Tolkien și fantezia fascistă

În 2003 BBC a făcut un sondaj cultural pentru a afla care era cea mai influentă carte din toate timpurile în Marea Britanie (https://www.bbc.co.uk/arts/bigread/top100.shtml). Pe locul I a ieșit „Lord of the Rings”, ale cărui versiuni cinematografice tocmai fuseseră lansate cu un imens succes. În acest context Germaine Greer, celebra autoare a manifestului feminist „The Female Eunuch”, a declarat că acesta era coșmarul ei cel mai cumplit, ca o carte de propagandă nazistă, paginile „Lord of the Rings” fiind populate de supraoameni cu trăsături nordice, să devină cea mai influentă ficțiune a secolului nostru.

Spaimele lui Greer nu erau neîntemeiate pentru că, într-un interviu recent, zeița neo-fascismului italian, Giorgia Meloni, a declarat că strategiile sale politice sunt inspirate din cărțile lui Tolkien. Pe vremea când fusese ministru al Tineretului în guvernul Berlusconi, Meloni a apărut în săptămânalul „Style” al ziarului „Il Corriere della Sera” alături de o statuie a lui Gandalf, călare pe armăsarul alb, Shadowfax (în italiană Ombromanto). Chiar la depunerea jurământului ea a declarat că „inelul puterii nu o va corupe”. Faptul că, în anii 70, Meloni a participat la așa-numitele „tabere Hobbit”, forme de reuniune a tineretului neo-nazist din Italia, accentuează legătura dintre neo-fascism și tolkienism.
Cum se face că o carte care avea în mod evident un subtext anti-fascist, scrisă ca o reacție față de  ascensiunea nazismului în Europa, a putut să devină sursă de inspirație pentru urmașii fasciștilor? De unde au neo-naziștii o fascinație profundă față de universul și personajele lui J.R.R. Tolkien? 

Un indiciu găsim în reacțiile „fanilor” trilogiei Stăpânului inelelor, care sunt supărați pe Amazon că în serialul „Inelele puterii” apar elfi, hobbiți și gnomi de culoare sau că femeile sunt puternice și asexuate. Diverse platforme de socializare online sunt pline de acuze la adresa Amazon Prime. Compania aflată în proprietatea lui Jeff Bezos îi etichetează pe acești critici drept „fani toxici”, la rândul lor fanii adunați în haite virtuale își proclamă „fidelitatea” față de moștenirea lui Tolkien, denunțând presupusele planuri ale  Amazon de a face propagandă „de stânga”, sugerând că serialul este doar un instrument al „woke”-ismului contemporan.
Opera lui Tolkien, aidoma oricărui produs al fanteziei, poate fi ușor confiscată de orice ideologie. Ecologiștii îl pot considera un promotor al valorilor naturii, pentru că în cărțile sale există o evidentă pasiune pentru viața simplă de la țară și o iubire excesivă pentru copaci. La rândul lor fasciștii văd în Tolkien un susținător al valorilor culturii europene și al civilizației „nordice”, pentru că autorul însuși era preocupat de mitologia nordică, mare parte dintre poveștile profesorului de la Oxford fiind inspirate din sagalele islandeze și alte povești medievale. Cum observa unul dintre criticii lui Tolkien, Michael Moorcock (Epic Pooh, 1978, https://warwick.ac.uk/fac/arts/english/currentstudents/undergraduate/modules/en361fantastika/bibliography/2.7moorcock_m.1978epic_pooh.pdf), el însuși prozator de ficțiuni fantastice (cea mai cunoscută fiind saga lui Elric), acesta scrie o proză infantilă, dar mai ales infantilizatoare, însăși popularitatea acestor volume fiind un semn al imbecilizării culturale. Mai târziu Moorcock va susține chiar că Tolkien era el însuși un cripto-fascist (https://www.bbc.com/culture/article/20150731-was-tolkien-a-secret-fascist).
Evident că prozatorul însuși era un produs al epocii sale, crescut în lumea colonialismului britanic, născut la Bloemfontein în Africa de sud, influențat de evenimentele istorice catastrofale de la începutul secolului 20 și educat în spiritul catolicismului. 
E relevant faptul că, deși autorul a început să scrie diverse bucăți din viitorul roman când era în convalescență în urma bolii survenite în timpul Primului război mondial, prima carte din seria „Inelelor” a fost Hobbitul, scrisă în anii 30 și publicată în 1937. În Europa fascismul devenea principala putere politică și influența politicilor rasiste și anti-moderniste era tot mai mare. Din păcate nici ideile lui Tolkien nu erau lipsite de un tip de proto-fascism, sunt regretabile declarațiile sale din timpul Războiului civil din Spania, când l-a susținut pe Franco. Aici intervine și anti-comunismul lui Tolkien, bazat pe credința sa romano-catolică, a fost un alt factor important în conexiunea dintre fascism și opera literară.
Deși naziștii au încercat să îl revendice pe John Ronald Reuel Tolkien, pentru că străbunicul lui Tolkien emigrase în Anglia din Germania, în 1772, adevărata recuperare a prozatorului s-a produs în Europa de după război, când fasciștii și naziștii și-au căutat diverse subterfugii, cele mai multe cu subînțelesuri mitologice. De exemplu crucea celtică a devenit un simbol-surogat al svasticii și orice referințe indirecte la cultura „ariană” au fost preluate fără sfială.
Post-fascismul contemporan are un puternic miros de tolkienism. Viziunea fascistă despre lume, îmbibată în mitologia germanică și bazată pe antagonismul simplist între Bine și Rău e parte integrantă a universului „Inelelor”. Nu putem să nu vedem că în Lumea de Mijloc elfii funcționează ca un soi de civilizație ariană, fapt accentuat și de filmele lui Peter Jackson în care aceștia apar ca niște proto-naziști, blonzi, înalți, nobili, atractivi și seducători. Evident că Tolkien nu este un promotor al ideologiei naziste, dimpotrivă, însă faptul că descrie un sistem politic bazat pe o ierarhie întemeiată pe sângele nobil (Aragorn devine rege pentru că are „sângele” potrivit) oferă neo-fasciștilor hrană intelectuală. Nu ajută nici rasismul, care este fundamentul civilizației ficționale creată de Tolkien. La fel și motivul recurent al reconstruirii unei „lumi noi”, în care tot ceea ce este murdar (orcii, trolii) trebuie eliminat, ceea ce devine o resursă indirectă pentru imaginarul anti-imigraționist. 

În cele din urmă, faptul că fasciștii se hrănesc dintr-o operă literară cu scop anti-fascist indică încă o dată aspectul de farsă globală a lumii în care trăim. 

Despre imperialismul cultural și sclavia inculturii

Producția mondială de carte este astăzi controlată de 5 corporații globale, aceste oligopoluri ale literaturii globale sunt Penguin Random House, Grupul Hachette, Harper Collins, Simon and Schuster și Macmillan. Conform datelor Global Ranking of the Publishing Industry (https://www.publishersweekly.com/binary-data/Global502019.pdf), e relevant faptul că majoritatea companiilor mondiale care controlează publicarea de carte sunt europene, printre acestea fiind Pearson și Elsevier, din Marea Britanie, Wolters Kluwer, din Olanda, Vivendi și Hachette din Franța, sau Springer Nature, din Germania. 
Însă cel mai mare oligopol din industria cărților la nivel mondial este astăzi Bertelsmann Group, care înregistrează vânzări anuale de 18,6 miliarde de euro, tipărește 16.000 de titluri noi în fiecare an, publică 70.000 de cărți digitale și vinde 700 de milioane de exemplare (tipărite sau ebook). Printre numele celebre deținute de monstrul numit Penguin Random Hous, dar controlat de Bertelsmann, se numără cel mai bine vânduți autori ai lumii, de la John Grisham la Stephen King, dar și Salman Rushdie sau Philip Roth.
Una din trei cărți vândute azi în Statele Unite sunt produse de „imperiul editorial” al grupului Bertelsmann (din care fac parte Penguin, Random House, Doubleday, compania de muzică RCA, dar și televiziunea RTL). Proprietarul aceste mega-corporații este germanul Thomas Rabe, descendent al unui fost membru al Partidului nazist, celebrul John Rabe. Chiar Bertelsmann în timpul războiului mondial a fost principalul editor de cărți al Wehrmachtului nazist, firma nu doar că a publicat broșuri și pamflete menite să întărească moralul soldaților naziști pe front, ori texte antisemite, dar a utilizat ca sclavi sute de deținuți evrei. 

