dezinformatsiya (dezinformarea), care includea inventarea de false documente și materiale numite falshivka (falsuri). Aceste documente fictive, făcute special pentru a-i păcăli pe adversari în cadrul operațiunilor numite chuzhogo flaga (steag fals) sau pentru a-i compromite (sub forma de klevetnicheskaya informatsiya) erau parte a arsenalului
militar și a tacticilor diversioniste. Treptat ele au fost extinse la nivelul întregii societăți, ca practică de manipulare.
Tehnica este doar o variantă a pseudoistoriei, numită criptoistorie (cryptohistory). Adeseori cuplată cu teoriile conspirației, cel mai cunoscut exemplu de criptodocumente este dat de „Protocoalele Înțelepților Sionului”, o carte care este evident un document fals, dar care este citită și prezentată ca și când ar reprezenta o dovadă cu privire la existența unei conspirații evreiești. Deși bucăți întregi din text sunt evident plagiate din cărți scrise în secolul 19, nunumărați antisemiți continuă să o folosească pe post de adevăr istoric.
Istoricul norvegian Anton Weiss-Wendt (în Putin’s Russia and the Falsification of History,  Bloomsbury, 2020) susține că tacticile de falsificare a istoriei au devenit politici publice în Rusia putiniană. Reinterpretarea istoriei și etichetarea drept „falsuri” a oricăror adevăruri neplăcute despre poporul rus sunt instrumente ale politizării evenimentelor și faptelor. Mai multe instituții publice și oficiali ai statului rus, inclusiv actualul ministru al Apărării, Sergei Șoigu sau ministrul de Externe, Sergei Lavrov, au participat la acest proces de „contrapropagandă”, menit să genereze o „istorie corectă”.

Din păcate există o lungă tradiție a pseudoistoriei, iar Ronald H. Fritze (Invented Knowledge. False History, Fake Science and Pseudo-Religions, Reaktion Books, 2009) face o foarte bună trecere în revistă a principalelor teme ale acestei predispoziții pentru fabulație, de la Atlantida lui Platon la cărțile lui Immanuel Velikovski, scriitor de origine rusă care a rescris întreaga istorie a Antichității, de la faraoni la Alexandru Macedon. Astăzi filmele și cultura populară contribuie enorm la construirea pseudo-istoriei. Un exemplu negativ este canalul american de televiziune, intitulat paradoxal History Channel, care e o sursă nesecată pentru cultivarea unor astfel de perspective pseudoistorice. De la programele despre astronauții antici (Ancient Aliens), care rescriu istoria tuturor popoarelor din Antichitate, până la felurite programe conspiraționiste, sunt propagate tot felul de aberații într-un format „obiectiv”. Poate cea mai cunoscută poveste pseudo-istorică, preluată de Dan Brown în romanul „Codul lui da Vinci” a fost avansată cu câteva decenii înainte, într-o care care susținea că Isus Hristos s-a căsătorit cu Maria Magdalena, care a ajuns în Franța, unde a dat naștere dinastiei Merovingienilor.

Unii pseudoistorici sunt adepții revizionismului total, pentru că toată Istoria omenirii ar fi fost manipulată și inventată de către elitele planetare. Printre aceștia sunt autori ca John Hamer (The Falsification Of History: Our Distorted Reality, 2012), care interpretează toate evenimentele ca și când ar fi falsuri grosolane. Aceste „elite mondiale” ne mint și ne dezinformează, de la evoluție și până la pandemie, de la templieri la Revoluția bolșevică, totul ar fi fost o mare înscenare. Alții cum este istoricul britanic David Irving, sunt specializați în evenimente și momente aparte din istorie, cum ar fi Holocaustul, care este evident negat, în pofida tuturor dovezilor cumplite.
Pseudoistoria se bazează mereu pe ideea că istoria adevărată ar fi fost ea însăși falsificată de către un grup sau altul, astfel că ar exista o „istorie interzisă”, pe care doar ei o pot scoate la iveală. E regretabil că, sub presiunea pseudoistorismului, care e specific epocii moderne, totul devine dubitabil, nimic nu mai este credibil, într-o spirală absurdă a neîncrederii în date și fapte, un mediu ideal pentru ca dictatorii și manipulatorii să ne prostească în față.