Dincolo de aceste relații odioase între oligopolurile care controlează producția de idei în lumea contemporană, așa cum arată cartea recentă scrisă de Hélène Ling și Inès Sol Salas (Le Fétiche et la plume, Rivages, 2022), aceste cinci mari companii (numite și The Big Five) care dețin 80% din piața de carte la nivel mondial, au transformat literatura omenirii. Așa cum observase deja André Schiffrin, care a scris mai multe studii importante pe acest subiect, cum ar fi The Business of Books: How the International Conglomerates Took Over Publishing and Changed the Way We Read (2000), dar mai ales cartea L’Argent et les mots (La Fabrique, 2010, ed. engleză Words and Money, Verso, 2010) modul cum s-au dezvoltat aceste conglomerate a afectat conținutul cărților. Dacă în anii 50 se vorbea despre profituri de 3-4% din vânzări, acum editorii pretind profituri de 10 și chiar 15%. Prin combinația dintre vânzările de carte, vânzarea drepturilor de autor pentru filme și extinderea în zona benzilor desenate și a altor produse multimedia, oligopolurile au împins cultura literară mondială dinspre o literatură „de creație” spre o literatură „de divertisment”. 
Pentru că literatura de consum oferă marje de profituri mult mai mari, așa cum demonstrează Hélène Ling și Inès Sol Salas, asistăm la o transformare estetică, indusă de supraproducția de carte, printre aceste transformări numărându-se mai multe tendințe, cum ar fi „scenarizarea realului” sau „ludificarea” conținuturilor. 
Relația dintre capitalism și producția de carte este veche, încă din zorii culturii burgheze controlul asupra tiparului a însemnat controlul asupra societății. Numai că azi, în „capitalismul târziu”, controlul a devenit monstruos de masiv. Exemplele autoarelor vin din cultura franceză unde Hachette, de exemplu, controlează 40% din afacerile cu cărți și, împreună cu alte trei companii (Editis, Media Participations, Madrigall), dețin aproape 90% din piața de carte. Cu ajutorul rețelei Relay, aflată în proprietatea Lagardère, firma „mamă” a Hachette, aceasta controlează o mare parte din distribuția de carte și a altor publicații. Vedem acest control și în România, firmele Hachette (Relay și Inmedio) au pătruns și la noi în gări și aeroporturi sau în toate galeriile comerciale majore. După ce compania deținută de Lagardère Group a cumpărat în 2006 Time Warner Book Group, francezii de la Hachette sunt ajuns pe locul doi la nivel global, firma publicând aproximativ 1.800 de titluri noi anual.
Efectul acestor procese de piață se vede din statisticile industriei cărții, care indică faptul că asistăm la o „supraproducție endemică” de carte. Doar în 2021 au fost publicate 4 milioane de titluri noi la nivel mondial, dintre care 85.000 erau scoase de Penguin Random House. Faptul că România este la coada culturii mondiale, cu aproximativ 14.000 de titluri publicate anual, nu înseamnă nimic. În Uniunea Europeană vânzările de carte au ajuns la 22 de miliarde de euro în 2020, în blocul comunitar fiind scoase aproape 600 de mii de titluri anual (https://fep-fee.eu/European-Book-Publishing-1400). Și în Statele Unite vânzările de carte sunt prospere, ele depășesc 25 de miliarde de dolari, din care 3,3 miliarde sunt doar ale Penguin Random House.

Efectul negativ este la nivelul creației literare, care afectează „cetatea literelor”, devenită „fabrica de litere”. Genurile preferate sunt cele care sunt vandabile imediat și care pot fi capitalizate ulterior în filme sau alte produse. Pe de altă parte, după cum vedem și în România, succesul unor cărți și al anumitor autori se construiește pe criterii de marketing, nu pe baza calității inerente a produsului literare. Hélène Ling și Inès Sol Salas indică două „circuite”, un traseu care generează legitimizare și care include premiile literare, universitari și criticii literari. Al doilea circuit, care include difuzarea și promovarea (librării, presa culturală, târguri specializate, emisiuni TV) este și mai important. Dacă ne uităm la Premiile Uniunii Europene pentru literatură ca indicator generic (https://www.euprizeliterature.eu/winning-authors-2009-2021) vom observa că România are 4 câștigători (Răzvan Rădulescu, 2010; Ioana Pârvulescu, 2013; Claudiu Florian, 2016; Tatiana Țîbuleac, 2019) din 148 de premii, cel mai recent roman al Tatianei Tîbuleac fiind și cel mai bine vândut produs ale editurii Cartier. 
Acest potențial, din păcate, nu este valorizat în România, noi suntem în continuare la periferia culturii cărții. Deși exporturile de carte din UE către alte țări sunt uriașe, în 2020 veniturile din exporturile de carte erau de 1,7 miliarde de euro, noi suntem irelevanți din punctul de vedere al traducerilor de carte din limba română în limbi de circulație internațională. România rămâne țara din Uniunea Europeană cu cel mai mic număr de cărți citite și cumpărate pe cap de locuitor, noi și bulgarii având cele mai mici cheltuieli din bugetul familiei alocat cumpărării de carte (mai multe aici http://starea-natiunii.ro/index.php/ro/noutati/facts-figures/25-facts-figures/183-piata-de-carte-un-indicator-care-plaseaza-romania-pe-ultimele-pozitii-in-uniunea-europeana). 
În condițiile în care 68,5% dintre români spun că nu au citit nicio carte în ultimul an și doar 6,5% dintre concetățeni au cumpărat o carte în ultimul an, puținii cititori din România sunt condamnați să fie consumatori de idei preambalate, iar ceilalți rămân captivi în sclavia inculturii.

Sigur nu știați cine a făcut înconjurul lumii!

Ideile noastre despre trecut sunt adeseori greșite sau de-a dreptul false, înțelegerea istoriei fiind denaturată de informații distorsionate sau prost înțelese, care schimbă semnificațiile evenimentelor și rolul adevărat al personajelor. 

O astfel de prejudecată, vehiculată de prea multe ori și cu mare ușurință, este aceea că portughezul Ferdinand Magellan a fost primul om care a circumnavigat globul pământesc.

Numai că adevărul este că Magellan nu a făcut înconjurul lumii, pentru că în realitate el a murit pe traseu, fiind ucis în Filipine de o săgeată otrăvită în timpul conflictelor cu războinicii lui Datu Lapu-Lapu, pe care „Căpitanul general” a vrut să îi boteze cu forța. Mai mult, deși Magellan se născuse în Portugalia, el era cetățean spaniol, fiind angajat de către regele Spaniei, care îi va acorda chiar și titlu nobiliar și bani ca să conducă expediția pornită în 1519. Pentru că marea majoritate a echipajului era compus din spanioli, nu portughezii au navigat în jurul lumii și nu Fernão de Magalhães a făcut înconjurul Pământului. Informația falsă a fost propagată de Antonio Pigafetta, asistentul venețian al lui Magellan, cel care a scris jurnalul oficial de călătorie ale expedișiei și care va publica o carte intitulată „Relazione del primo viaggio intorno al mondo” (Povestea primei călătorii în jurul lumii). Cartea lui Pigafetta este plină de laude la adresa lui Magellan și, probabil datorită unor resentimente personale, nu conține nicio informație despre ceilalți navigatori. 

Ceea ce sigur nu știați este că evenimentele au fost cercetate de către un transilvănean, secretarul lui Carlos I (Carol Quintul), împăratul Sfântului Roman, pe nume Maximilianus Transylvanus. Acesta era prieten cu Nicolaus Olahus și e posibil să se fi născut la Sibiu, pentru că a purtat și numele latinizat „Sybenberger”. El a discutat cu toți participanții la expediție rămași în viață și a scris  Maximiliani Transyluani Caesaris a secretis epistola, de admirabili & novissima hispanoru in orientem navigatione, que auriae, & nulli prius accessae regiones sunt, cum ipsis etia moluccis insulis (pe scurt De Moluccis insulis).

Cartea sibianului secretar al lui Carol Quintul descria faptul că cel care a condus expediția pe ultima etapă și căpitanul navei care a ajuns în Spania a fost navigatorul basc Juan Sebastián Elcano. El va ajunge în Spania, pe 6 septembrie 1522, împreună cu 17 europeni și 3 băștinași au ajuns cu nava Victoria în portul Sanlúcar din Andaluzia. Elcano a fost primit de regele Carlos I care i-a recunoscut meritele, oferindu-i dreptul de a pune pe blazonul familiei formula: Primus circumdedisti me (Primul care m-a înconjurat!). În 1525 Elcano a pornit iarăși pe traseul lui Magellan, dar a murit pe drum.

Dar și mai relevant este faptul ignorat de mai toți contemporanii lui Magellan acela că adevăratul prim circumnavigator nu a fost nici Elcano, nici Magalhães, ci sclavul lui Megallan, numit Enrique în portugheză. Acesta a fost adus din Spania pentru că înțelegea limba indigenilor din Filipine și se născuse acolo. În mod practic Enrique a fost primul om care a înconjurat globul terestru, nu Magellan sau Elcano. Numit uneori Enrique de Malacca sau „Henric cel negru” e posibil să fi avut numele de Zamata, acest localnic din Sumatra a fost luat în sclavie de către Magellan pe când avea doar 14 ani, probabil în timppul asediului de la Malacca din 1511. El este considerat un erou în Malaezia, fiind cunoscut cu numele de „Panglima Awang”, după romanul omonim publicat de Harun Aminurrashid în 1957. Henric cel Negru a sărit peste bord după ce stăpânul său portughez a fost ucis și a dispărut înapoi în ținuturile de unde fusese răpit în urmă cu un deceniu, în mod real el fiind cel care a navigat dintr-o parte în alta a globului pământesc.

Zbor deasupra unui cuib de muci

Propunerea României pentru premiile Oscar 2023 este filmul intitulat „Imaculat”, regizat de Monica Stan și George Chiper-Lillemark. Selectat în competiția națională dintre producții precum „Metronom” (regizat de Alexandru Belc), „Copacul dorinţelor. Amintiri din copilărie” (regizat de Andrei Huţuleac), „Miracol” (regizat de Bogdan George Apetri), „Crai Nou” (regizat de Alina Grigore) sau „R.M.N.” (regizat de Cristian Mungiu), filmul a mai câștigat în 2022 premiul Fipresci la TIFF, în cadrul Zilelor filmului românesc, dar mai ales premiul de debut la Veneția, în 2021.
Numai că „Imaculat” va avea la Oscarurile de anul viitor o competiție mult mai puternică, printre propuneri se numără filmul lui Lukas Dhont, „Close” (din partea Belgiei), sau „Bardo” al lui Alejandro Iñárritu (din partea Mexicului), ori remarcabila reeditare (remake) făcută de Edward Berger după „Nimic nou pe frontul de Vest” (din partea Germaniei).
Amândoi realizatorii noștri sunt debutanți ca regizori. Monica Stan, deși s-a remarcat deja ca scenarist, nu a mai regizat, iar George Chiper, care a fost operatorul multor filme premiate, printre care și „Nu mă atinge-mă”, nu a mai făcut lungmetraj de ficțiune. În acest context e relevant faptul că atmosfera din „Imaculat” e adeseori asemănătoare cu cea din filmul Adinei Pintilie, inclusiv incipitul, care pare o înregistrare video autentică, tehnică recurentă uneori fără justificare, dar mai ales tactilitatea din care decurge și forța acestui film. 
Eroina principală e o „tocilară pe heroină”, tânăra Daria (jucată de Ana Dumitrașcu și ea la primul ei rol de lungmetraj) care este internată într-o clinică de dezintoxicare. După prima scenă tonul se schimbă și filmul glisează către o imitație palidă a capodoperei lui Miloš Forman. Cei doi regizori reușesc să construiască tensiune, uneori intensitatea este transmisă dincolo de ecran. Așa se întâmplă când Daria interacționează cu  Spartac, „șeful de secție”, jucat cu mare forță de amatorul Vasile Pavel, lansat în „Soldații. Poveste din Ferentari” - de altfel din același film sunt scoși și alți „pacienți”, cum este Cezar Grumazescu în rolul Costea. Când Daria este obligată să îl „îmbrățișeze” pe Spartac, scena are o tactilitate brutală, susținută de planuri detaliu sugestive, care continuă în diversele atingeri dintre tânăra fată și  bărbații din jurul ei. Nu lipsesc nici scenele de corporalitate și carnalitate, imediat după interviul de la început o vedem pe Daria cum ascunde ceva în anus. Le fel, secvența de la sfârșit, în care cineva face dragoste cu Daria, fără ca spectatorii să știe despre cine este vorba, sunt momente de o visceralitate pură.
Însă Concepția cinematografică este inegală, pentru că uneori cromatica e deconcertantă, cum sunt trecerile de la albul „imaculat”, la albul murdar al pijamalelor, alteori este gratuită, cum e apariția oranjului din maioul lui Spartac, după care ajungem la un albastru metalic la conversația cu Costea. Aceste intervenții fără consistență narativă sunt alternate cu imagini bine compuse cinematografic, altele filmate din unghiuri excesiv dramatice, probabil intenția regizorală fiind aceea de a genera opoziție cu lumea de afară. 
În afara asistentelor și a directoarei (jucată neveridic de Diana Dumbravă, cândva Persida din „Crucea de piatră” al regretatului Blaier), singura femeie din salon este Chanel (jucată cu mare aplomb de Ilona Brezoianu). Nu știu cum stau lucrurile în instituțiile de dezintoxicare din România, însă mă îndoiesc că bărbații și femeile sunt puși la un loc și că interacționează fără supraveghere cum ne prezintă regizoarea, care susține în interviuri că povestea se bazează pe o experiență personală. Explorarea universului acestor tineri dependenți de droguri este credibilă, dar teatralitatea amplificată de scenografia minimalistă, cum este de exemplu monologul Dariei despre relația de dragoste care a dus-o la consumul de droguri, nu ajută. Ea este pe alocuri compensată de autenticitatea schimburilor de replici, pigmentată cu tot arsenalul din argoul contemporan (m-a băgat pe marfă, panaramă, du-te dracu fă, mânca-i-aș talentul ei etc.). Stilistic filmul nu aduce nimic nou. Planurile de urmărire sunt în eterna modalitate consacrată de cineaștii noului val românesc, cu aparatul de filmare plasat în spatele personajului, ale cărui emoții doar le intuim.
Mai ales relațiile tăcute pe care Daria le stabilește cu toți bărbații din salon sunt bine gestionate (cea mai convingătoare este relația cu Manu, dată și de veridicitatea adusă de Rareș Andrici) și pe ansamblu „Imaculat” e un debut onorabil, dar realizarea nu este nici pe de parte de Oscar. Povestea are forță, iar subiectul are încărcătură emoțională, dar finalul cu rebeliunea lui „Spartac” generează o senzație vulgară care transformă filmul într-un fel de „Zbor de-asupra unui cuib de muci”, care nici anul viitor nu ne va aduce premiul Academiei americane de film.

Capitalismul colapsologic și despre angoasele milardarilor apocaliptici

Lumea este bântuită de un imaginar apocaliptic care nu mai este legat de religie. Spre deosebire de milenarismul religios, care a existat înainte de creștinismul primar, și care se întemeia pe angoasa spirituală în fața unui presupus sfârșit al lumii, noul catastrofism capitalist vede și inventează peste tot dezastre iminente. Resursele planetei se termină, urmează să se sfârșească alimentele, vom consuma tot petrolul și cărbunele, urmează catastrofa climaterică.
Mecanismele psihologice ale acestui tip de capitalism colapsologic merită discutate în profunzime, însă unele dintre acestea sunt analizate într-o carte recentă a lui Douglas Rushkoff, intitulată „Supraviețuirea celui mai bogat” (Survival of the Richest: Escape Fantasies of the Tech Billionaires). Jocul de cuvinte din titlu face o trimitere directă la formula lui Darwin și sugerează traseul pe care îl urmează elitele capitalismului contemporan.

Cartea lui Rushkoff pornește de la o întâlnire stranie pe care acest profesor de economie digitală a avut-o cu cinci miliardari aflați în vârful „piramidei virtuale” mondiale. Discuțiile cu acești miliardari îmbogățiți în urma noilor tehnologii i-au arătat teoreticianului media că există o specie de mega-bogătani care sunt convinși că urmează sfârșitul lumii. Căutând soluții pentru „sfârșitul jocului”, cei mai bogați oameni ai lumii trăiesc cu spaima că urmează o serie de catastrofe, dezastrul climateric la migrațiile în masă, și, pentru a supraviețui, își concep planuri de evadare.
E evident că cei mai bogați oameni ai planetei investesc miliarde de dolari în rachete care ar trebui să ne ducă pe o altă planetă, în timp ce alții construiesc buncăre complexe sau comunități maritime, iar unii vor să își transfere creierele în computere performante, menite să le asigure nemurirea.
Rushkoff numește această concepție despre lume „The Mindset”, convingerea unora că banii și tehnologiile le vor oferi șansa de a supraviețui dezastrelor care vor distruge omenirea și planeta. Un grup restrâns, compus din cei mai bogați dintre cei bogați, cum sunt Elon Musk, Jeff Bezos sau Richard Branson, concep planuri de fugă pe alte planete. Miliardarii mai „sărăcuți” își cumpără insule private, iar cei care sunt de categoria a treia investesc în buncăre și depozite de alimente și arme. Alții stochează aer respirabil și o altă categorie încearcă să supraviețuiască virtual.
Catastrofismul este parte integrantă din gândirea omului occidental, convins mereu că societatea se îndreaptă spre dezastru. În urmă cu mai bine de un secol Oswald Spengler care anticipa prăbușirea Occidentului. În „Der Untergang des Abendlandes” istoricul german avansa ideea că civilizația noastră, care a traversat patru etape similare cu anotimpurile, se apropia de final. „Primăvara” a fost în Evul Mediu, unde cultura era creată de aristocrația războinică aliată cu preoțimea. Venirea Renașterii este asemănătoare cu „vara”, bazată pe o nouă clasă de negustori și bancheri. A fost apoi „toamna” începând cu secolul 18 și în cele din urmă am intrat în „iarnă”. Desigur, pentru Spengler anul 2000 era anul fatidic, dar acesta a trecut și n-a venit „sfârșitul Occidentului”.
Însă ipoteza „supraviețurii celui mai bogat” este de dată recentă. Pentru profeții capitalismului salvarea tuturor e dată tot de capacitatea sistemului economic de a găsi soluții și de a selecta posibilități. Noțiunea de „capitalism adaptativ” și aplicarea teoriei selecției natural asupra proceselor economice, folosită încă din 2006 de Andrew W. Lo într-un articol din Harvard Business Review presupunea că selecția darwiniană funcționează și pe piețele financiare globale. Astfel investitorii, care sunt supuși unor reguli de adaptare la piață, sunt selectați în urma unei competiții. Oamenii de afaceri care iau decizii greșite sunt „eliminați” și cei care supraviețuiesc sunt cei mai buni, prin urmare mega-miliardarii de azi sunt expresia supremă a supraviețuirii speciei noastre.
Numai că bogații planetei sunt niște escapiști individualiști, ei se pregătesc să evadeze singuri. Câți oameni vor intra în rachetele cu care Elon Musk vrea să colonizeze planeta Marte, și câți vor avea loc în navele falice ale lui Bezos? Câți dintre noi vor avea acces la tehnologiile pe care le dezvoltă Peter Thiel, patronul de la Palantir Technologies, care visează să găsească soluții la procesele naturale de îmbătrânire? Câți vom ajunge pe insulele auto-suficiente ale lui Thiel și câți vom fi nevoiți să ne refugiem în Metaversul aiuristic al lui Zuckerberg?
Dacă ideea că lumea se va sfârși și diverse angoase escatologice au bântuit omenirea de la începutul Istoriei, paradoxul miliardarilor apocaliptici este că tocmai acela că ei sunt principalii beneficiari ai civilizației industriale și ai societății înalt tehnologizate, tot ei fiind și  cei mai angoasați când vine vorba de viitorul acestei civilizații. „Escapismul de Silicon Valley”, cum îi spune  Rushkoff, faptul că cei mai bogați oameni ai planetei se gândesc la viitor în termeni apocaliptici și că așteaptă sfârșitul lumii pe care o exploatează, este îngrijorător pentru noi ceilalți.
Dacă Marx ar fi văzut ce se întâmplă astăzi ar fi scris un eseu sarcastic despre capitalismul colapsologic care s-ar fi putut încheia cu îndemnul: „Capitaliști din toate țările, cărați-vă!”

Ziariștii, zănaticii și lunaticii

Adeseori prejudecățile noastre devin formule uzuale, pe care apoi le acceptăm ca și când ar fi adevăruri și pe care diverși pseudo-specialiști le perpetuează. Un astfel de exemplu este expresia „partea întunecată” a Lunii. Deși există zeci de romane (și chiar jocuri video) despre „partea întunecată” a Lunii și chiar dacă Pink Floyd au scos un album remarcabil intitulat The Dark Side of the Moon, satelitul natural al Pământului nu are o parte „luminată” și una „întunecată”.

Luna doar pare să fie întunecată pe o parte pentru că, de pe Pământ, vedem doar o față a acestui obiect cosmic. Însă, doar pentru că noi nu o vedem, nu înseamnă că cealaltă parte stă în întuneric și nici că acolo au loc activități secrete, cum vedem în filme ca Iron Sky (2012), unde naziștii au creat baze secrete încă din 1945! Așa-numita „parte întunecată” este iluminată tot timpul, pentru  că razele Soarelui nu sunt împiedicate de nimic. 

Există dovezi științifice în acest sens, primele imagini ale părții îndepărtate a Lunii au fost înregistrate încă din 1959 de către nava Luna 3 lansată de URSS, care demonstrează că Luna este total iluminată de Soare. Dimpotrivă, realitatea este că această parte e chiar mai deschisă la culoare decât partea pe care o putem vedea. În mod real partea dinspre Pământ este cu adevărat „parte întunecată”.
Cu toate acestea mitul conform căruia ar exista o parte a Lunii care stă în beznă s-a perpetuat. Ca în multe alte situații, această idee falsă este rezultatul percepției imperfecte. Pentru că Luna este prinsă într-o orbită fixă cu Pământul, pe măsură ce satelitul nostru orbitează el se și rotește, astfel încât vedem o singură parte. Cealaltă parte, căreia îi spunem partea întunecată, este doar partea îndepărtată de noi, pe care nu o putem observa din punctul în care ne aflăm.

Așadar misiunea spațială chineză nu a aselenizat într-o parte „secretă” a Lunii, ci doar într-o zonă care nu este vizibilă cu ochiul liber. Așa cum se vede din imaginea realizată de misiunea sovietică Luna 3, Luna nu e întunecată, doar mintea noastră este adeseori umbrită de prostie. Însă descoperirea cu adevărat importantă a fost anunțată recent de către agenția spațială din China. Identificarea unui nou tip de mineral selenar, denumit Changesite-(Y), după numele zeița Lunii care este Chang’e în mitologia chineză, ar putea să schimbe întreaga istorie a omenirii. Acest nou tip de mineral fosfatic descoperit pe Lună este bogat în Heliu 3, ceea ce oferă îi oferă un potențial imens în procesele de fuziune nucleară (aici mai multe https://thehill.com/opinion/technology/3647216-china-has-returned-helium-3-from-the-moon-opening-door-to-future-technology/).

Fasciști au fost, fasciști sunt încă: Rectorul și recuperarea legionarilor în socialism

Legionarismul românesc s-a dezvoltat și a înflorit în mediul academic, el fiind susținut și promovat de elitele universitare ale României interbelice. Chiar dacă membrii oficiali ai Legiunii au fost de multe ori intelectuali marginali și mediocri, succesul fascismului românesc s-a datorat implicării active a rectorilor tuturor marilor universități de la noi. La Cluj, la Iași sau la București, conducerile instituțiilor de învățământ superior erau parte integrantă a propagandei legionare.

Un exemplu negativ rămâne remarcabilul istoric și profesor P. P. Panaitescu. Așa cum va scrie chiar el în ziarul legionar „Cuvîntul”, al cărui director va fi începând cu octombrie 1940, „dintre zidurile Universității ieșene ș-a rădicat glasul, începînd lupta împotriva evreilor cotropitori profesorul A. C. Cuza și tot de acolo și-a început lupta „Căpitanul nostru”. Sub conducerea lui Panaitescu această publicație legionară se va vinde într-un tiraj de 120.000 exemplare, devenind unul dintre cele mai bine distribuite ziare din România fascistă. Când, pe 8 noiembrie 1940, Iașul va fi proclamat „oraș legionar”, la evenimentele organizate cu acest prilej festiv „Comandantul” Horia Sima va aprecia că acest oraș universitar era epicentrul luptelor studențești „împotriva jidovimii”. Alături de legionari erau, desigur, și M. S. Regele Mihai și Regina Mamă, dar și mulți intelectuali printre care P. P. Panaitescu, apreciat „fiu al Iașilor”. 

Din păcate și acest valoros istoric a aderat destul de rapid la fascism, iniția prin adeziunea la Partidul Națiunei, organizație fascistă înființată de Carol II, după care a virat spre mișcarea lui Zelea-Codreanu. Despre Căpitan Panaitescu va scrie că era „cel mai mare profet al neamului”, el nefiind doar un reprezentat al timpului prezent pentru că vedea „dincolo de veac”. Ca și alți contemporani, profesorul de istorie era fascinat de privirea Căpitanului, scriind că „era ceva tulburător și îndepărtat în ochii aceia albaştri palizi, cu atât mai neașteptaţi într-o figură cu înfăţişarea de atlet roman, cu energie nezdruncinată… A prevăzut şi moartea şi învierea, care e scopul final… De unde este acest dar tainic, turburător? Desigur că, tot ce au văzut marii profeţi, au şi dorit cu patimă şi dragoste. Căpitanul a dorit moartea pentru credinţa şi învierea neamului prin Legiune şi de-aceea le-a prevăzut. Să fii profetul unui neam înseamnă nu numai să vezi lumina de dincolo de zări dar, adesea, să fii chiar tu acela care o aprinzi. Vestitor și creator, el pune în dorinţa lui voinţă şi putere; vede viitorul pentru că el l-a pregătit”. Folosindu-și autoritatea de istoric, el avansa ideea că Mișcarea legionară era continuatoarea unor „virtuți ancestrale” dacice, legionarii având chiar „sângele dacic” în vine și urmând o formă de credință similară cu cea a lui Zalmoxis, cel care i-a învățat pe geto-traci despre nemuririi sufletului.
Panaitescu a avut un rol nefast nu doar la nivel propagandistic, ci și la nivel administrativ, pentru că după instaurarea guvernării naţional-legionare, Panaitescu va fi numit Rector al Universităţii din București. În urma Decretul-Lege din 2 noiembrie 1940, emis de Antonescu, care urma să „adapteze” învățământul superior din România la structurile statului naţional-legionar, apreciatul profesor de istorie a ajuns în fruntea Comisiei de Revizuire, organism academic care a epurat din universități de „elementele indezirabile”, mai ales dascălii de origine evreiască. În noiembrie 1940, când Antonescu a fost invitat într-o delegație oficială la Führerul Germaniei naziste, alături de demnitarii și fruntașii legionari, ca Mihail Sturdza, Ministrul de Externe, s-a numărat și Panaitescu, selecționat personal de către Horia Sima pentru „a da un nou imbold relaţiilor culturale cu Germania”. În timpul rebeliunii legionare el va încerca să medieze între Antonescu și Sima, dar negocierile au eșuat, așa că după tragicele evenimente el a fost inculpat în timpul proceselor rebeliunii, fiind chiar închis în ianuarie 1941, apoi eliberat din funcție.

După război Panaitescu a fost „iertat” de regimul comunist, fiind angajat la Institutul de Istorie din București, de unde s-a pensionat. Deși a fost arestat în mai multe rânduri pentru cercetări, în 1953 și apoi în 1957, venerabilul profesor va supraviețui până în 1967, văzându-și operele recuperate în societatea socialistă, multe dintre acestea fiind integrate în bibliografia școlară.

 Începând cu edițiile operelor cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche în 1955, Miron Costin în 1958), continuând cu remarcabilul volum de „Contribuții la istoria culturii românești” (Minerva, 1971) și apoi studiile postume, cu tot trecutul său de propagandist legionar, el va fi acceptat ca parte a „culturii românești”, după cum este titlul memorabilei sale lucrări „Introducere la istoria culturii românești” (Editura Științifică, 1969).
Unii susțin că regimul comunist l-ar fi folosit pentru că era printre susținătorii influenței slave asupra culturii române, mai ales că studiul său intitulat „Perioada slavonă la români și ruperea de cultura Apusului”, apărut în ianuarie 1944 în Revista Fundațiilor Regale unde avansa o serie de ipoteze convenabile prieteniei româno-sovietice. Dar interesul lui Panaitescu pentru influența slavă și cultural slavonă era real, dovadă influenta cercetare despre „Începuturile și biruința scrisului în limba română” (Editura Academiei, 1965). Iar după 1990 manualul pe care Panaitescu l-a publicat în 1942 și care fusese utilizat în școlile legionarizate de regimul Antonescu, „Istoria Românilor” a fost reintrodus în programa școlară, multe dintre stereotipurile fasciste (precum ideea că dacii erau „voinici cu părul blond”) fiind perpetuate în educația post-decembristă.

„Gulagul” românesc și denazificarea României postbelice

Denazificarea țărilor care au contribuit la crimele fasciste a fost unul dintre obiectivele Aliaților după Al Doilea Război Mondial. În toate țările implicate în atrocitățile războiului, așadar și în România, care a fost parte integrantă a Puterilor Axei începând cu octombrie 1940, au fost organizate procese de denazificare.  

Între 1945 și 1946 întreaga conducere a Germaniei naziste a fost judecată pentru crimele sale împotriva umanității și pentru nenumăratele crime de război, în celebrele Procese de la Nürnberg. În primă fază un grup de 161 de lideri naziști au fost condamnați la ani grei de închisoare, 37 dintre aceștia fiind condamnați la moarte prin spânzurătoare. După încheierea proceselor elitelor naziste, începând cu decembrie 1946 și până în aprilie 1949, doar în Germania au fost înființate douăsprezece tribunale militare suplimentare pentru judecarea crimelor de război ale naziștilor. Alți 177 de oficiali de rang înalt, judecători, industriași, comandanți SS și comandanți de poliție, militari, funcționari publici sau diplomați care au susținut dictatura nazistă au fost judecați, 24 au fost condamnați la moarte, 20 la închisoare pe viață și alți 98 au fost închiși. Procesele conduse de judecători militari americani au fost specializate pe diverse categorii de naziști, de la ofițeri la medici și chiar oameni de afaceri.
Se estimează că în Europa de Vest au fost condamnați aproximativ 100.000 de germani și austrieci pentru crime de război și, pe lângă aceștia instanțele sovietice au mai condamnat aproximativ 26.000 de germani și austrieci pentru activități naziste. Astfel, la o populație de aproximativ 80 de milioane de oameni, cât avea Al treilea Reich în 1939, rezultă că aproximativ 1,5% dintre germani au fost condamnați.
Decizia fusese luată la Conferința de la Moscova din 30 octombrie 1943, unde Roosevelt, Churchill și Stalin au semnat „Declarația atrocităților”. Aliații au constatat că forțele hitleriste au făcut masacre, atrocități și execuții în masă și cu sânge rece în toate țările pe care le-au invadat, astfel că au decis ca toți autorii unor astfel de fapte abominabile să fie judecați și pedepsiți.
Inclusiv 13 mari industriași de la I.G Farben au fost condamnați. Din păcate în Germania de Vest procesul de denazificare a fost oprit de Konrad Adenauer în 1949, noul cancelar considerând că integrarea foștilor naziști în societate era necesară, astfel că procesele au fost întrerupte. „Modelul” Adenauer a fost urmat și în România socialistă unde, după 1964, mii de foști legionari au fost integrați în societate, unii chiar recuperați intelectual și material.
Dacă analizăm ceea ce unii numesc „Genocidul comunist”, frază preferată a ideologilor anti-comunismului de după 1990, cele peste 2 milioane de victime avansate de către propaganda victimistă, vom vedea că lucrurile sunt mult mai nuanțate. Deși nu avem date obiective și mai ales pentru că nu putem vedea fără prejudecăți fenomenul, el fiind descris mai degrabă în termeni emoționali, există surse credibile pentru a înțelege impactul denazificării în România de după război.
Întrebarea e simplă: câte „victime ale comunismului” au fost în România postbelică? Chiar și în cărțile celor mai fervenți dușmani ai regimului comunist, cum este Cicerone Ionițoiu, fost deținut politic care a trecut pe la Canal, dar care a supraviețuit și a emigrat legal în Franța, ca apoi să se întoarcă în țară și să publice zeci de cărți pe această temă, inclusiv volumul autobiografic „Din ţara sârmelor ghimpate“, cifrele nu depășesc câteva zeci de mii. Dicționarele lui Ionițoiu, care va fi după 1990 vicepreședinte al PNȚ-CD, apărute în 10 volume și în sute de mii de exemplare, au fost incluse aproximativ 80.000 de victime.
Întrebarea este dacă e cazul să îi numărăm printre „victime” pe fasciștii notorii care au condus România între 1937, când guvernul fascist al lui Octavian Goga a ajuns la putere și 1944, când a fost arestat Ion Antonescu. Aceștia au fost condamnați pe baza Legii 488, aprobată în octombrie 1944 de către Consiliul de Miniștri condus de generalul Sănătescu și contrasemnată de M. S. Regele Mihai. Niciunul dintre ei nu poate fi bănuit de afinități comuniste. Legea prevedea, în conformitate cu deciziile Aliaților, arestarea și judecarea celor vinovaţi pentru dezastrul în care a fost dusă România, inclusiv a complicilor morali și materiali ai asocierii cu Germania nazistă. Printre cei arestați, unii împușcați, s-au numărat toți membrii guvernului Antonescu, fasciști și pro-hitleriști, responsabili pentru atrocitățile din timpul războiului mondial.
Ideea că în România comunistă ar fi avut loc un măcel în masă, un „fratricid” de-a dreptul, că toată țara a fost transformată într-o uriașă închisoare (formula lui Ionițoiu), că peste tot erau gropi comune, crime și torturi de nedescris, că torționarii erau la tot pasul sau că pretutindeni erau monștri care își obligau semenii la degradare morală, este o exagerare.
„Represiunea” sau „exterminarea poporului român” sunt noțiuni ușor de vehiculat, dar și ușor de contestat. În documentele IICMR, instituție care a demarat un vast proces de identificare a victimelor regimului, sunt incluși 70.000 de deținuți politici. Cu toate acestea, conform datelor din Raportul Tismăneanu, în 1954 în România socialistă mai erau în închisori doar 1.407 deținuți politici, iar în 1955 numărul acestora scăzuse la 427. Toți au fost eliberați între 1962 și 1964. Ideea că socialismul românesc era un sistem de exterminare este infirmată de numărul mare de deținuți reintegrați în societate, de la legionari confirmați cum era Constantin Noica, la legionaroizi timizi, ca Nicolae Steinhardt.  Inclusiv Corneliu Coposu, „Seniorul” cum i se spunea în anii 90, supraviețuiește și trăiește suficient ca să reînființeze PNȚ (CD) și să conducă opoziția din România post-comunistă.

Astfel ideea conform căreia ar fi existat un „Gulag românesc” nu poate fi susținută. Chiar dacă ar fi fost 70.000 de victime, la o populație de 17,48 de milioane (conform datelor recensământului din 1956), aceștia reprezentau 0.41% din totalul cetățenilor români, proporțional mai puțini decât naziștii condamnați de către aliați. Desigur, fiecare suferință individuală este cumplită și fiecare tragedie personală este de neiertat. Dar nici pe departe nu putem să comparăm situația din România populară și apoi din România socialistă cu Gulagul stalinist. Nu e totuna, așa cum scrie Romulus Rusan în sinistra lucrare intitulată „Cartea morților”, dacă au murit 100 de mii de oameni sau 500 de mii.
După ani de cercetări, cu fonduri imense de la stat, IICMR a compilat o listă oficială a victimelor comunismului, reușind să adune informații pentru 46.951 situații („statusuri” cum spune platforma digitală http://www.victimelecomunismului.ro/lista/all). Astfel, în mod real, putem vorbi despre 0,26% din populația României. Câți dintre aceștia erau fasciști, legionari, criminali de război, rămâne de văzut. În plus, majoritatea celor 46.951 de victime au supraviețuit „exterminării”.
Dovadă unul dintre cei care se află pe această listă a victimelor, al cărui destin e extrem de relevant. Octav Bjoza, președintele AFDPR (Asociația Foștilor Deţinuţi Politici din România) a fost arestat în 1958 pentru uneltire împotriva statului socialist, deoarece a înființat o organizaţie explicit anticomunistă și cu titlu legionaroid, numită „Garda Tineretului Român”, care avea drept scop „înlăturarea regimului democrat popular din țara noastră pe calea violenţei”. 
Cu toate acestea, după 4 ani Bjoza este eliberat de către „regimul criminal” scapă de „exterminare” și termină Facultatea de Electromecanică la Universitatea din Braşov după care este angajat în industria socialistă de unde va primi un salariu lunar și apoi o pensie binemeritată. După revoluția din 1989 el va deveni membru marcant al PNȚ (CD) și în cele din urmă va ajunge chiar subsecretar de stat în Guvernul Câțu, unde se va remarca printr-o serie de remarci antisemite, contestând dimensiunile Holocaustului în România.

Adio, Bunicuță însângerată!

După moartea reginei Elisabeta II a apărut o mișcare numită „We Will Not Mourn” (Nu vom jeli), în care mulți cetățeni din țările aflate sub dominația „Coroanei” sau din fostele colonii, au denunțat moștenirea nefastă a monarhiei, legată de sclavie, crime, jaf și exploatare. Cu toate că, spre sfârșitul domniei de 70 de ani a reginei Elisabeta II, aceasta și-a proiectat public o imagine de bunicuță iubitoare de căței, „Queen Nanny”, care a ajuns pe tron în 1952, a girat în calitate de monarh al unui imperiu decrepit mai multe războaie coloniale, soldate cu crime și atrocități. Din Malaezia și până în Irlanda, din Kenya până în Yemen, imperiul a lăsat în urma lui o dâră de sânge.

De fapt Elisabeta a moștenit un imperiu care se prăbușea. Una dintre crizele care aveau loc deja de patru ani era în Malaezia unde, începând cu 1948, britanicii au fost confruntați cu o Armată Națională de Eliberare Malaeziană (MNLA). De teamă să nu piardă imensele plantații de cauciuc, care reprezentau aproape 50% din producția mondială, autoritățile britanice au recurs la o serie de acțiuni de o brutalitate incredibilă. Aproape un milion de oameni au fost duși în lagăre de concentrare, zeci de mii înfometați, mii de civili uciși, sute torturați și bătuți. Cel mai odios moment a fost așa-numitul masacrul de la Batang Kali, când trupele britanice au mutilat și au executat zeci de presupuși „insurgenți”, de fapt oameni neînarmați. Deși urmașii victimelor au cerut deschiderea unor investigații oficiale, Majestatea sa Bunicuța a refuzat. Printre practicile de teroare din Malaezia s-au numărat scalpările și decapitările, unele practicate chiar de către soldații britanici (mai multe aici: https://declassifieduk.org/britains-forgotten-war-for-rubber/)
Un alt moment rușinos s-a produs în anii 50 în Kenya, care se afla încă sub dominația imperială. Când în 1952 când au izbucnit primele insurgențe, britanicii au instaurat starea de urgență. Revoltele numite „Mau Mau”, termen batjocoritor la adresa populațiile Kikuyu care compuneau Armata Kenyană de Eliberare, condusă de Dedan Kimathi, au dus la unele dintre cele mai sângeroase forme de represiune. Cel puțin 10.000 de oameni au murit, și peste 40.000 de kenyeni au fost torturați, bătuți și violați în timpul reprimării rebeliunii. Dominația colonială din Kenya s-a încheiat, însă în timpul „Operațiunii Progres” au fost deportați peste un milion de oameni, închiși în lagăre de concentrare. Volumul publicat de Caroline Elkins (Imperial Reckoning: The Untold Story of Britain's Gulag in Kenya. Owl Books, 2005) descrie în detaliu toate aceste atrocități, pe care autoarea le identifică drept „Gulagul britanic”.

La încoronarea Elisabetei în Ciprul ocupat de britanici au izbucnit o serie de proteste, care s-au transformat în scurt timp într-un război de gherilă. Între 1955 și 1959 a avut loc o insurecție armata a ciprioților, numită „Urgența Cipriotă” (Cyprus Emergency), iar cel puțin 14 oameni au fost torturați și uciși de forțele britanice. Printre cele 33 de victime care au cerut și au primit reparații în 2019 a fost și o tânără de numai 16 ani, care a fost violată în mod repetat de soldații britanici.

Tot în timpul domniei Bunicuței însângerate, în 1962 în Yemen au izbucnit revoltele pentru independență, iar reacția imperiului a fost să finanțeze în secret războiul, cel puțin 200.000 de oameni murind în aceste conflicte. Și în Yemen armatele „bunicuței” de azi au aplicat vechile tactici de represiune, ce includeau torturi, deportări, crime.
Nu în ultimul rând, pe mâinile Bunicuței este sângele irlandezilor morți în timpul Duminicii sângeroase, când, pe 30 ianuarie 1972, în Irlanda de Nord armata britanică a tras în protestanți, împușcând 26 de oameni și omorând 14. Duminica însângerată a fost doar un episod din crimele imperiului britanic împotriva irlandezilor, se estimează că între 1969 și 1998 au fost ucise 3.700 de persoane în conflictului din nordul Irlandei. Între 1845 și 1849 cel puțin un milion de irlandezi au murit în timpul Foametei cartofului și un alt milion de oameni au  fost obligați să emigreze ca urmare a politicilor britanice.
Aceeași tactică a fost aplicată în India, unde efectul imperialismului a fost catastrofal. Se estimează că de-a lungul dominației britanice au murit de foame între 15 și 29 de milioane de indieni, doar în 1943, când a fost „Marea Foamete din Bengal”, au murit patru milioane de oameni, după ce Winston Churchill a ordonat deturnarea alimentelor către armata britanică, înfometând cu bună știință localnicii (în condițiile în care 2,5 milioane de indieni luptau pentru Imperiul Britanic în al Doilea Război Mondial). 
Imperiul și-a menținut controlul asupra unor populații mult mai numeroase prin forță și violență extreme. Nici nu se putea altfel, pentru că britanicii erau o minoritate în uriașul lor imperiu. La sfârșitul secolului 19 în India erau aproximativ 140.000 de britanici, care controlau o populație de peste 330 de milioane. 
Numai în India, după revolta șipailor (Sepoy Mutiny) din 1857, numită și Prima insurecție indiană, într-un singur conflict au fost uciși peste 150.000 de indieni. Printre criminali s-a remarcat generalul Neill, care a masacrat mii de localnici, ca represalii pentru uciderea de către rebeli a unor britanici (inclusiv femei și copii). Unii dintre rebeli au fost legați de afetul tunurilor și uciși cu salve, iar la Kanpur (Cawnpore) musulmanii și hindușii au fost obligați să mănânce carne de porc, dar și să lingă sângele conaționalilor lor de pe pereți. Unele atrocități erau demne de cele mai barbare momente din istoria omenirii, bărbații erau schingiuți prin lovirea testiculelor, iar unii soldați britanici introduceau ardei iute în organele genitale ale bărbaților, dar și ale femeilor. La finalul atrocităților, în 1877, regina Victoria s-a proclamat Împărăteasă a Indiei după ce ultimul împărat din mogulilor, Bahadur Shah, a murit în exil, fiii și nepoții acestuia fiind cu toții executați. 
Există o lungă istorie a crimelor britanice în conflictele din India. La Amritsar, în iulie 1857 de exemplu, după ce un regiment de infanteriști indieni și-au ucis ofițerii și au dezertat în masă, comisarul Frederick Cooper i-a urmărit până pe malurile râului Ravi unde a ucis peste 200 de fugari, unii fiind aruncați într-o fântână secată din apropriere. Tot acolo, în 1919 când 20.000 de protestatari s-au adunat piața Jallianwala Bagh soldații au tras în mulțime până când au rămas fără muniție, ucigând până la 1.000 și rănind alți 1.100 în circa zece minute. Cel care a ordonat crimele, generalul de brigadă Reginald Dyer, a fost prezentat ca un erou publicului britanic deși din ordinul lui Dyer toți indienii care traversau strada în dreptul locului unde fusese atacată misionara europeană care a provocat conflictul trebuiau să se târască pe coate și genunchi.
De tristă amintire sunt acțiunile britanicilor din Africa de Sud unde, în timpul celui de-al Doilea Război al Burilor (1899-1902), britanicii au adunat în jur de o șesime din populația burilor – în principal femei și copii – pe care i-au băgat în lagăre de concentrare supraaglomerate. Într-un singur an 10% din întreaga populație bură a murit în aceste lagăre, inclusiv 22.000 de copii. Aceleași practici au dus la exterminarea a aproximativ 50% din populațiile aborigenilor din Australia.
Și în Jamaica, insulă capturată de la spanioli în 1655 și transformată în principala sursă de zahăr din trestie, care deservea depedența occidentalilor de acest nou drog, zeci de mii de africani au fost duși cu forța pe plantații pentru a extrage zahărul, la un moment dat raportul dintre sclavi și proprietarii de sclavi ajungând la 20 la 1. De-a lungul timpului au fost mai multe revolte ale jamaicanilor, dar în 1865 violența imperială a depășit orice limite, guvernatorul Eyre ordonând execuții publice sumare.
Desigur, imperialismul în sine este criminal, el scoate mereu la iveală fața hidoasă a oamenilor și chipul odios al omenirii, iar Imperiul britanic nu este o excepție, dimpotrivă. Imperialismul britanic nu este „special”, dar în lupta cu imperialismul spaniol, portughez, francez, german sau olandez Imperiul britanic s-a remarcat prin eficiență. De fapt o plimbare prin British Museum, care este un fel de vitrină publică a tuturor jafurilor pe care acest imperiu imens le-a făcut de-a lungul existenței sale, ne arată amploarea exploatării imperiale. Doar în timpul reginei Victoria, Imperiul a participat la aproape 230 de bătălii și conflicte armate pe toate continentele de unde au fost jefuite valori inestimabile.
Conform datelor oficiale ale Arhivelor Naționale Britanice între 1640 și 1807 navele britanice au transportat 3,1 milioane de africani, deși doar 2,7 milioane dintre aceștia au sosit în viață în coloniile din Caraibe, America de Nord și de Sud. Marea Britanie împreună cu Portugalia deținea aproximativ 70% din de sclavi aduși în Americi (

https://www.nationalarchives.gov.uk/help-with-your-research/research-guides/british-transatlantic-slave-trade-records/). Companiile britanice au jefuit aproape 45 de triliarde de dolari doar din India. 
Ne putem face o idee despre amploarea traficului de sclavi din Imperiul britanic doar dacă ne uităm la sumele încasate de către marii proprietari de plantații din „Indiile de Vest”. Guvernul britanic a plătit 20 de milioane de lire sterline (echivalentul a 17 miliarde de lire azi) ca despăgubiri pentru proprietarii de sclavi, ceea ce a reprezentat 40% din veniturile anuale al Trezoreriei Imperiului. Un studiu realizat de Nick Draper, împreună cu o echipă de cercetători la University College London, a arătat că printre cei 46.000 de beneficiari ai acestor compensații se numărau strămoșii fostului premier David Cameron, dar și cei ai prozatorilor Graham Greene sau George Orwell. Stră-străbunicul lui Orwell, Charles Blair, avea 218 sclavi pentru care a primit echivalentul a 3 milioane de lire azi.
Nu doar regina defunctă și familia regală au girat un sistem opresiv global, ale cărui consecințe se văd și azi, ci o întreagă clasă de exploatatori. „Coroana” britanică a avut un efect devastator asupra planetei, iar spectacolul funerar din ultimele zile poate să impresioneze doar pe cei care nu cunosc istoria imperialismului.

Descălecatul hughenoților sau cum puteau țările române să devină Principate protestante

Pentru că toți producătorii de televiziune sunt în competiție cu House of the Dragon, televiziunea Starz a început difuzarea serialului „Regina Șerpoaică” (The Serpent Queen), bazat pe o biografie popularizatoare scrisă de Leonie Frieda și intitulată „Catherine de Medici: Renaissance Queen of France” (prima ediție 2003). Mini-serialul merită urmărit fie și numai pentru că această descendentă a familiei de Medici a fost implicată în nenumărate intrigi și conspirații. 

Pentru istoria românilor e relevant că, printre toate aceste uneltiri și intrigăreli, Caterina a conceput și un plan prin care urmărea transformarea țărilor române în limanuri ale protestantismului. 

Informația a apărut prima oară în documentele publicate de Hurmuzaki (Documente privitoare la istoria românilor), textul fiind apoi reluat și analizat de Trandafir G. Djuvara într-o remarcabilă carte despre imperiul otoman, publicată în limba franceză în 1914 (Cent projets de partage de la Turquie: 1281-1913). Trandafir Djuvara, bunicul lui Neagu, care a avut o viață mult mai aventuroasă decât celebrul său nepoțel, descrie proiectul pus la cale de Caterina de Medici în numele fiului ei nevolnic, Carol IX. 

Planul, care i-a fost încredințat cavalerului Guillaume de Grandchamp de Grantrie, ambasador al Franței în Imperiul otoman, a rămas mult timp secret, fie și numai pentru că întreaga corespondență dintre Grandchamp, Carol IX și Regina Mamă, Caterina de Medici, era scrisă codat. Unele au fost descifrate parțial de M. de Fréville (Négociations de la France dans le Levant, 1853), în vreme ce altele au rămas fără să fie decodate. Știm sigur că regele Carol IX a purtat lungi schimburi de misive cu sultanul Selim II, căruia i-a solicitat chiar un avans de două milioane de galbeni ca să-și plătească soldații.

Dar în 1566 ambasadorul francez i-a propus sultanului să transforme Țara Românească și Moldova în colonii pentru hughenoții francezi, dar și pentru luteranii germani. Într-un raport înaintat de Grandchamp către Caterina de Medici în 1569 acesta o anunța pe Regentă că acordul de mutare a hughenoților era aproape perfectat. Pentru a-și duce la bun sfârșit planurile, Grandchamp (uneori numit și Grand Champagne) le va plăti otomanilor 20.000 de ducați ca să fie uns voievod al Moldovei și va negocia căsătoria cu una dintre surorile lui Petru cel Tânăr, odraslă a celebrei doamne Chiajna, drept pentru care a avansat și o parte din darul de nuntă.

Numai că ambițiosul ambasador francez care se visa voievod al tuturor celor trei țări românești, ceea ce îl face predecesor al „Marii Uniri”, nu știa cu cine negociază. Aceasta pentru că teribila Mircioaie, care pe mulți i-a momit cu frumusețea fiicei sale, după ce i-a luat banii și bijuteriile francezului, a refuzat să mai încheie nunta și nici nu a mai vrut să îi înapoieze cadourile de nuntă. Disperat Grandchamp i-a promis vizirului chiar că hughenoții vor accepta să se circumcidă la o adică, iar speranțele sale au părut să dea rod când, în ianuarie 1568, Chiajna și Petru sunt chemați la Stambul. Numai că, probabil în urma transferului unor sume fabuloase de bani, estimate de unii la 210.000 de ducați de aur va fi uns domn Alexandru II Mircea, nepotul lui Mihnea cel Rău. De altfel acest Alexandru va interveni adeseori în favoarea protestanților, la porunca otomanilor el va convoca Dieta de la Cluj și îl va impune pe tronul Transilvaniei pe Sigismund.
    Ideea refugierii hughenoților în Muntenia și Moldova nu era absurdă, mai ales că otomanii erau extrem de toleranți cu protestanții, fie și numai pentru că între mahomedanism și protestantism, după cum îi scria chiar Grandchamp sultanului, existau nenumărate conexiuni religioase, de la respingerea idolilor, la antipatia față de catolici. În Transilvania ocupată după Mohács otomanii l-au susțineau pe voievodul Ioan Zápolya și apoi pe fiul acestuia, prințul Sigismund Zápolya, care erau protestanți fervenți.

Numai că urmașul lui Soliman Magnificul, sultanul Selim II, numit și Selim Bețivul, era mereu șovăielnic. Deși inițial a refuzat ideea înființării statelor hughenote românești, cel puțin în 1566, mai apoi în 1568 a părut interesat de acest proiect. Punerea lui în aplicare nu doar că i-ar fi scos pe hughenoții din Franța fără război, iar masacrul din noaptea sfântului Bartolomeu, produs între 23 și 24 august 1572, putea să fie evitat, dar ar fi avut un impact major asupra dezvoltării țărilor române.

Numai că, între timp ce se derulau toate aceste pertractări, în Franța au reizbucnit războaiele religioase, după ce Louis de Bourbon, prinț de Condé și aliații săi hughenoți au încercat să îl răpească pe regele Carol. În cele din urmă, în 1685, hughenoții vor sfârși prin a fi alungați din Franța, emigrând în Anglia și în principatul Brandenburg, unde Hohenzollernii se convertiseră la calvinism încă din 1613. Descendenții acestora au fost atât de numeroși încât, pe la 1700, un sfert din populația Berlinului era de origine franceză. Hughenoții au contribuit și la întemeierea culturii germane, la înființarea Academiei Regale de Științe și Litere din Berlin, fondată în 1700, două treimi dintre membri erau de origine franceză.

Putem doar să speculăm cum ar fi arătat istoria românilor dacă proiectul lui Guillaume de Grandchamp ar fi fost dus la bun sfârșit și dacă, în loc de Principatele Unite s-ar fi înființat Principatele hughenote române. Cavalerul de Grandchamp se va întoarce în Franța în 1570, ducând o scrisoare de la Selim II, dar a fost înlocuit în 1571 de François de Noailles și va muri cândva prin 1587. 

Recomandare duminicală: Un film numit dorință

George Miller, creatorul seriei Mad Max, s-a reîntors pe marile ecrane cu o poveste despre imaginație și despre natura poveștilor, intitulat Trei mii de ani de dorință (Three Thousand Years of Longing, deși după capul meu „dorință” ar fi fost mai bine redat de „jinduială”). Însă, pentru că unele dorințe sunt mai puțin decât nevoile, iar altele sunt mult mai mult decât poftele, după cum a aflat însuși regizorul australian după lansarea acestei producții, ceea ce unul dorește, pe altul îl scârbește.

Deși filmul lui Miller a fost ovaționat minute în șir când a avut premiera la Cannes în mai 2022, după ce a fost lansat în cinematografele nord americane el nu a mai avut succes. Cu încasări de numai 12,5 milioane de dolari la nivel global, un film cu costuri de producție de 60 de milioane de dolari este o catastrofă din punct de vedere financiar, dar o bijuterie din punct de vedere cinematografic.
Poate și pentru că dorințele spectatorilor de azi nu mai sunt compatibile cu poveștile complexe. Noile generații de mergători la cinema nu mai vor să fie întrerupt spectacolul frenetic al acțiunilor. Deși filmul este un regal al fanteziei și al imaginației, desele treceri la realitate și alunecările în ceea ce pare banalitatea realului strică „experiența cinematografică” a oamenilor de azi care vor doar divertisment și amuzament rapid.
Dar chiar aceasta este problema personajului principal al filmului, Alithea Binnie, jucat de Tilda Swinton. Evident, personajul e un alter ego al autoarei, Antonia Susan Byatt, care este și prozatoare (la noi au fost traduse de către Virgil Stanciu și publicate la editura Nemira mai multe cărți - „Pasiune”, „Natură moartă” și „Cartea copiilor”), dar și critic literar. 
Alithea, al cărei nume vine din greacă, unde aletheia era adevărul, este un naratolog britanic, un șoricel de bibliotecă preocupată de studierea vechilor povești ale omenirii, care crede că poate găsi un numitor comun între toate. Cu o copilărie singuratică în care și-a creat un prieten imaginar, cu o viață de adult care nu este ieșită din comună, Alithea participă la un congres de naratologie de la Istanbul, unde începe să vadă creaturi ciudate. Cazată în camera 333, în care a stat și Agatha Christie în timp ce a scris „Crimă în Orient Express”,  Alithea cumpără un suvenir ciudat în care se află un duh, un Djinn jucat extrem de convingător de Idris Elba. Ajunsă în camera de hotel, Alitheia eliberează Duhul, care îi spune lunga poveste a celor trei mii de ani de dorințe. În timp ce Duhul îi spune naratologului mai multe povești, toate scoase parcă din „1001 de nopți”. Ajungem la  curtea reginei Saba, iubita regelui Solomon, vedem scene care au loc prin caravanseraiuri și haremuri, asistăm la bătălii produse de dorințe care nu se încheie niciodată cu bine, dar nu e niciodată doar atât.
Pornind de la această schemă narativă, tropul „celor trei dorințe”, Miller extinde discuția despre dorințe dincolo de marele ecran. Care e relația dintre dorințele pe care le ni le îndeplinește fantezia și dorințele concrete, care nu se termină niciodată cu bine. Care este relația dintre credințele religioase, mituri și povești, care constituie dimensiunea irațională a imaginației noastre, în opoziție cu informațiile științifice și lumea rațională. Mesajul filmului și al cărții este acela că tehnologiile ucid misterul, așa cum se întâmplă și cu Duhul care, ajungând în Anglia își pierde treptat din putere.
Chiar dacă în cele din urmă, ca să o parafraze pe Alitheia care îi spunea Duhului: „Sunt cercetător literar, noi nu știm prea multe”, nici eu nu sunt mai mult decât un critic de filme și nu știu prea multe, pot să recunosc și să recomand o poveste frumoasă oriunde aș găsi-o. Trei mii de ani de dorință este o astfel de poveste, care te face și să te distrezi, dar și să te gândești.

De la calul troian la contraatacul ucrainean

Sun-Tzu, autorul celui mai vechi tratat de artă militară (Sun-tzu ping-fa), scria în urmă cu vreo două milenii și jumătate că „arta războiului este o artă a înșelătoriei”. Cartea acestui general și filosof chinez, pe care Napoleon o citea adeseori și pe care Mao o citează în mod repetat, ne învață că „înainte să învingi orice inamic, trebuie să îl păcălești. Dacă vrei să ataci, fă-te că ești inactiv. Dacă vrei să te îndepărtezi, convinge-l că vrei să te apropii”. De-a lungul istoriei au fost utilizate diverse tactici de înșelătorie militară (nu „decepție”, care în română înseamnă altceva decât deception!) și sunt nenumărate manuale care ne învață cum să îi prostim pe adversari.

Una dintre acestea este cartea lui Barton Whaley (Practise to Deceive: Learning Curves of Military Deception Planners) unde expertul american în război psihologic analizează 88 dintre aceste strategii, trecând în revistă mai multe metode de înșelătorie, de la binecunoscutul cal troian inventat de Ulise/Odiseu la cele două războaie mondiale. Diversiunea, dezinformarea, disimularea și înșelătoria au fost principalele arme ale tuturor conflictelor militare. De la marele păcălitor din Itaca, cel care a inventat un cal pentru care adversarii și-au distrus zidurile propriei cetăți după zece ani de război, până la Biblie, unde Ghedeon a primit de la Dumnezeu însuși instrucțiuni precise cu privire la un „atac de noapte” - în jurul anului 1249 î.e.n, evreii au pătruns în tabăra midianiților cu trâmbițe, oale și făclii, făcând mare zarvă și punându-și dușmanii pe fugă.

Chiar dacă nu Vlad Țepeș a inventat atacul surpriză și istoria militară a românilor include mai multe episoade de înșelătorie. Istoricul roman Dio Cassius povestește cum regele Decebal, care era viclean și priceput în ambuscade, după prima înfrângere de la Tapae, văzând că trupele romanilor conduse de Tettius Iulianus se apropie de Sarmizegetusa, a poruncit tăierea unei întregi păduri, trunchiurile de copaci fiind îmbrăcate în armuri i-au speriat chiar și pe legionarii romani. Ambuscade, deghizări, piste false și minciuni sfruntate, capcane, momeli și păcăleli, există un întreg arsenal de tehnici pe care și strămoșii noștri le-au folosit. Poate cea mai cunoscut tactică mioritică este ambuscada, care vine din latinescul inboscāre, adică tocmai „a prinde în pădure”. Dovadă bătălia de la Posada care ne-a făcut faimoși pentru abilitățile noastre de „imboscatori”. Carol Robert de Anjou, îmbrăcat în armură strălucitoare și venit la luptă cavalerească, a fost „prins prin șiretenie” de Basarab I într-o râpă, fiind lovit cu bolovani și săgeți și scăpând doar deghizându-se.

Războiul din Ucrania ne oferă un nou exemplu pentru punerea în aplicare cu succes a celor mai vechi tehnici de diversiune și dezinformare. Deși suntem în epoca „deepfake”, unele dintre cele mai bune metode de înșelăciune sunt și cele mai vechi din istoria militară a omenirii. Contraofensiva ucrainenilor din toamna anului 2022 s-a bazat pe o imensă înșelătorie, în care au fost prinse și diverse surse de informație, inclusiv CNN. Toate televiziunile și ziarele din lume au anunțat că urmează un iminent atac spre Sud, forțele ucrainene îndreptându-se către Herson. Numai că adevăratul atac s-a produs dinspre Nord, de la Harkov spre Izium.
Tactica pusă în aplicare de comandanții armatei ucrainene și care a buimăcit armata rusă este însă scoasă din manualele de istorie ale celui de-al doilea război mondial. Comandanții ruși pare că nu au citit istoria războiului de apărare. În 1939 un tânăr ofițer sovietic pe nume Gheorghi Jukov a pus în practică în timpul bătăliei de la Halhân Gol (bătălia de la râul Halha, numită uneori Khalkhin Gol) o serie de metode de inducere în eroare, obținând o victorie esențială pentru tot cursul istoriei. În urma campaniei din Mongolia din vara anului 1939, victoriile lui Jukov au oprit Japonia să mai atace URSS pe tot parcursul conflagrației mondiale. La numai 42 de ani noul comandant al Grupului de Armată al Mongoliei va nimici aproape în întregime armata japoneză din Kwantung, 

fiind decorat cu medalia de Erou al URSS (prima din cele patru pe care le va primi în toată cariera). Și, pentru că Imperiul nipon nu a mai atacat Uniunea Sovietică, Stalin a transferat 18 divizii, mii de tancuri și avioane, inclusiv pe veteranii de la Halhân Gol pe frontul de la Moscova în decembrie 1941. 

Printre operațiunile pe care le-a folosit Jukov s-au numărat transferul de trupe pe timpul nopții, dar și utilizarea unor megafoane ce difuzau înregistrări ale mișcărilor de tancuri, pentru a le da japonezilor falsa impresie că trupele sovietice erau în mișcare în zone false. Cea mai importantă tactică, însă, utilizată apoi și în alte bătălii, a fost inducerea în eroare a japonezilor, care au fost convinși că sovieticii și mongolii se pregătesc de apărare, când Jukov se pregătea de atac.
Una dintre marile păcăleli puse în scenă de mareșalul Jukov a avut loc mai târziu, în vara anului 1944. Hitler era fost convins că Stalin va da ordin de atac asupra Germania dinspre Vest, prin actuala Ucraină, anticipând un atac asupra orașului Liov. Însă planul numit operațiunea Bagration, după generalul care a distrus armata invadatoare napoleoniană, i-a luat prin surprindere pentru că trupele sovietice, care au fost deplasate doar noaptea și prin păduri, camuflate și în liniște totală, s-au regrupat în Bielorusia. În șase săptămâni Armata Roșie a deplasat 2,3 milioane de oameni și milioane de tone de arsenal, pentru o ofensivă care va produce cea mai mare înfrângere Germaniei naziste. Pe 22 iunie 1944, la trei ani de la începutul infamei operațiuni Barbarossa, s-a produs atacul surpriză al sovieticilor. 1,2 milioane de soldați, 5.200 de tancuri și tunuri, peste 5.000 de avioane a pornit atacul dinspre nord, copleșind trupele naziste într-un raport de opt la unu. Pe 15 august Armata Roșie a ajuns la Vistula, după ce avansaze în cinci săptămâni aproape 724 de km. A urmat, începând cu 20 august, atacul spre Sud, în numai câteva zile Armata Roșie a ajuns la București.
Tot în apropiere de Harkov a avut loc, în timpul celui de-al Doilea război mondial, una dintre cele mai mari păcăleli militare, opera aceluiași mareșal Jukov. În timpul bătăliei de la Kursk, cunoscută ca fiind cea mai mare bătălie de tancuri din istorie, au fost pusă în practică o serie de strategii de înșelătorie militară. Cu ajutorul camuflajelor și al tacticilor de disimulare, sovieticii i-au convins pe germani să atace o serie de poziții defensive foarte bine puse la punct. Germanii au atacat aerodromuri false și au lansat tancurile către zone cu tranșee special pregătite.
Planul lui Jukov a semănat foarte bine cu strategia unui alt mare comandant militar, generalul Hannibal Barca. Victoria lui Hanibal de la Cannae s-a datorat în mare parte capacității extraordinare a generalului cartaginez de a-i păcăli pe romani să atace unde și cum a anticipat el. Pe 21 august 216 î.e.n., Hannibal se confrunta cu 87.000 de romani, în timp ce el avea o armată compusă din mai puțin de jumătate. Tactica generalului care trecuse Alpii în urmă cu doi ani, studiată și astăzi la academiile militare din toată lumea, a fost aceea de a-i atrage pe romani într-o capcană. Mercenarii gali au fost poziționați în centru, știind că aceștia vor ceda în fața presiunii legionarilor. Însă, pe măsură ce romanii au avansat, convinși că vor obține o victorie ușoară, nu și-au dat seama că erau atrași într-o încercuire, unde au fost măcelăriți. Doar 10.000 de legionari au scăpat cu viață, la fel cum în urma operațiunii Bagration au fost uciși, răniți sau capturați peste 670.000 de soldați germani.
În cele din urmă aceste strategii au devenit fundamentale pentru Armata Roșie, elaborate într-o doctrină numită maskirovka, capacitatea de a pune în scenă acțiuni false, de a masca intențiile reale și de a deghiza mișcările de trupe. Această capacitate a fost apoi extinsă la toate activitățile statului sovietic. Maskirovka este diminutivul de la mascaradă, fiind sinonim cu deghizarea și inducerea în eroare a celor cu care te confrunți. Conceptul de maskirovka, împreună cu noțiunea de khitrost (viclenia comandanților de pe teren) au constituit principalele instrumente ale gândirii militare sovietice.
Părea că Vladimir Putin și generalii săi știau aceste tehnici. Chiar atacul din februarie 2022 a fost conceput ca o operațiune de păcălire, dar care a eșuat lamentabil. Mișcările de trupe din Bielorusia erau numite „exerciții militare”, chiar Putin însuși a susținut în noiembrie 2021 că nu va ataca Ucraina, informațiile despre un posibil atac fiind etichetate ca mesaje alarmiste ale americanilor. Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, a numit „isterii” anunțurile unor agenții de informații cu privire la atacul iminent, care s-a și produs.  
Problema cu toate aceste tehnici de înșelăciune  este aceea că păcălitorul poate deveni foarte repede păcălit. Lecția aceasta a primit-o unul dintre cei mai apreciați generali germani Erwin Rommel, poreclit „Vulpea deșertului” tocmai datorită tacticilor și vicleșugurilor sale. El s-a afirmat inițial chiar pe frontul românesc unde, în august 1917, pe vremea când era doar locotenent, și-a dus soldații într-o noapte în apropierea trupelor noastre și, după ce soldații români s-au culcat pe-o ureche, germanii i-au atacat și au luat 400 de prizonieri într-o singură zi. Mai târziu, în deșerturile Libiei el va aplica aceste tehnici de disimulare cu mare succes, el păcălindu-i pe britanici că are mai multe tancuri fabricând machete din lemn și carton montate pe mașini Volkswagen. În timpul bătăliei de la Gazala din 1942, cu ajutorul unor machete și tancuri false i-a păcălit pe britanici că va ataca dinspre Nord, forțele lui plănuind o lovitură de la Sud. Tactica fusese folosită deja de von Manstein în timpul campaniei din mai 1940 în Franța când trupele franco-britanice masate în Belgia, așteptând în tranșee invazia Wehrmacht-ului, au fost încercuite de blindatele lui Guderian care au traversat pădurea Ardeni considerată impenetrabilă.
Din păcate pentru Rommel, britanicii au învățat repede aceste tehnici, devenind „păcălitorul păcălit”. General Archibald „Archie” Wavell, a cărui carte (Ruses and Stratagems of War, 1942) Rommel o citea zilnic, a creat primul corp modern de armată specializat în tactici diversioniste numit „A” Force. Unul dintre angajații acestui corp de armată a fost chiar un magician, pe nume Jasper Maskelyne. Grupul de 14 specialiști cu care lucra Maskelyne, numit Magic Gang, a conceput și construit o serie de iluzii incredibile. Din pânză și placaj au transformat jeep-urile în tancuri și tancurile în camioane. Dar trucul cel mai mare a fost să păcălească bombardierele germane cu ajutorul unei machete, reconstruind Alexandria și Canalul Suez dezorientând piloții inamici. Înainte de bătălia de la El Alamein britanicii au creat 2.000 de tancuri false, care au început „ofensiva” spre Sud, în timp ce adevăratul asalt a venit cu 1.000 de tancuri americane proaspăt livrate dinspre Nord.

Și operațiunea Overlord, debarcarea Aliaților în Normandia, a fost gândită ca o strategie cu multiple componente de diversiune, una dintre marile păcăleli începând încă din aprilie 1943. Americanii au inventat întreg corp de armată, compus din tancuri gonflabile și armate din carton, aflat sub comanda generalului Patton, despre care știau că naziștii îl considerau cel mai bun comandant al Aliaților. Tehnica a fost recent folosită și de ucraineni care, pentru a proteja prețioasele instalații de rachete HIMARS, au creat machete cu ajutorul cărora au păcălit artileria rusă, la fel cum au făcut aliații înainte de debarcarea din Normandia.

Drumul de la calul troian la HIMARS-ul ucrainean este stropit cu sânge, suferință și moarte, pentru că omul, cea mai mincinoasă maimuță din lumea naturală, va inventa mereu noi și noi modalități de minți pentru a câștiga. În cele din urmă poate că supraviețuirea nu este a celui mai adaptat, ci a celui mai mare mincinos.